01. Prezentarea succintă a lui Marin Georgescu și a subitei sale dorințe. O călătorie întârziată și repercusiunile ei. Unde a ajuns MG?

 

     

În Lecce trăia un român cam trecut, nu foarte aproape de pensie, care visa atât în somn cât și cu ochii deschiși la țara natală. Dar veștile despre situația din România, despre viața oamenilor de-acolo, erau uneori dramatice, înspăimântătoare, sau cel puțin dezarmante pentru o călătorie. Avea rude omul, corespondase cu una dintre nepoate însă a dispărut și aceea fără nici o explicație, deși nu o supărase cu nimic, doar își exprimase disponibilitatea să o găzduiască dacă va veni în Italia. Casa lui era deschisă pentru rudele sale. Acestea trăiau, și asta o simțea dincolo de cuvintele pe care le schimbau, în teroare. S-a temut că i-a cauzat neplăceri și a făcut o solicitare la „Biroul de afaceri externe” pentru căutarea rudelor sale pe care le considera persecutate politic, dar, în foarte scurt timp a fost înștiințat că acestea sunt bine mersi doar el, Marin Georgescu, nu era, sau nu se voia să mai fie ruda lor, un nenorocit și un escroc deoarece s-a purtat ca un porc bătrân, înjosindu-i pe toți. „Io? Mamma mia, ma che cosa ho fatto?”[1]

Toate cunoștințele sale, despre ceea ce se petrecea în țara aceea balcanică și carpatică, îi parveneau din mass-media, așa că era manipulat mental de o recunoscută influență politică, deoarece statul italian se implicase prin legi în informarea populației, amenințând magnații de presă cu amenzi devastatoare. Populația avea nevoie de o bună orientare după câte crize fusese nevoită să suporte. Obosiseră cu toții. Prin urmare iată ce știa Marin Georgescu despre ceea ce se întâmpla în țara natală:

Formațiunea politică stăpânitoare, „Mirenda Duru” purta numele mamei șefului de partidă. Acesta se chema chiar „Șef de partidă”, nu partid, nu președinte ori secretar general, nici altceva. Era unica partidă pe care o susținea toată națiunea iar el era șef de partidă. Marele Șef nu se numea Duru ci Vasea Metildumane, un nume prea puțin românesc, ciudat s-ar putea spune. Excelența sa domnul Vasea Metildumane vizitase Italia în ciuda aparentei nepăsări a oficialităților, care se opuseseră, la timpul respectiv, privitor la modificarea denumirii acelei țări în „Romania” ceea ce transformase cetățenii ei în „romani”,  iar acest tupeu siderase locuitorii Romei, celebra urbe (care totuși au continuat să le zică „rumeni” și mai apoi „romeni”). Marele Șef fusese primit cum trebuie de presă și anumiți oameni de afaceri, dorința lui era să vadă mai de-aproape Europa. Singura persoană politică, dar neoficială, care-i luase pulsul fusese maestro Corado di Pappo, prestigiosul cappo di Partito di Popolo care depășise frumos cei optzeci și cinci de ani ai săi în palatul Poporului de pe vicola Circe din periferia Scandicci a  Florenței. Dar cui îi păsa de maestrul senil care primise acel garoi masiv cu privirea vicleană și mezalianța trădătoare dintre minusculul său partid și exotica formațiune „Mirenda Duru”? Era un simplu fapt divers. Maestrului i-a plăcut marele șef, în ciuda înfățișării sale, era de o nonșalanță dezarmantă, o mai văzuse doar la dervișul indian Ilmerat Dargoste pe care-l cunoscuse la o serată în casa unui conte de Bellavista, nu mai știa exact care, dervișul fusese invitat doar pentru a întreține buna dispoziție și îi distrase cu modul său frust de a vedea viața și prin comportamentul fără etichetă. He! Și cei doi cercei purtați de Metildumane, prinși unul de celălalt, atârnați la urechea stângă erau de o stranietate asiatică fără precedent în istoria politică europeană.

„Mirenda Duru”, formațiunea politică aflată la putere, avea în ceea ce s-ar putea numi „platformă politică”, o expresie repetată mai mult decât toate conjuncțiile, „Marele șef”, care făcea  textul respectiv cam alienat, lipsit de sens. Domnul Georgescu descoperise documentul pe „rette generale”, evident exista un portal măreț cu imaginea prietenoasă, paternă, a Șefului. A citit destul, era descris paradisul în termeni picturali, poetici și muzicali pe care-l veghea Metildumane. Phii, ce mai nume de „roman”! Dar să o lăsăm mai moale. La urma urmei pe vremea marii Rome deveniseră cetățeni romani tot felul de indivizi ascunși în cele mai îndepărtate grote. Acum, Roma, deși are mai mulți locuitori, se hrănește cu amintiri. Perioade de dictatură mai trăiseră românii, iar în Istoria țării erau evocări despre timpuri de dictatură luminată când mari patrioți reușiseră să guverneze responsabil aducând vremuri de bunăstare și siguranță populației contemporane. Uite, și în Italia au fost momente de tensiune socială și numeroase scene cu brutalități, chiar el fusese victimă, străinii sunt primii care suferă în vremuri de criză economică, fusese închis aproape doi ani pentru cercetări într-un caz de crimă atroce și, după ce a fost eliberat, statul italian nu a dorit să-și asume vreo vină. L-a dat în judecată pe stat și a fost despăgubit cu o sumă care-i permitea supraviețuirea până la pensie, pentru că nu-și mai găsise de lucru după ce povestea a fost transmisă de toate canalele informative. Fusese achitat însă oamenii obișnuiți știau că el trebuia să fie asasinul și nu o femeie italiană. Cum să facă o femeie așa ceva?!          

Cunoștea destui români care locuiau în peninsulă, și alții care se stabiliseră prin Spania, Franța, chiar și Elveția, unde trăia o nație xenofobă și rece care se scutura periodic de străini ca de păduchi. Totuși fratele său era în România, mai nou Romania, două nepoate, și coresponda chiar cu un prieten vechi, Mișu Dinuţ, un om cam blazat care nu ieșise nicicând din țară, văzuse deja lumea în virtual și mai mult nu-i trebuia. Mișu lucra într-o firmă de servicii în domeniul administrației clădirilor și spunea mereu că se descurcă exemplar. Fiul său însă, plecase în SUA, la Boston, și din ziua în care s-au despărțit n-a mai auzit nimic de el. Rămăsese cu nevastă-sa, puțin smintită, după spusele sale și un mare vid în... Avea inima goală!

