10. Către un Führer al națiunilor libere. Ambasada. Foarte aproape de finalul fericit. Plimbare cu peripeții prin Viena

Către un Führer al națiunilor libere. Ambasada. Foarte aproape de finalul fericit. Plimbare cu peripeții prin Viena

 

A privit tunelul interior al trenului. Era un tren de treizeci de metri, cu interior alb și scaune albastre, ergonomice, înalte, grupate câte patru față-n față. Auzise și unde merge. La Salzburg. N-avea speranțe că poate ajunge acolo. În cel mai bun caz ar fi fost predat autorităților austriece. În cel mai rău... În cel mai rău ar fi fost extrădat. Nu era bine să umble pe culoar, nu voia să fie reținut imediat de controlori, ar fi vrut să se odihnească puțin pe unul dintre scaunele comode. Acolo, era un loc liber:

–       Nain-nain, bâzeţt! Nain[1]...

Nemți! Nu-l voiau lângă ei. Dincolo erau copii, mai departe o familie de arabi, toate scaunele ocupate, nemți, slatani, nemți... Scaunele neocupate erau în general blocate cu o bară așezată în față. Văzu iar un loc liber și se așeză. Înainte o fată cu fes tricotat pe cap, alături un tip cu chelie. Erau îmbrăcați în haine colorate, nu negre. Vorbeau ungurește. Femeia a râs. Atunci a văzut că-i lipsesc dinții de sus, pe partea stângă. Avea o voce cristalină, plăcută și o față de douăzeci și cinci de ani. Privirea fetei s-a oprit puțin asupra lui Georgescu. Bărbatul, de treizeci de ani, cu o cicatrice în cruce pe obrazul drept, aproape de ochi, era destul de gras, puternic și nervos. Ochii se mișcau neîncetat, era cumva în așteptare.

Trenul a sărit de toate macazurile gării și s-a repezit în afara orașului. Avea o grabă deosebită să se îndepărteze și să ajungă undeva în pusta ungară, într-un peisaj monoton și liniștitor. În fine, se puteau număra călătorii. Se știa că aveau intruși de aceea controlul se făcea în grup. E drept, scaunele nu se deblocau decât dacă se folosea un card magnetic achiziționat la oficiile de călătorie, totuși s-ar fi putut așeza și așa, cu picioarele pe deasupra, destul de incomod, bineînțeles. Cei trei controlori se adunaseră împreună să poată riposta unei posibile agresiuni. Aveau chiar sprayuri lacrimogene și o armă paralizantă cu arc electric, s-ar fi descurcat în situații speciale. Prima oprire era în Tatabánya, acolo i-ar fi putut debarca pe rebeli. Oricum erau așteptați de poliție și se anunța un oarecare disconfort.   

Se părea că pe fată o chema Adriana Repeta „Adriana, Adriana, ha-ha, Adriana, Adriana, ha-ha-ha!” Cânta, își cânta numele... Ori asculta o melodie?

–       Cartio, chirem[2]!, rosti unul dintre controlori, adresându-se omului puternic din față.

Bărbatul păru să nu înțeleagă:

–       Di cartă, bită[3]!, încercă pe altă limbă controlorul.

Bărbatul rămase impasibil. Până să apară controlul fusese agitat... Georgescu înțelese că era calmul dinaintea furtunii. Asta a înțeles și controlorul, un tip deloc pirpiriu însă nu prea tânăr, care și-a chemat colegii. Omul din fața lui Georgescu s-a ridicat. Era destul de impresionant. Controlorii au făcut un pas înapoi. S-a apropiat încă un chelios, nu la fel de mare însă pregătit de luptă. Au fost clipe în care s-au invitat la atac, apoi  s-a optat pentru armistițiu. Au discutat ungurește că nu au nimic unii împotriva altora și nu vor să creeze distrugeri în tren. Georgescu n-a vrut să aștepte deznodământul. A plecat de-acolo în față, spre cabina conductorului. Se părea că trenul merge fără conductor! Unde era...? A văzut de departe cum se încăieraseră bărbații. Fata a fugit și a ajuns în dreptul său. L-a strigat ungurește să vină și a deblocat două scaune cu un mic aparat pe care-l ascundea într-un buzunar al pantalonilor... pantalonilor ei negri. Jumătatea cealaltă a trenului ajunsese câmp de luptă. Câțiva pasageri i-au ajutat pe controlori să-i imobilizeze pe călătorii iliciți. I-au legat și i-au prins de scaune cu cătușe. Probabil se găsise vreun polițist între călătorii care interveniseră... Până la prima gară unde a oprit trenul nu a mai fost nici un eveniment. Acolo au intrat polițiștii. Nu le-a fost ușor să-i scoată pe chelioşi dinăuntru. S-a urlat, s-a icnit, s-a înjurat și chiar s-a strigat sloganul care-i trimisese în bătălie: „Slatani holal”! Gata. Au plecat din Tatabánya. Era lumină orbitoare, aduseseră proiectoare să lumineze bine peronul și să nu rateze vreun monstru xenofob. Se așteptau la rezistență feroce însă aproape totul fusese rezolvat dinainte. Puteau să meargă liniștiți spre Györ...

Fata a tăcut o vreme, Georgescu oricum n-avea ce spune pentru că n-ar fi fost înțeles. Unul dintre controlori a trecut pe lângă ei, nu i-a privit, se pare că treaba lor era doar supravegherea și se achitau de acest serviciu cum puteau. Ce-i drept rezolvaseră un caz dificil. Poate că îi tolerau...

De la Tatabánya până la Györ sunt cam 170 de km și tot  pe-atât până la frontiera cu Austria. Un tren rapid ca acela putea ajunge într-o oră și jumătate. Marin Georgescu a reușit să comunice cu tânăra unguroaică. Ea știa impecabil limba germană, el reușea, anevoie, să spună ceva inteligibil, dar se pricepea la semne. A aflat de la Enikö, n-o chema Adriana, avea pastile auditive și asculta muzică, a aflat că semăna cu tată-său. Poate datorită cearcănelor! Avusese ceva noroc altfel nu beneficia de acel aparat de deblocare și n-ar fi stat liniștit pe scaun, în burta albă a unui șarpe rapid... Alt supraveghetor se mișca pe culoar cu o măsuță pe roți plină de sandviciuri. Intrau în costul cardului! Care card? Au mâncat amândoi, au băut cola, au zâmbit, iar Enikö părea să fi uitat. A râs din nou, avea o fire veselă. I-a zis că merge până în Viena. El voia să ajungă în Italia, ar fi fost mai bine să meargă la Salzburg, era mai aproape.

–       Nain, nain Italien ist nihăr...[4]

–       Nain?

Mai bine din Viena cu alt tren. Kain gheld[5]. Enikö i-a arătat zece euro. He-he! Nu-i ajungeau nici pentru o sută de kilometri. Desigur și din Salzburg ar fi trebuit să ia trenul... „Lecce, quanto sei lontano, Lecce...[6]”, cântec de beție și de disperare. Ce l-au construit așa departe?

Au dormit apoi. Două ore de somn bun. Când s-au deșteptat deja erau aproape de marele oraș. Afară se luminase, din surse artificiale, ziua era departe. Chinezii vor monta o mare oglindă pe lună să lumineze Shanghaiul, însă n-o pot utiliza decât o parte a nopții, nu bate când e nor și nici prin smog, se așteaptă să fie o cheltuială experimentală, nimic mai mult. Ei satisfac vreun capriciu de șef politic.

Trenul a traversat orașul, a făcut manevre multiple să ajungă în WestBahnhoft. O gară centrală, de-acolo se puteau duce oriunde în oraș. Georgescu s-a uitat pe hărți, ambasada Italiei era într-o clădire mare nu departe de Grădinile Belvedere. Unde să meargă în toiul nopții? Enikö accesase rețeaua de date, comunică unei persoane, în germană, că se află în gară și i-a cerut s-o ia de-acolo.

Din tren ieșiseră numeroși călători și intraseră câțiva. O parte din cei care au ieșit, formaseră în interiorul gării două grupuri de slatani care strigau zgomotos și se agitau de parcă luaseră foc. Deodată, ceva, un ghemotoc de cârpe se rostogoli până la picioarele lor. Un copil de slatan veni să recupereze cârpele, era ghemul său de joacă, toată gruparea de slatani s-a întors către ei, femeile au urlat îngrozite: „Cerule, Ceruleee...!”  Ceru se oprise și o privea pe Enikö. Era un copil cu mucii până-n gură, puțin murdar pe frunte, o căciuliță cu moț așezată într-o parte și ciuf lung de păr blond... Râdea. Enikö își întorsese jacheta și băgase fesul în buzunar. În fața copilului se găsea un dușman de moarte. Figura fetei se schimbase, o grimasă de ură se împietrise pe chipul ei și-i trase cu toată puterea un șut... – „A-a-a...”!, ce urlet demențial inundase incinta gării! – ghemului de cârpe, iar copilul, crezând că este o joacă, porni râzând să prindă jucăria... Trei femei au sărit să ia câte o bucată de copil, însă el a șutat în ghem și femeile au schimbat direcția... Un băiețel... Râdea săracul. Mai avea până să învețe cum se joacă șișul mobil.

Slatanii amuțiseră. S-au uitat la Georgescu și Enikö, i-au urmărit cu privirea, unul a vrut să se îndrepte spre ei dar a fost reținut, să nu aibă probleme cu Poliția chiar de la sosire, apoi după ce au văzut că ies din gară s-au apropiat de cealaltă familie să comenteze. Să-i elimine p-ăia doi? În Viena este centrul de comandă al chelioşilor. Ar putea să-i pună foc într-o zi! Să-i ciuruiască pe mişei... Ha-ha-ha-ha! „Să-i arză fuocu’!” Unde-i ghemul să-i dea foc? Să-i vrăjească să ia foc!... I-au smuls copilului ghemul din mână... Nimeni n-ar suporta asemenea urlet!... Doar cei cu antrenament.