Se știau de puști.

–       Mișule, dacă aș vrea să vin în țară... crezi că ar fi o greșeală?

–       Greșeală? De ce să fie greșeală? Hai că nu te-am văzut de demult! Numa’ să-mi aduci niște tutun bun că aici e prohibit. Vezi că nu se mai consumă băuturile spirtoase. Ăștia spun că sunt dăunătoare sănătății, eu cred că exagerează, dar este vorba despre unele practici noi religioase. Se schimbă și religia fratele meu! N-a transformat Isus apa în vin în localitatea Canaa? Da? Acum în Biblie se spune că a preschimbat nisipul în apă. E Biblia recentă, am văzut eu!

–       Și unde-am să stau?

–       Păi nu sunt hotele în toată țara? Sunt și-n gară două. Te cazează direct, primești talonul de vizitator și ești liber să umbli... în vizită.

Era cetățean italian, se mândrise atunci când, abia după douăzeci ani de ședere stabilă, după ce le demonstrase că știe mai mult ca ei despre istoria Italiei, despre artă și le cântase imnul ca un patriot italian... Dar tot nu încetau să-i spună „rumeno” cu intonația scârboasă pe care o adresează unui animal inferior. Era totuși o persoană instruită, un autodidact cu o cultură frumoasă pe care o întreținea cu mare grijă. Scrisese și versuri, era secret, le publicase sub pseudonim pe marele portal „Poesis”, acolo unde nu era promovat oricine. Dar, domnul Marin Georgescu era celibatar, la cei cincizeci și unu de ani, împliniți, ai săi  nu fusese însurat niciodată. Nu era pervers sexual, nu, nicidecum, să nu vă imaginați ceva rău, nu era defect nicicum, doar că avea o fire puțin impulsivă, sau reactivă, se aprindea ca un meteor când cineva îl atingea la sensibilități, dar ce vreți? era născut la începutul lui aprilie, influențat de planeta Marte și, în fine, avusese destule legături cu femei iar acum era singur, desperecheat. La vârsta aceasta sensibilă nostalgia este la ea acasă în capul unui bărbat și îl vizitează toate amintirile culinare, de la telemea, cârnații cu gust, sărmăluțele și toate bucatele din carne de porc, țuica fiartă, pastrama de oaie, tulburelul, ce vorbiți? toată copilăria defila prin mintea lui și toate locurile prin care mișunase, panoramele pe care le ținea înrămate în cap, oameni fericiți... Nu. De unde avea datele astea? Păi el de ce plecase de-acolo? Păi se stricase grozav atmosfera, se împuțise. Fusese un război civil murdar, între facțiuni zise „mafiote”, dintr-odată Marea Românie explodase și toată populația era hotărâtă să emigreze. „Salvează-se cine poate!”, fusese sloganul momentului şi românii se răspândiseră prin toată lumea, chiar și în China.

Marin Georgescu rememorase totul după ce a văzut pe „il rete generale di mondo”[2], fostul „world wide web” care se refăcea în termeni  naționali  după  afectarea  sateliților  speciali datorită exacerbării exploziilor solare care urmase unei lungi perioade liniștite. „Romania” avea postul ei cu toate ispitele, cu mirosurile, cu zgomotele de izvoare și cântecele divine ale păsărilor din pădurile munților. Parcă și păsările cântau mai frumos acolo! Un miraj, era doar melancolia specifică a poporului nefericit învins de el însuși? Au fost mereu două ființe în acel popor, una grozav de acaparatoare și de un egoism criminal, alta delăsătoare, fatalistă, lașă. Dar ambele erau clevetitoare. Ce s-a schimbat într-atât să devină atractivă ideea revenirii, fie și pentru o scurtă vizită? Stabilitatea, de câțiva..., unii spun că de cincisprezece buni ani, se stabilizase populația, atât cât rămăsese, economia era în creștere și guvernarea fusese recunoscută internațional până și de SUA. Apoi imaginile Bucureștilor, că se spunea la plural, o denumire vetustă, cu miros de colònie veche, îi păreau aceleași. El vedea filme cu agitația oamenilor pe străzi, era ceva contemporan știți?, ca în... Italia, aceeași modă, același freamăt, pe străzile de-acolo. A vorbit cu alte cunoștințe, la bistroul doamnei Voinicel, unde se prepara românește și mai veneau câțiva nostalgici. Ascultau și muzică românească, mai în surdină, să nu deranjeze. Cu toții i-au spus că este o aventură, „România a murit, unde dracului vrei să te duci? E o afacere moartă, fratele nostru! Oamenii se regăsesc, se adună diaspora... Vom vedea ce va fi. Dacă vrei, implică-te în Organizație!” Despre „Organizația Mondială a Românilor Liberi” au vorbit. Era ceva debil în organizația aceea. Ai fi zis că singura ei sarcină era să numere supraviețuitorii și să-i toace insistent să cotizeze. Nu cumva îi furau? Au făcut repede comparația cu Comunitatea evreiască și n-au suportat comparația, s-au certat. Evreii erau vinovați de toate necazurile românilor, ei și băncile lor care-i supseseră de resurse. Dușmanii oamenilor aceste bănci frauduloase și nesătulii din spatele lor. Se tot vorbește despre creditele punctuale individuale! Poate ar fi mai greu de speculat! De când își pierduse SUA hegemonia, „Consiliul mondial de echilibru” pregătea o reformă groasă, un cutremur al sistemului de retribuție, o lovitură la opulența bancherilor. O pregătea bine de peste zece ani...