Georgescu și fata cu chelie au ieșit din gară și s-au privit pe scări, apoi au coborât. El avea un zâmbet fals, despărțirea fusese umbrită de evenimentul acela, ea... Ciudat, nu-i stătea rău... chelia. De fapt era o femeie frumoasă. Oare ce i se modificase la cap să se ia cu descreierații aceia?... Au așteptat puțin. În apropiere a oprit o limuzină. S-a întors fâșâind ușor din frâne, apoi a ieșit șoferul, un tip slab, cu costum mototolit, cu freză și mustață, s-a uitat la Enikö și i-a deschis ușa din spate. Ajunsă la jumătatea distanței între Georgescu și mașină, fata i-a strigat:

–       Com!... Com!...[7]

Unde să meargă? La centru. Putea dormi acolo până de dimineață. Georgescu avea inerție, nu se hotăra să meargă în sediul unor naționaliști.

Învățase de tânăr cât de nedrept acționează acei oameni, oameni? nu-u, bestii umane, cum agresează persoane fără apărare, cum refuză drepturile minorităților, cât sunt de violenți, de rudimentari, săraci cu duhul adică, primitivi, mici la creier, pentru că nu înțeleg funcționarea întregului, mișcarea și dezvoltarea populației mondiale. Despre democrație este vorba aici și despre niște principii, nu? Nu prea... îi păsa de principii lui Georgescu. Voia să revină acasă. Îi trecuse, nu-i mai trebuia nici o aventură... Ah, cât mai îmbătrânise în ultimele luni!

A intrat în mașina neagră, mare, spațioasă, cu geamuri fumurii, o mașină de protocol. Avea un robot cu voce masculină care vorbea nemțește, iar șoferul îi comandă pe ce stradă dorea să ajungă. A văzut traseul pe ecrane însă n-a înțeles clar unde sunt duși. O stradă către vest ori sud, nu departe de o zonă industrială... Numai ruine. Șoferul a parcat în apropierea unei clădiri cu patru etaje. Toată zona era foarte puțin luminată, străzile încă umede după ploaie... Rece. Un frig umed, pătrunzător. Clădirea era o vechitură, ca un bloc pentru personalul de serviciu al unei firme, înăuntru doar paznicul avea o luminiță care putea fi văzută de-afară. A deschis după ce i s-a transmis o parolă pe interfon: „Jigodina” sau ... altă chestie. Bătrânul de la poartă părea băut, dar avea o chelie de om serios. A mormăit că este frig și s-a întors la cabină. Au intrat toți trei într-un birou mare, au luminat doar puțin – și acolo se făcea economie de electricitate! – cât să vadă formele, să nu se accidenteze. Înăuntru era o canapea și un fotoliu, n-aveau decât să aleagă. Șoferul i-a zis fetei că merge să tragă mașina la garaj. Și el rămâne peste noapte în altă cameră... După ce a ieșit au căutat ceva hrănitor în frigider. Atunci, când Enikö a deschis ușa frigiderului s-a auzit zgomot de motoare în fața clădirii. Apoi strigăte...

–       Tod zi esîn[8]... Tod zi esîn!... Ooo!... Tod... Tod...

Un obiect greu sparse geamul încăperii unde se aflau. Din el se revărsă un șuvoi de foc. Georgescu a sărit pe fotoliu, lichidul inflamabil îi atinsese pantalonul...

–       Vaser, vaser ieţ![9]...

     „Ahtung, alert, alert![10]...” Clădirea a început să sune... Fata a scos o sticlă cu apă carbogazoasă și a udat pantalonii lui Georgescu. Apoi s-au concentrat amândoi asupra covorului și parchetului. Au întors covorul și au înăbușit focul. Transperantele au ars în totalitate, și o parte din tocul ferestrei. Cât fum, cât fum, abia de puteau respira!... Înăuntru a pătruns șoferul. Fusese împușcat în picior, îl trăgea greu, suferind la fiecare pas... Pe hol se auzeau tropotind ghetele altor oameni care locuiau mai sus. Atacatorii plecaseră, zbârnâind provocator din caii lor putere. S-au pierdut în orașul care dormea... 

Ei n-au putut dormi, au moțăit doar, iar dimineața i-a prins obosiți și speriați. Toți cei care se aflau în clădire, apoi cei care au venit, doreau să vadă, fumul arsese fațada în dreptul ferestrei și se credea că distrugerea fusese mult mai mare... Nu. Bine că n-au chemat pompierii. Atunci ar fi fost adevărata catastrofă. Nemaivorbind de publicitatea negativă. Cuibul vulturilor atacat de șobolani! Neverosimil!