Marin Georgescu s-a hotărât deodată – vă spuneam cât era de impulsiv. A mers la Consulatul din Florența, cu mașina lui Fiat Creola, o „negresă” care obișnuia să vorbească puțin răgușit și stricat italiana, ca prin Caraibe: „Ciao Dottore, dove stiamo andando?”, „Andiamo al consolato rumeno a Firenze.”, „Mettete la cintura di sicurezza per favore!”[3] Să meargă până la Florența din tocul peninsulei, era drum lung, aproape 900 de kilometri, însă pe autostradă se circula bine, dispăruseră blocajele din perioada ultimei crize, s-a scos temporar taxa, compensatoriu, că nu s-au încheiat la timp lucrările de întreținere, iar pilotul automat îi permitea să mai ațipească în timpul nopții, pentru că plecase după apusul soarelui.

A trecut pe lângă Roma, să-i vadă luminile, încă nu se trezise și lumina orașului era ca o reflexie a Soarelui pe Pământ. Orbitor! A cotit spre Sienna și-apoi s-a dus la Firenze. Era deja luna august, începuse de două zile și făcuse călătoria noaptea pentru a scăpa de cheltuiala excesivă pe care i-o pricinuia sistemul de climatizare, evident, din cauza vremii călduroase. Noaptea putea merge cu geamul deschis. A ajuns devreme în vecinătatea consulatului, aflat într-o clădire veche, cu curte, dar a văzut un grup mare de oameni acolo și i-a întrebat în italiană pentru ce așteaptă. A avut surpriza să afle că nu erau toți din Italia, nici jumătate dintre ei, o familie  venise din îndepărtata Islandă, dar toți erau acolo pentru viză de intrare în țară. Având în vedere că în majoritate erau de etnie slatană și se adunaseră cumva împreună, a comunicat doar cu românii, câțiva oameni modești, chiar săraci. Avuseseră experiențe neplăcute în Europa, iar doi tineri mai bruneți abia scăpaseră dintr-o pușcărie franceză, lângă Brest. De cum au fost eliberați condiționat, să nu părăsească etc., au și fugit. Despre Romania nu știau decât ceea ce știa și Marin Georgescu. Ar fi putut găsi de lucru. Retribuția era mică, întotdeauna a fost prea mică, dar erau printre ai lor, într-un spațiu familiar. Un om îi spuse că a fost la ambasada Republicii Moldova de la Roma, însă toți de-acolo vorbeau rusește și nu au vrut să-l asculte pentru că nu-l înțelegeau. Era o femeie vorbitoare de engleză. El, românul, nu știa decât zece cuvinte și trei expresii englezești. „Uerlariufrom”, ce înseamnă domnule? Nu înțelegeau nici italiana că translatorul era plecat în „holeide”. Zicea că l-a scos unul pe ușă, l-a împins afară cu violență. Omul a povestit amuzat aventura sa, el era moldovean, ar fi mers în locurile natale, dar, lucrase un an în Timișoara, astfel că putea reveni acolo. Timișoara era pe teritoriul Romaniei, nu fusese revendicată de Transilvania. Au intrat pe rând pentru un interogatoriu. Acolo era un birou cu scaune rotitoare, câteva dispozitive de lucru, o babă cu ochelari groși un ofițer gras și negru, ochelarist și el, două drăguțele foarte vorbărețe care au tăcut puțin când l-au văzut pe Marin Georgescu și un bărbat cu aer de intelectual care l-a invitat să ia loc. S-a uitat împrejur, văzu figura satirului Metildumane în trei locuri, aceeași, niște vorbe scrise care se voiau a fi aforisme, un câine lup care-l privea în ochi dar se mai uita și la ofițer din când în când, o oglindă mare în peretele opus ușii de intrare și un tablou cu harta Romaniei. Auzind pentru ce ar fi vrut să vină în țară, toți au afișat o poză de uimire și apoi un zâmbet afectuos. „În vizită? Evident că există agenții turistice care oferă excursii organizate. Doar dacă...” Domnul Georgescu le spuse că are unde rămâne peste noapte, are rude, prieteni, a dat referințe, voia omul să meargă la mormintele părinților, să se reculeagă, el este încă un creștin ortodox, şamd.

–       Dacă trebuie voi merge la poliție să anunț atât domiciliul cât și ceea ce intenționez să fac în fiecare zi. Am să stau o săptămână.

Ei bine, domnul acela, intelectualul, păru destul de încurcat, Marin Georgescu era cetățean italian, după acte, avea și pașaport italian, însă era român după toate celelalte semnalmente și dornic să revină acasă, nu? De-acolo era! Avea nevoie de informații suplimentare.

–       Bine domnule Georgescu așteptați afară! Vă anunțăm noi.

–       Am timp să iau micul dejun?

–       Da-da! O oră, cel mult două...

A fost la o cafenea, a citit știrile prin ochelarii săi, auzise că deja există dispozitive care permit schimbarea fișierelor mental, sincer, se plictisise de mărunta sa telecomandă pe care o rătăcea adesea, odată cu comanda mașinii... Era cam dezordonat. A ascultat muzică, a moțăit, a băut cafea și a mâncat o brioșă, a privit încă o dată poze din București... apoi a revenit la consulat. Încă mai era coadă, unii aveau niște tichete pe care scriseseră datele personale, slatanii dispăruseră, în fine, a mai stat trei ore și obosise așteptând în picioare astfel că a îndrăznit să întrebe dacă fusese rostit numele său înainte să se întoarcă de la local. „Cine mai știe ce s-a întâmplat cu patru ore înainte?” Domnul Georgescu vedea că este vizionat printr-o cameră video veche, mare, nedisimulată și încercă să se facă observat, să le aducă aminte, dacă uitaseră. Dar nu uitaseră pentru că l-au chemat. L-au anunțat cu satisfacție că a primit acceptul. „Vă rugăm să înțelegeți, suntem o democrație tânără, învățăm libertatea încet-încet. S-au făcut eforturi mari pentru a reconstrui țara. Dumneavoastră unde-ați fost? Aici, la căldurică. Nu vreau să vă reproșez...” Erau câteva probleme pe care ar fi trebuit să le suporte și a fost pus în situația de a renunța la plimbarea aceasta, ce hotărâre dificilă, să te lipsești de facilități care ajunseseră un fel de extensii ale corpului său, telemobilul și mașina, pentru că în Romania nu s-au reconstruit rețelele celulare și nu existau stații de reîncărcare pentru automobilele electrice! Totuși văzuse mașini în București.

–       Domnule, circulă mașinile, am văzut!

–       Da-da, mașini sunt. Pe motorină.

–       Motorină? Nicăieri în lume nu se mai folosesc combustibili fosili pentru automobile!

–       În Romania, Venezuela, Rusia și... vă spun eu că există asemenea mașini și în Italia.

–       Să merg cu avionul?

–       Nu vă pot oferi viză aeriană. Luați trenul. Schimbați în Belgrad și circulați până la București...

Aeroportul internațional din București era în modernizare și pentru un timp cursele internaționale nu aterizau în Romania. Era de altfel singurul aeroport internațional. I-au vizat pe loc pașaportul pentru zece zile începând cu ziua de mâine, 4 august. Domnul Georgescu a fost mirat că nu-i oferă mai mult timp, dar nu a zăbovit acolo, era contracronometru, s-a întors în Lecce, pe via Sardegna, și-a parcat Fiatul, l-a asigurat, apoi și-a făcut bagaje pentru „un viaggio di una settimana” cum a anunțat-o pe signora Geraldine, proprietara imobilului unde locuia. A plecat grăbit spre gara veche de pe Viale Oronzo Quarta și a urcat în trenul de mare viteză către Roma după ce, în prealabil își rezervase locuri pentru tot drumul. O zi și-o noapte de mers continuu, după cum își gândise călătoria, a plecat astfel încât să-și petreacă noaptea între Roma și Belgrad. Ar fi trebuit să fie spre seară în București. Vorbise cu prietenul său Mișu Dinuţ să-l ia din Gara de Nord. Nu se văzuseră de mult, nici pe rețea, se recunoșteau cumva la capătul peronului, n-aveau decât să se strige. A dormit într-o cușetă singur, n-a vrut să stea cu altcineva, nu-l interesau cunoștințele  de-o noapte, dar nu s-a odihnit prea bine. Și-a făcut probleme privitor la bagajele sale pe care le dusese conductorul de vagon într-o rezervă pentru bagaje. Păstra acolo, în afara țoalelor de schimb, un aparat video, câteva cadouri pentru cunoștințe, spera să-și îmbuneze fratele și nepoatele, care se supăraseră dintr-o neînțelegere pe el, și o sumă de bani pe care trebuia să o schimbe, având în vedere că deviza utilizată în Romania era alta.

Trenul a ajuns cu întârziere în Gara Centrală din „Beograd”. Întârzierea fusese cauzată de o furtună care deranjase cablurile electrice de cupru pe care croații nu le schimbaseră de-atâția ani. În vest se renunțase la cabluri, dar, în fine, introducerea tehnologiei noi costă și fiecare plătește pentru ea când are cu ce și dacă are de ce. Trenul spre București a plecat chiar prin fața ochilor săi, când cel în care se afla intra în gară. Ochelarii, pe care-i luase totuși, nu funcționau nici măcar în Belgrad astfel că nu s-a orientat prea ușor pentru a afla trenul următor. Ah! Și cum să-l anunțe oare pe Dinuţ? Vorbise cu el doar pe „rette”. Nu-l căutase niciodată pe telefon. Trebuia să găsească o modalitate de a accesa rețeaua internațională...

Sârbii păstrează scrierea chirilică, e scriere sfântă, domnul Georgescu n-a văzut panourile multilingve și a căutat un oficiu de informații, iar acolo, de la o doamnă subțire la voce, a aflat că următorul tren spre București era după amiază. Și pe-acela trebuia să-l schimbe la Timișoara. A lăsat valiza la biroul de bagaje apoi a ieșit din gară. Unde să meargă? 

Belgradul era în mare fierbere. Fuseseră mișcări de stradă, bulevardul era curățat cu mașini de salubrizare și o armată de oameni strângeau sticle, pietre, cutii, chiar mașini arse, scutierii încă flecăreau în grupuri compacte și fumau ori beau cafele, se anunța o zi caldă pe toate fronturile și nu era o invitație pentru turism, poate doar pentru jurnalism de știri zgomotoase. A servit și el o cafea și a luat loc la o masă, afară, era singur, se simțea singur și izolat într-un oraș mare, ar fi dorit să se conecteze la o rețea internațională, a încercat să comunice cu un tânăr de la cafenea...

–       Medjunarodni? Nema[4]...

–       Nema?

–       Nema. Şta ie vaşa zemlia?[5] Contri[6]... contri...

Nu se înțelegeau. Și-a făcut probleme că nu-i va primi banii. Băiatul i-a atras atenția că polițiștii sunt violenți. Bat pe oricine se apropie de ei.

–       Staniţa je na externetu[7]...

–       Whaat?[8]

–       In der Station gibt es externet[9]...

Omul a arătat cu degetul. Unii vorbesc limbi străine, alții sunt rezervați. Înapoi la stație. A priceput că e posibil să fie rețea externă la gară. S-ar fi aventurat prin oraș. Nu mai fusese în Belgrad. Este un oraș spălat de două ape. Orașul alb, Beli grad. Nu. Era murdar, probabil a fost alb... cândva. La gară era agitație. Apăruse un grup de slatani care strigau tare unii la ceilalți într-o limbă română puțin stâlcită. Erau strânși la „Информације станица Канцеларија[10]” și încercau toți deodată să converseze cu madama stresată care nu pricepea nimic. A vrut să facă pe translatorul însă n-a fost apreciat efortul său. Bărbații l-au împins, iar femeile l-au provocat:

–       Uă! Rumun spurcat! Uă!

–       Vreau să vă ajut.

–       Uăăă!