Georgescu a văzut mai bine interiorul biroului mare, pe care-l ocupa conducătorul, domnul Vommel, erau și acolo tablouri cu portretele unor personaje – există o ciudată asociere a naționalismului cu rasismul... –, stăteau agățate portretele lui Arthur de Gobineau, a lui Friedrich Nietzsche și Houston Chamberlain care se uitau la conducător cum conduce. Parcă stăteau cu ochii pe el, peste capul său, pe un punct al biroului! Unde semna. Fuseseră aleși că se uitau astfel? Era un birou mare pentru un om mare.

A ieșit de-acolo, a stat în altă cameră până ce a venit Conducătorul, „Führer” pe nemțește. S-au mișcat numeroase persoane, aflaseră că este român și l-au compătimit cu toții. Venise oare să li se alăture, voiau românii să-și recucerească țara? Georgescu surâdea, dădea din umeri, se strâmba, vorbea și el germana în felul său. La nouă și jumătate, cu precizie, a tras la țărm o mașină joasă, de viteză, albastră, a Conducătorului celebrei organizații „Der freien Nationen[11]”. Când i-a văzut piciorul încălțat cu cizmă și tocuri mari, cu pantalonul de piele, a crezut că e tânăr, când și-a arătat capul, proaspăt ras, lucios, șlefuit, ceruit, și barba mare, stufoasă, căruntă, a crezut că este înalt, iar când a ieșit din mașinuță, a apărut un pitic de circ, cu picioare mici și mersul legănat. Cu o vetustă curtoazie herr[12] Vommel a mers să deschidă cealaltă ușă unei splendide, voluptoase madame, blondă, mameloasă, trasă în piele neagră, cu aceeași banderolă la brațul drept, și sigla, vulturul cu spada-n gheară. „Fraulein[13]”, așa se chema păsărica aceea sobră, și băiețelul bătrân cu barbă mare, ofereau poza clasică a unei perechi sado-maso. Georgescu zbură cu gândul la anii de studenție când toți colegii săi aleseseră șef de an omul cel mai ridicol, pe care-l batjocoreau zilnic. Fusese un șef destul de bun, care s-a menținut până la sfârșit. Grupul de întâmpinare a conducătorului a strigat plin de hărnicie: „Zig fiur adlăr[14]”! sau altceva pe-acolo, de trei ori, că așa se face peste tot, aveau vocile răgușite dimineața aceea, iar Georgescu, la nivelul său de amețeală, nu-i auzea prea clar. Piticul s-a uitat la fereastra afumată și s-a interesat ce se-ntâmplase. „Fraulein” însăși s-a deplasat grațios și s-a uimit „Oh!”, urmele de foc urcau până la etajul trei. S-a ajuns ușor la concluzia că este vorba de interlopii Vienei pe care-i combătuseră în ultima vreme. Era o bătălie „endlos[15]” pe care nu aveau voie să o piardă. Când a ajuns în biroul său, Führer-ul a aflat istoria și a vrut să-i vadă pe român și unguroaică, să le mulțumească într-un fel că i-au salvat lucrurile și, poate, clădirea. Erau amândoi obosiți și a constatat că doar femeia făcea parte din organizație. Deoarece românul nu știa germana a căutat un translator. Au găsit un francez. Asta e. Georgescu l-a privit pe piticul ce răsărea puțin deasupra biroului și senzația că-l știe de undeva nu l-a părăsit nici după ce a plecat de-acolo. Piticul Führer se afla în memorie, dar n-avea o cale să poată face conexiunea. Răutatea, sarcasmul, dar, mai ales, privirea hipnotizantă, îl tulburau. Privirea aceea... 

A ascultat un discurs politic. I s-a explicat strategia vulturilor. „Este o invazie pe care democrația nu o poate stopa. Slatanii, arabii, chinezii, evreii, indienii și negrii au sufocat națiunile europene. Nu există decât un răspuns: o revoltă monumentală, sângeroasă, ultimativă, un Armagedon! Acesta este futurismul în politică, o explozie care se extinde din centrul Europei,  din Viena, către margini. „Organizația noastră poate accesa fonduri uriașe, avem nevoie de soldați.” „Soldatân”, răsuna în capul greu al lui Georgescu, „mehr soldatân[16]”...

„Nu dă semne că m-a înțeles”, a zis Führerul consilierului care stătea aplecat ca o streașină, referindu-se strict la Georgescu. „Uneori îmi spun că lupta mea este pentru interesul unor boi. Și-mi pare rău!” Cât i-a ascultat tirada Georgescu nu și-a schimbat expresia feței, apoi a fost luat de amețeală. Ce obosit mai era! Privea ghiulul nibelungului și căuta zadarnic în mintea lui ștearsă unde..., unde îl mai văzuse...? 