I se păru că țintesc geanta pe care o ținea în mână și a plecat. Poți înțelege toate dușmăniile când te știi vinovat de ceva, dar să fii urât pentru că vrei să ajuți, asta pare un eșec în comunicare. Marin Georgescu nu căpătase talentul de a se face plăcut. A afurisit gloata de slatani și a sperat să nu călătorească în același vagon. A găsit camera unde avea permisiunea să folosească rețeaua externă, contra cost, evident. După ce a plătit a văzut că nu se potrivește semnalul. Îi trebuia un program, și acela costa, în fine, după o oră a ieșit în eter pe o rețea germană. Nemții nu avuseseră bunăvoința să traducă nici măcar franțuzește. Nu cunoștea mai mult de cinci expresii și, poate, douăzeci de cuvinte în germană. Sistemul de operare i-a dat mari bătăi de cap fiindcă îi arăta continuu mesaje de avertizare: „Achtung![11]” „Achtung!”... Fusese încredințat că sistemul de operare al ochelarilor săi nu poate fi virusat, că programele rulează pe rețea iar datele sunt stocate tot acolo, totuși simțise o teamă acută să nu deterioreze datele sale, erau documente, avea însemnări intime, imagini, filme, memoria lui se afla acolo, pe server. Alte programe, altă abordare, și-a pierdut trei ore să transmită un biet mesaj către Dinuţ, pentru că nu l-a putut contacta altfel. I-a zis că a pierdut legătura din Belgrad și că va ajunge, potrivit tichetului pe care-l luase din gară, a doua zi de dimineață, pe la nouă, i-a mulțumit și l-a asigurat de întreaga lui prețuire, etc. A mâncat la restaurantul cu autoservire din gară, „împinge tava”, o mâncare veche parțial încălzită. Și bucățile de pâine erau pesmeți. A fost iar destul de nervos. Nu doar mâncarea era proastă, sala de mese murdară, lumea din local de proastă condiție, servirea o bătaie de joc, dar se găsi un individ să-l șicaneze. A încercat să-i vândă un ceas, după aceea un mobil zicea el „atomic”, apoi, după semnele pe care le făcea, fete și, în fine, îl momi cu canabis. Pe ce limbă să-i spună că nu vrea decât să fie lăsat să consume porcăria de mâncare în liniște? „Nema, nema, nema!” Începuse să urle că se alertase personalul și a lăsat jumătate din „sleială” în farfurie. Ce zi avea! Ce zi avea? Trecuse prin momente mult mai dificile. Hai! Rămăseseră doar două ore până să-i plece trenul și a moțăit pe un scaun, și-a pus ochelarii pe nas, a prins pastilele auditive, s-a blocat cu geanta în brațe și s-a izolat de lume. A fost trezit de aparat cu o jumătate de oră înainte. A mers direct la oficiul de bagaje apoi s-a grăbit la peron. Un conductor de tren i-a cerut să ducă bagajele mari în vagonul de bagaje. „Nici gând. Cum mai recuperez valiza?” Conductorul nu știa românește. A insistat în sârbă că nu-i permite să intre altfel și a cedat, nu voia să rămână acolo încă o zi. Au atașat o etichetă valizei sale, o putea recupera cu tichetul de călătorie și a urcat în vagon tocmai la timp. În câteva minute a plecat și trenul. Și-a făcut cruce și a cerut în italiană protecția lui „Dio” care trebuia să știe că există și el pe lume. A călătorit într-un vagon clasa I, cu scaune albastre, comod și destul de stingher. Doar o persoană mai era înăuntru și aceea la distanță, un bărbat, într-un târziu l-a auzit sforăind, dar s-a trezit pentru că au avut de prezentat actele polițiștilor de frontieră care li s-au uitat prin bagaje. Trenul traversase încet Duna, așa-i zic sârbii Dunării, pe un pod lung, scârțâitor, apoi, după ceva mai mult de-o oră, a ajuns la Stamora Moravița și a staționat încă pe-atât în gară. Călătorii au fost examinați. Erau de speriat polițiștii aceia, mari, negri, încruntați, interogau, dădeau ordine: „Treci-ncolo! Mai dopart’. Sta’! Ce-i acolea? Zi mo! Dă ce vi la Romania?  N-are n’mic. I curat. Ă? Ce caţi? I pun ştampela? Zi bo! Ai lembă?” Domnul Marin Georgescu nu se putu exprima de indignare. Se înroșise văzând cum se joacă la teaca pistoletului cel care-l chestiona... „În viz’tî?”. „Ce-a’s? În viz’tă? Ş-ăsta pute rău ca mortu...” „Hâă-hâă-hâă!...” Au continuat să râdă după ce l-au depășit. Celălalt om din vagon, parcă nu... S-a uitat înapoi... dar îi păru că nu mai este nimeni. Numai ce-l auzise... A rămas singur. După ce a plecat trenul a fost vizitat de noul conductor sau controlor. Și acesta l-a privit, i-a consultat actele, parcă n-ar fi avut fizionomia tipului din pașaport. Era el? Polițiștii nu dispuneau de instrumente moderne pentru consultat pașapoartele, poate de-asta erau așa suspicioși, sârbii erau mai bine dotați. În drum spre Timișoara vagonul s-a ticsit de slatani. Veniseră din vagonul apropiat. O bandă neliniștită, cu copii mai mari sau mai mici, urlete, scandal, bătaie, vacarm continuu pentru o oră de călătorie. A sosit în gara Timișoara Nord cam la ora zece și jumătate. Își făcuse un plan pentru timpul care-i rămăsese până să plece trenul spre București. Îl interesa o cușetă, ar fi fost mai protejat, astfel că trebuia să insiste la unul dintre oficiile de călătorie, poate renunțase cineva... Dar, mai întâi, trebuia recuperată valiza. La coborârea din vagon se crease busculadă. Unii ieșeau, alții urcau, cei din spate începură să preseze. Și, dintr-odată, dopul cedă și, împins de indivizii din spate se prăbuși spre scări, o femeie era căzută în față și se împiedică de ea apoi ajunse pe asfalt și se răni la mâini, față, genunchi, pentru moment nu resimți decât șocul, apoi realiză că nu mai are geanta. „Hoții!”, strigă și văzu femeia care se așezase capră cum o rupe la fugă... Sări degrabă, se aruncă înainte, alunecă, mai căzu, însă nu cedă... Avea în geanta lui tot, actele personale, tichetul de călătorie, banii, ochelarii de rețea, o trusă de ras, batiste... și alte lucruri, chiar și ustensile de scris. Disperarea lui era totală, nu mai vedea împrejur. Peste tot grupuri de oameni care-l opreau din alergare... Se mai prăbuși o dată și o atinse pe femeie cu vârful degetelor, iar aceasta căzu puțin mai înainte. El a alunecat din inerție și a prins-o de picioare.

–       Mă omoară rumunu’! urla femeia. Mă omoarâăăă!... Hauliuuu!

Marin s-a ridicat greu, era obosit, îngrozit, nebun:

–       Dă-mi geanta, hoaţo! Geanta mea!

O cercetă, îi ridică fustele, însă nu a văzut geanta... Curând a fost imobilizat, iar femeia, isterizată, urla încă:

–       Nenorocitu’ vrea să mă... aia! Ce vrei? Na! Na! Uo! Rumun spurcat.

Marin Georgescu se simți deodată fără putere. Anchilozat...

–       Geanta! Actele mele,... Ce mă fac? Ce mă fac?

S-a apropiat primul polițist din gară, un individ bocciu, cu jachetă albastră, caschetă și pantaloni maro.

–       Ce-i bo? Ce mă deranjezi de la masă?

Polițistul s-a legat direct de interesul mamei defuncte a domnului Georgescu. Acesta s-a prefăcut că nu-l aude:

–       Nu eu, nu eu... Slatanca asta m-a furat. Erau mai mulți domnule polițist...

–       Așa? Ia să-mi dai actele!... Care este?

Abia atunci a observat Marin Georgescu ce indivizi îl înconjuraseră. Grupul de slatani din tren. Au ajuns și ceilalți polițiști. Disciplina lăsa de dorit la Poliția Gării, uniformele erau aproximative, iar polițiștii păreau băuți...

–       A vrut s-o bagă sub tren, s-o calcă trenu’...

–       Gura că ţ-o smulg! Mi-ai scos actele bo?

–       Mi le-a furat...!

–       Care e garagața moşule? se introduse alt „băiat” în atmosferă.

–       Rumunu’ ăsta, fratu-meo! Cum de prostu-ăsta s-a rătăcit tocma la noi? Vorbește că-l fură aia, garoaica.

–       Fana! Să treacă la cabină!

–       Trec fratule Barosu.

Barosu, un polițist gras și grav, probabil șef, a tras-o de bluză, deoparte:

–       Ce spusei eu? Să nu mai furi acilea, pă sector?

–       Io n-am... Să moară puradeii mei, să moară frații mei, să moară mama, să moară omu’ meu...

–       Te bag la beci! Știi cum e la beci, ai? Relule! (– Ce?) Ia-o p-asta, bo!

–       Facem parte! îl îmbie femeia.

–       Treci la cabină! Ce n-auzi?...

Marin Georgescu a fost prins cu cătușe de mâini ca un infractor. Unul dintre polițiști a încercat să-i scoată sacoul.

–        Uite-uite! De la firmă, banditu’!

Haina nu ieșea din cauza cătușelor. Abia atunci domnul Georgescu a gândit că aceia erau falși polițiști.

–       N-am făcut nimic rău...

–       Taci!

–       Taie-l la limbă!

Unul dintre „polițiști” a scos dintr-o teacă prinsă în interiorul hainei un cuțit mare și l-a agitat înaintea feței sale.

–       Nu mi-o tăiați, nu mi-o tăiați... Nu mai fac! Nu mai vorbesc!

Lumea stătea buluc privind ca la teatru și au făcut breșă să meargă la Secția de poliție din clădire. Până acolo au avut alai. Curioșii au mai rămas la un comentariu după ce polițiștii și captivii lor s-au ascuns înăuntru. Trei-patru minute mai târziu femeia a ieșit însoțită de un polițai.

Marin Georgescu ședea într-un colț buimac, fără vlagă, dar s-a trezit brusc, și-a amintit de geamantanul său.

–       Domnule Barosu, vă rog, trebuie să-mi recuperez geamantanul de la vagonul de bagaje!

–       Mai vorbește ăsta?

Ceilalți trei polițai se organizară imediat, unul l-a imobilizat, al doilea i-a smuls limba din gură și cel cu cuțitul   i-a retezat-o dintr-o lovitură. Omul a urlat, un șuvoi de sânge   i-a țâșnit din ciotul limbii iar Barosu a strigat și mai tare:

–       Uoo! Proști și curvari... și... mamele voastre de matrafuse, murdăriți frumusețea asta dă costum!

Oamenii șefului aveau un clește de capsat și l-au schingiuit pe bietul italo-român să-i oprească sângerarea capsându-i limba. Apoi l-au dezbrăcat de haine.

–       Duceți-l la infermerie!, le-a ordonat șeful.

Aveau zdrențe de rezervă în camerele echipei de intervenție, au dat repede cu teul, l-au șters cu aceeași cârpă și i-au pus o fâșie la gură. Georgescu nu se mai putea ține pe picioare, așa că l-au dus pe brațe. La „Punctul sanitar” al gării era o tânără îmbrăcată în halat bleu cu șorț alb.

–       Ce-i cu ăla?, zise fata.

–       S-a mușcat dă limbă și i-a căzut jumate jos!

–       Cum să poate mă...? Ia-ia! Pune-l aci! Aci pe scaunu-ăsta batant! Ia! Trage-l bo de limbă că se sofocă! Uite ce făcură ăștia!

–       Noi suntem ăștia cu tine, matracucă draco...! Vezi cum te inspirezi!

–       Da’ ce ți-am spus? Te-am jicnit? Îți fac o injecție acum!

Polițaiul râse, deoarece... se tachinaseră.

–       Trebuie să-i estrag scoabele din limbă. Moşu’ ăsta e rumun?

–       Păi nu se vede?

–       Lasă-l aci că vine Luli și ne descurcăm, îl repunem pe picioare. Unde-l duceți de-aci?

–       Barosu știe. E lagăr lângă Giarmata, acolo e duși ăștia...

A venit și Luli, femeile i-au pus distanțiere să-i depărteze fălcile și, în momentul în care domnul Georgescu își revenise din leșin, se întrebau cum să-l coasă deoarece nu aveau anestezic. Pe viu, dar trebuia ținut, iar polițaiul plecase.

–       Bre... cum te cheamă? Au! Cum să vorbească!... Ce proastă sunt! Vrem să te coasem la limbă dar... la lembî dar... nu-i anestezic, să știi! Are să te doară! Suporți?