S-a dus troşăind gânditor pe culoarul dintre clădiri și a fost scos într-o stradă largă. A primit chiar un mic telefon mobil, prins într-un clips la guler și câteva numere în memoria telefonului. „Este nevoie de soldaten chiar și în Lecce”. Enikö l-a condus până la bulevard.

–       Got, du siht vi main fatăr[17]! a zis tânăra privindu-l cu duioșie.

Tatăl ei defunct, eviscerat pe o stradă din Kolozsvár de autori necunoscuți... Neidentificați?... Ardealul devenise un creuzet de scursuri. Cine se ducea acolo își punea viața în pericol. Iar tatăl ei făcuse imprudența să iasă singur seara pe stradă. „Oh, Got!” L-a urmărit cu privirea, nostalgic, de parcă își pierdea pentru a doua oară tatăl. „Das ist das Ende[18]”, era ca un sfârșit de film dramatic, el îndepărtându-se înfrânt, ea întorcându-și greu privirea până în ochii plânși ai publicului...

Metroul vienez este central, se aflau de fapt într-o localitate periferică, departe de centru, așa că a fost îndrumat către stația de autobuz. Nici măcar tramvaiul nu circula până în zona aceea mărginașă. Să ajungă la autobuz, avea ceva de străbătut pe jos, nu era nici un alt mijloc de a-l scoate de-acolo, numai picioarele sale, ar fi fost de mers puțin după ce subtraversa autostrada, o privire spre stânga și putea zări capătul de linie al autobuzului care-l ducea înapoi la WestBahnhoft. Pe drum a avut o confruntare cu echipa de câini maidanezi ce stăpânea suprafața marcată de un miros doar de ei cunoscut, pe care o încălca fără permis de trecere. Orice om, stăpân al unui câine, crede în metempsihoză. Este imposibil să nu fi gândit măcar o dată că, în viața anterioară, câinele fusese om iar el a fost câinele său. Câinii ăștia nu! Deși, dacă le spui: „Taci mă, nu mai lătra că te latru și eu!”, se opresc din lătrat și te privesc puțin cu mirare, de parcă ar înțelege ce ai zis... Poate că, ei fuseseră români...

Una dintre clădirile mari din apropierea autostrăzii părea un magazin cu mărfuri de toate felurile, așezate pe tarabe până în stradă. Unele mărfuri fuseseră depuse chiar pe sol deasupra unor bucăți de linoleum. Ar fi trecut strada însă pe partea cealaltă nu se permitea accesul, era un gard până pe carosabil, iar în clădire se zăreau câțiva paznici leneși dar bine echipați. Prin piață umblau indivizi de toate rasele, așa că Georgescu nu ieșea în evidență și a trecut printre lucrurile așezate grămadă, ori etalate cu grijă pentru o clientelă modestă, mai degrabă săracă. Nu a avut decât un incident mărunt în bazarul acela. Două babe ocupau aceeași piatră pe care așezaseră câteva plante și, pentru că erau în conflict comercial, una dintre ele tocmai trimitea celeilalte o urare în limba romană când s-a împiedicat și s-a sprijinit de Georgescu:

–       Mânca-ti-ar canciăru’!

Georgescu s-a speriat, i s-a părut că-i spune lui.

–       Ba pă tine s’ te mânânce! auzi din spate cum l-a salvat cealaltă de imprecația primei cotoroanțe.

Trecuse printre mărfuri pe partea cealaltă a bazarului, a privit clădirea înaltă și foarte veche, s-a gândit că toată fusese năpădită de indivizii aceia (cui puteau vinde atâta marfă?) și s-a forțat să convingă instanțele din altă lume să o năruie atunci, înaintea sa, însă repede s-a răzgândit. Îi era imposibil să învinuiască măcar una dintre persoanele acelea de necazurile sale, din orice unghi, domeniu, punct și motivație ar fi judecat. Departe, pe sub podul autostrăzii, a ajuns într-un spațiu nou și curat, a văzut locul unde aștepta un autobuz și s-a dus direct, cum s-a putut grăbi, să nu plece cumva înainte să ajungă. Enikö îi dăduse banii ei și a avut astfel cum să acopere costul, i s-a părut exagerat, cinci euro, al călătoriei. Patru țări europene nu renunțaseră la euro iar Austria, care a fost pusă de Germania în situația de a opta pentru marcă, a rămas cu mult încercata monedă paneuropeană. Era un mod de a-și afirma independența față de nemții nordici, dar tot mai mulți politicieni vorbeau despre un inevitabil nou Anschluss. Era posibil. Ambele popoare gâfâiau din cauza emigranților care nu găseau de lucru și care nu se întorceau în țările de origine nici cu forța. Problema penitenciarelor devenise explozivă, era nevoie de politici comune să salveze poporul german care trăia în cele două țări. Călătorind confortabil în autobuz, cu ochii pe panoul de știri, Georgescu s-a pierdut pe coridoarele încâlcite ale cortexului său inspirând profund să-și oxigeneze iar sângele și celulele creierului amețit... A dormit până aproape de gară. A intrat iar să vadă hărțile și modul cum poate ajunge la ambasadă. Pe drum prin orașul cu străzi largi și clădiri vechi dar înnoite, a făcut scenarii în minte despre ceea ce trebuie să se întâmple la ambasadă. A înconjurat grădinile Belvedere și a ajuns în vecinătatea unei biserici mari. Vis-à-vis era „Ambasciata de la Confederatione italiana[19]” într-o clădire pe care a ocolit-o să ajungă la poartă. Acolo a intrat să vorbească oricui pe limba italiana. A fost ca o vindecare miraculoasă, a fost... o stare de grație. Chiar la poartă a fost bine întâmpinat. O tânără amabilă i-a auzit povestea spusă pe scurt și s-a interesat imediat dacă poate fi primit de signora Blum care se ocupa de situația emigranților cu cetățenie italiană. Deși nu avea acte, chiar dacă i-a zis că este român la origine, domnișoara aceea l-a crezut. Astfel a ajuns la doamna Blum. Doamna Blum, o femeie de patruzeci de ani, foarte bine și foarte mândră, italiancă, se numea Serena, l-a primit imediat în biroul domniei sale să stea de vorbă. Georgescu, ha!, Georgescu avea o asemenea dorință de a vorbi de a spune tot, de a-și exprima bucuria că a pus piciorul în Italia. Chiar ambasada era pământ italian, nu? Doamna Blum l-a temperat, i-a oprit efuziunea și   i-a zis, în ordine, că în Italia fusese un seism puternic foarte distrugător în zona centrală, că Vezuviul avusese o nouă explozie doar la o zi după cutremur, se spune că exista o legătură, în fine, că Italia, sau Confederația italiană, cum i se spunea, era pe punctul de a se destrăma. Nouă mari regiuni votaseră desprinderea de țară și una dintre ele, Lombardia, deja postase oficii de frontieră și vamă la toate drumurile de acces în Italia, Piemontul stătea într-un fir de gută, marți, ziua aceea era joi, deci marți se aviza la nivelul parlamentului piemontez, deoarece hotărârea fusese luată prin vot popular, cele șapte regiuni din sud care au fost ocupate de arabi, renunțaseră și ele la primatul Romei.

–       Come, e Puglia?[20]

–       Si. Puglia, come Campania, come Sicilia, Sardegna,...[21]

–       Mamma mia! Ma io che devo fare?[22]