Georgescu înclină afirmativ capul.

–       Hai Luli! S-a fiert acu’ să prindem firu’!

După ce l-au cusut i-au injectat un antibiotic.

–       Are să ți să umfle limba de-ți umple gura. Uite niște buline contra la infecție! Le iei și tu la șase, na, ore! Și ține gura deschisă! Lasă alea acolo! Na! Ia vezi, îi zise celeilalte infirmiere, Relu e-afară?

Relu nu era. „Unde s-o fi dus?” Domnul Georgescu s-a ridicat de pe scaun, păstra încă distanțierul, arătă un șervețel și ascunse grozăvia din gura sa, apoi le făcu semn că merge singur la secția de poliție. „Și dacă să-ntoarce Relu?” A făcut semne ca și cum ar fi zis: „Îi spuneți să vină și el la secție.” Niște proaste, doar știau că e „rumun”! Georgescu porni spre secție, era puțin înainte, dar trecu mai departe, ieși din gară și apoi o înconjură pentru a ajunge la trenul care-l adusese acolo. Acum nu mai atrăgea atenția cuiva. Părea un om din mulțime cu o batistă la gură.

Marin Georgescu s-a gândit că ar trebui să-și recupereze valiza. Trenul nu mai era acolo dar bagajele ar fi trebuit duse la trenul spre București. Simțea că îi vine iar să leșine și s-a așezat pe o bancă. Îl durea toată fața, nasul, fălcile, fruntea... Broboane mari de sudoare i se scurgeau în gură și udaseră șervețelul de hârtie. A găsit un carton ca o revistă în coșul plin de gunoi! Și-l puse la gură să mascheze rana. A trecut liniile și  a ajuns pe alt peron. Trenul spre București... nu exista... Observă un tren fără inscripții de identificare plin de călători. Dinspre gară, două dintre cunoștințele sale, falși sau reali polițiști, păreau să se grăbească spre el. Marin Georgescu urcă anevoie într-un vagon și-apoi coborî pentru a urca în alt tren care ieșea încet din gară, apoi mai iute... Unde se ducea? A rămas în picioare la capătul vagonului, în beznă. Apoi văzu controlorul. Era noapte, întuneric, controlorul venea din vagonul mai luminat, un grăsan cu caschetă. Gândi să se ascundă în closet. Primul avea ușa blocată, trecu prin vagon și încercă în al doilea, o persoană era înăuntru, ajunse în celălalt vagon. „Oare m-a văzut că fug de el?” Cabina closetului era goală, n-avea nici ușă. Merse mai departe când, îl acostă un individ:

–       Ce-ai furat?

–       ...ic, reuși să îngaime.

–       Mo-o dedeo! Ce... ai la muian?

–       Ic, îi răspunse la fel.

Individul i se așezase înainte și n-ar fi putut lupta cu el. Din partea cealaltă controlorul legitimațiilor de călătorie, înainta. Încercă să-i facă semn cu o singură mână că vine controlul. Individul cu pălărioară și un costum antic, prăfuit, cu crăvăţică, se uită pe lângă el.

–       Ce dacă vine naşu’?

Îi arătă că n-are bani.

–       A-ncoa moşule!

Îl ghidă spre banda lui care zăcea pe scaune în vagonul întunecos.

–       Vi l-am adus pă muistu’ frații mei!

–       Care bo?

–       Ăla cu gura ca la pește!

Oamenii-l văzură pe Marin Georgescu iţindu-se după spătarul scaunului.

–       Ia dă asta!

–       A-a-a! Bo ce-ai la muie?

–       Ic!

–       Şuşo, ține-l lângă tine că vine-ncoa naşu’!

–       Gogu?

–       Nu i Gogu. Gogu avea o datorie la mandea. E Roșu ca paloşu...

–       He-he...! Să vie că-i fac muia ca lu ăsta!

Controlorul folosea o lanternă prin vagonul vechi, întunecos. Trenul zdrăngănea trecând zgomotos liniile macazurilor printr-o gară mică și frână poticnit pentru a opri scârțâitor.

„I-i-i-i-i....!”

Controlorul coborî în gară. Marin Georgescu se ridică făcând semn că vrea să iasă.

–       Da’ stai aci!, îl repezi grasul de lângă el și îl trase de haină.

Georgescu era însetat, înfometat, înspăimântat, totuși încă raționa. Ce voiau de la el indivizii aceia? Nu-i credea capabili de cel mai neînsemnat gest de bunăvoință. Aveau înfățișare de brute. Făcu semn că are nevoie la closet.

–       Ăsta să pi... pă el!

–       Cine?

–       Muie!

–       Hai cu mandea!

S-a dus la cabină însoțit de omul cu crăvăţică. Înăuntru era un bec și se văzu puțin. Curgeau chiar câteva picături de apă printr-o țeavă în chiuvetă. Își umezi buzele și-apoi scoase cu grijă distanțierul de plastic. Înghiți chinuitor una dintre bulinele antiinflamatoare. Limba lui se umflase într-atât că îl sufoca. Se uită la fereastră. Era prea mică pentru a ieși de-acolo. Încercă să smulgă vasul closetului însă era mult prea slăbit pentru efortul acesta. Cum să scape de slatan? Trenul se smuci să plece. Deschise foarte puțin ușa. Individul era întors cu fața spre interiorul vagonului. Ieși cât de lent și nezgomotos putu și alergă spre ușa din capătul vagonului apoi sări din mers.

„Bo-o-o!”, se auzi un strigăt în noapte căruia îi răspunse șuieratul trenului.

Se afla undeva în afara peronului unei halte comunale. Vedea gara mică, puțin luminată, și cele câteva persoane care se întorceau în interiorul gării. Apoi, chiar mai aproape, doi câini care, parcă, îl simțiseră. Ar fi vrut să ceară ajutor, dar cum să scape de potăi? Orbecăi după pietre. Un băț... un băț... însă nu prea vedea. Poate mai bine ar fi fost să se îndepărteze. Auzi câinii lătrând acolo. „N-a fost o bună idee să iau pietrele.” Plecă încet spre localitate. Era în spatele gării, spre stânga. Pustiu! Parcă nici nu trecuse un tren pe-acolo. Nici nu auzea zgomot de mașini. Câini... Îl ardeau buzele, obrajii. Împrejur se adunau țânțarii, iar pe-aceia nu-i putea goni. Deodată zări o umbră care aluneca pe-alături. Apoi încă una și încă una. Se afla în apropierea unei grămezi de pietre când cineva întrebă:

–       A venit Pepe?