Ce s-a petrecut pe lume în cele câteva luni de când plecase de-acasă? Prin urmare, el nu mai era cetățean italian? Doamna Blum l-a liniștit: cetățenia nu se pierde oricum. Dacă dorea să accepte altă cetățenie, n-avea decât, dacă era italian se bucura de drepturile tuturor italienilor. Georgescu și-a putut accesa contul pe server, a oferit referințe, a dat numele cunoscuților săi, adrese, numere de telefon, adrese pe „rette generale”, tot ce putea reface identitatea sa. Apoi s-a dus cuminte pe coridor și a stat pe scaun. La ora treisprezece deja știa că fusese acceptat iar peste o oră deținea un document care-i confirma identitatea. Apoi a primit un împrumut de la Banca Comercială a Italiei pentru a reveni acasă. Banca avea un mic oficiu chiar în interiorul ambasadei. Suma acoperea călătoria până la Roma. De-acolo trebuia să se descurce singur. A rezervat un loc la trenul de noapte și a părăsit ambasada mulțumind plecat doamnelor care i-au acordat ajutorul. Ha-ha! Încă avea timp să se plimbe prin Prater, să-și ia un sandvici mare, să alunge chiar norii care acopereau întoarcerea acasă... „Împrăștiați-vă! Fiuu!” Nici nu-l deranja că burnița și se făcuse rece. Există cineva să nu fi cunoscut măcar o dată în viață exaltarea? Te umflă cu optimism, te face să crezi că lumea este la degetul tău mic. Cum vine asta? Nu știu. Este momentul tău suprem! Revenirea însă, este ca o cădere de la etaj. A gândit să meargă acolo cu metroul dar nu-i rămâneau bani pentru sandvici. Preturile erau mari. Avea timp să se întoarcă? A mers pe jos, pe bulevard, a traversat canalul Dunării și a ajuns în apropierea parcului. Acolo însă... Ce vorbiți? Parcul era închis. Închis de tot și pentru totdeauna. Văzuse imagini cu el, filme, lume-lume, dar nu era nimic. Copaci, cărări, urme ale parcului de distracții cu o roată mare imobilă, totul îngrădit. S-a învârtit puțin să vadă fluviul, erau câteva nave care se duceau în aval, atât, și deodată i-a alunecat piciorul. Era pe teren ferm și i-a alunecat piciorul... Ce s-a-ntâmplat? Ceva îl împinsese, în spatele piciorului, și a dat să se prindă cu mâinile de bara aflată în față. În doar câteva secunde Marin Georgescu a fost răsturnat, întâi cu o lovitură precisă în jaretul piciorului drept, apoi printr-o întoarcere a jachetei peste cap. Cineva l-a ranversat fulgerător. S-a simțit ca într-un montagne-rousse. În câteva secunde a rămas gol. Stătea acolo în chiloți și cămașă, jerseul era întins, puțin mai departe, fără să înțeleagă ce se petrecuse și cum. Simțea că va fi aruncat în apa rece dar a rămas pe chei... Doar două perechi de oameni erau la distanță, una venea, alta se uita în cu totul altă parte. Care dintre ei fusese? A recuperat jerseul și l-a prins pe mijloc. Pentru Marin Georgescu se schimbase brutal perspectiva. Nu reușea să înțeleagă ce anume l-a întors așa repede? Era înspăimântat că trebuie să revină la ambasadă. Oamenii care mergeau spre chei au renunțat văzându-l. Alergă la ceilalți doi. Erau bruneți și-i părură suspecți. Întrebă direct în limba română dacă ei sunt autorii, dar constată că nu știau decât germana și nu văzuseră scena. Apoi au zis că probabil hoții veniseră de sub chei și l-au surprins. Să aduci o persoană în situația lui Georgescu atât de rapid, ăsta era talent, au conchis uimiți, și au privit toți malul pietruit pe care s-au ascuns tâlharii. A plecat să caute un polițist. Trebuia să declare jaful, nu exista alternativă. Tremura din tot corpul, alerga încolo-ncoace să se încălzească și ajunse la intrarea metroului, într-o baracă de sticlă din apropierea unor clădiri galbene cu mansardă. A privit mesele și scaunele unui local, iar dinăuntru se zgâiau arătându-l cu degetul câteva persoane. Nu erau polițiști în zonă. Nici măcar în bistro, la o bere. Unul dintre băutori îi făcu semne. Să-l cunoască? Imposibil. Omul ieși de-acolo și Georgescu dădu să fugă. „Nain-nain!”, strigă, „stop-stop!” A vrut el să-i de o bancnotă de cinci euro. „Danche-şeon[23]” s-a strâmbat cu față de milog, „danche-şeon”. Austriacul, ce bărbat cumsecade!, era chiar beat. Făcut bine! După ce i-a dat banii a văzut că e în chiloți și s-a strâmbat de râs. A intrat să le arate celorlalți însă aceștia se țineau deja cu mâinile de burtă. Georgescu s-a dus în stația de metrou, a coborât pe scări foarte aproape de perete, se rușina de situația sa, și a ajuns în salonul alb-albastru. Nu a văzut vreo persoană. Era singur. Mai jos auzea trenul, tocmai sosise, ori pleca, s-a aprins un tablou cu reclame vii, apoi au apărut cinci persoane urcând parcă într-un ascensor și au venit direct la Georgescu:

–       Drausân, raus[24]!

–       Iş habe ghelt, iş habe...[25]

S-au oprit. Le arăta banii și făcea semn că vrea să călătorească în trenul subteran. Cum se spune domnule „am fost furat de tâlhari?”

–       Iş bin italian[26].