–       Nu știu zău! Îl strigai. O fi mai îndărăt.

–       Șase saci. Numai șase. Unu’ cu lopata, unu’ ține, doi duce... E treabă dă zece minute. Dau o țuică bună. Ori o cană dă vin. La alegere...

Trei oameni voiau să fure niște pietriș. Al patrulea întârzia. Începuseră să muncească, umpleau sacul pe care abia-l vedeau când Marin Georgescu hotărî să se arate.

–       Care-i?

–       Pepe.

–       A venit Pepe?

–       Cică da.

–       Pune mâna la treabă Pepe!

Georgescu era o persoană încă în putere și dacă n-ar fi fost cumplitul traumatism pe care-l suporta, ar fi putut transporta fără mari probleme sacul de pietre. Dar în condițiile date, efortul l-ar fi putut răpune. Și-atunci ce gândise pentru a ieși astfel la iveală? În primul rând oamenii aceia cunoșteau o cale sigură de a pleca din zonă, apoi ar fi existat o șansă să bea niște lapte care-l putea hrăni. Altceva n-ar fi reușit să înghită. Simțea că inflamația îi cuprinsese tot interiorul gurii, până la coardele vocale. Se lăsă cocoșat de sacul greu și urmă alt cărăuș. Curând fu depășit de altul care-l îndemnă:

–       Haida!

Dar nu mai putea. Omul observase ezitarea lui.

–       Ești beat?

–       Ă-ă!

–       A venit beat la treabă, bombăni celălalt și se îndepărtă!

Georgescu a căzut cu tot cu sac într-un șanț de pe marginea drumului. Acolo se odihni până auzi oamenii trecând             pe-alături. Să ridice sacul acela ar fi fost imposibil. Încercă să se adune de jos și se temu să nu dezvăluie, icnind, locul unde se afla. Era deja în localitate, nu departe de un grup de blocuri vechi, paralelipipedice. Oamenii aceia nu erau țărani. Luna apăruse între nori luminând ușor casele, pomii și cele câteva persoane care se mișcau pe drum. Auzi uruind o mașină și plecă spre acel zgomot. Simți că energia i se scurgea din corp, cu fiecare pas, gândirea i se altera, se pierdea în el, avea vedenii... Îi apăruse înainte... mama! Ce căuta mama acolo? Oh, și ce mai transpira. Oare de unde mai putea transpira că nu băuse apă de-atâta timp? „Lasă-mă mamă, te rog!” Era slabă, plânsă, îl privea nevolnică... „Lasă-mă că abia mă duc pe mine! Nu pot să te duc și pe tine.” Parcă i se suise în spate. Era la fel de grea ca sacul de pietre. Căzu pe burtă în alt șanț, pe marginea altui drum. Apoi văzu venind spre el o lumină mare. Făcu un efort major, suprem, impersonal... Parcă s-a smuls ceva din el când fu izbit lateral și aruncat din nou în șanț.

–       Bo!, strigă de sus, prin geamul deschis, șoferul. Ești beat ori te-a lovit mașina?

–       Ăă, îi răspunse Georgescu stins. Ăăă!

Era un slatan onest...

–       Ce spui, ce spui? Unde stai?

Georgescu făcu semn la cabină. Șoferul a reușit să-l ridice.

–       Unde stai cu casa?

Unde stătea Georgescu? Încolo... Înainte.

–       Io mă duc la Craiova. Tu?

–       M-m-ăăă-m...

–       Ce? Vorbești limba mută?

„E ceva ciudat cu omul ăsta!”, își zicea șoferul. Nu-l călcase cu mașina, nu? Părea grav bolnav.

–       Dă unde ești bo? Nu ieşti din sat d-aci?

Georgescu a căutat... Ceva dee... scris, de făcut un semn. Nimic... Îi atrase atenția asupra gurii sale și mimă cuvântul „București”. Era puțină lumină în cabină. Mai încercă o dată. Șoferul păru să înțeleagă.

–       Da’ nu merg dăcâ’ laa Craiova...

Mârâi pentru a-i atrage atenția și făcu semn că vrea să bea...

–       Apă? N-am apă. Las’ că bem dă pă drum! Ben’ că te-am loat d-acolo că te mânca ciorle. Nu şti că mâncă ş’ cadavre d’ la omeni?

Și el mânca litere. „Ce limbă smintită se vorbește pe-aici”, gândea domnul Georgescu înainte să-și piardă cunoștința. De ce spusese că este din București? Ar fi fost mai bine să revină la graniță. Ce să mai pățească în Romania, cum să-și refacă documentele de identitate? Pentru ce, pentru ce... „Però, che cosa succede a me, Dio?”[12] Să gândești în italiană era ca și cum te-ai fi găsit acolo, departe... Era exorcism. Se văzu plutind peste Dunăre, peste Beligrad, peste cablurile rupte de vânt... până la signora Geraldine...

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

---

[1] tr.it. Eu? Mamă-mamă, dar ce-am făcut?

[2] tr.it. rețeaua generală a lumii

[3] tr.it. „Bună ziua domnule, unde trebuie să mergem?” „Să mergem la consulatul român de la Florența.” „Puneți vă rog centura de siguranță!”

[4] међуна́родни? Hемa. – tr.sr. Internațional? Nu este.

[5] шта је ваша земља? – tr.sr. Din ce țară sunteți?

[6] tr. din eng. country Țară, ținut

[7] Станица је на ектернет – tr.sr-cr. În gară este externet

[8] tr. eng.  Ce?

[9] tr. ger. În gară există externet

[10] tr.sr. Oficiul de informații al gării

[11] tr. ger. Atențiune

[12] tr.it. Totuși, ce mi se întâmplă, Doamne?