Cu toții aflaseră despre nenorocirea care lovise Italia, dar să vină în curul gol de-acolo, li se părea o încercare prea grea pentru poporul austriac. Ei erau paznici ai gării, totuși aveau și suflet de om. B-Rizzl, cel mai înalt dintre ei a avut o secundă de inspirație. Să-l îmbrace cu salopeta lui tante Greti, că ea nu mai avea cum să se întoarcă. „Ja[27]”, se salvau și de greața de dimineață să vadă lucrurile doamnei decedate în tunel și mâncată de șobolani adevărați. „Com-com!” Au coborât cu italianul în canalul botezat de ei „do Brasil” după ultima ispravă a echipei „carioca”, tapetat cu poze de fotbaliști, Pepetto, Marco, Santos, Gaucho, etc., l-au plimbat până la vestiar să-i prezinte obiectele vestimentare pe care nu le atinseseră din superstiție. Salopeta femeii de serviciu așezată pe Georgescu era îmbrăcămintea potrivită pentru a-l transforma în clown. I-a făcut pe morocănoșii paznici să devină veseli, să râdă cum n-o mai făcuseră demult. Herr Martinoff a zis că era o persoană simpatică, Schmitz a crezut că face o glumă dacă îi cere să țină găleata și teul, iar Bitterberg a întrebat sobru dacă nu vrea să se angajeze acolo, aveau nevoie de menajeră... L-au scos din spațiul lor să-l arate operatorilor și celor doi conducători de tren care se odihneau înăuntru. Ei! Își colorau puțin ziua monotonă, aveau rar ocazia să mai râdă de altcineva nu doar unul de altul. Georgescu, realmente handicapat când spunea o glumă ori se maimuțărea, avea totuși potențial pe care nu știa să-l exploateze. Iată ce-i mai distrase pe angajații de la Metroul vienez! Le-a mulțumit pentru pantalonii caraghioși, a refuzat oferta de serviciu și a plecat înapoi la ambasadă să-și recupereze într-un fel actele și biletul de drum. În tren era lume multă, oamenii glumeau pe seama pantalonilor săi dar nu-i păsa, își făcea probleme gândind că este posibil să fie nevoit să-și petreacă noaptea tot în Viena. Unde? Privea fără să vadă posterul roșu care prezenta trupa Rebeq – Rock Black Quartet, dar capul de drac tipărit pe foaie se uita la el, doar la el... A ieșit de-acolo în „Karlsplatz Station”, cică ar fi fost cea mai apropiată stație de grădinile Belvedere, se înserase deja, iar orașul era bine luminat în partea aceea, a vrut să se orienteze după ce a pășit afară din stația veche. Era la o intersecție de mari bulevarde, s-a întors puțin spre parcul din dreapta sa, a văzut o biserică cu turnulețe sau, poate moschee, a înaintat pe trotuar și s-a luminat iar, acolo era Muzeul Vienei, a înaintat prin fața unor palate, erau doar palate în zona centrală și a virat spre dreapta pentru a zări grădinile pe care le căuta. Pe bulevardul Rennweg era de foarte mulți ani ambasada Italiei. A mers de-a lungul grădinilor apoi a găsit un loc să traverseze... În fine, s-a văzut iar în apropierea clădirii cenușii a ambasadei și s-a dus la poartă. Nu era nimeni acolo, a bătut, a strigat, a sosit poliția. Trecea o mașină, întâmplător. Care-i problema? Ce să le spună? „Sunt italian, am venit la ambasadă.” În ce limbă decât germana ar fi putut înțelege? Că este italian au înțeles, dar n-au priceput deloc cuvântul „ambasciata” nici „ambasada” și n-au vrut să meargă la locul unde se afla inscripția. Ce i-a trecut prin cap în acel moment? Să fugă. De ce? Fără nici o... ba da, nu-i plăcea pe polițiști. Pur și simplu. Să nu vorbim despre instinctele animalice... Și a tăiat-o direct printre mașini, dincolo de bulevard. Cei doi polițiști erau cu mașina, deci au pierdut secunde și mai apoi minute, semafor, circulație intensă, delicventul dispăruse în grădinile Belvedere, ar fi trebuit să parcheze dincolo... L-au abandonat. Parcă ar fi fost primul pe care-l pierd!

Georgescu era deja pe una dintre cărări, a intrat într-o pădurice întunecată și a mers către lumină. O mare clădire albastră era pusă în evidență cu proiectoare. Chiar se vedeau liniile perfecte ale îngrijitei grădini centrale și oameni care se mișcau pe alei... Era încă printre arbori, pe o cărare folosită de toată lumea și văzu o grămadă, o mulțime de țevi metalice, platforme, într-o parte, spre margine, oameni care se îndemnau să tragă de ele, asamblau schele, ridicau o nouă construcție la limita lizierei. Activitatea aceea frenetică de seară se desfășura în două părți ale grămezii de fiare și Georgescu observă, era desigur și o fire bănuitoare, că un grup lucra pe furiș, ba îi păru că unul dintre ei supraveghea celălalt grup, deci furau. Sustrăgeau fiarele și le încărcau într-o camionetă, dincolo de lizieră. Strigă:

–       He-hei!

Cum s-o fi strigat „Hoții-hoții!” în limba germană?

–       O voleor![28] Hoții, hoții!

Atunci s-au oprit din furat. Priveau către individul îmbrăcat în salopetă, putea fi unul dintre cei care lucrau la schelă și, din partea cealaltă, se apropiau amenințător alții. S-au strecurat, au dispărut, s-au evaporat, se pricepeau... Georgescu rămăsese doar să explice... Dar cum? În ce se băgase? Imediat, cei câțiva paznici și unii lucrători l-au înconjurat. Aveau un câine, ăsta a recunoscut imediat infractorul care furase jumătate de camion de fiare și s-a repezit la el să-l sfâșie.

–       Ia pleacă! Marş-marş, marș!

–       Hau-hau-hau-hau!

Era un dialog nervos. Pe câine l-a tras paznicul înapoi. Pe Georgescu l-au îmbrâncit, l-au întrebat toți, ce-l întrebau nu înțelegea, a primit și un șut în spate, i-ar fi înghiontit și el dar nu avea mari șanse, erau prea mulți. L-au dus în fața unui negru mare, cu păr lung făcut pe bigudiuri, care l-a privit feroce și după ce l-a speriat a chestionat stăpânul câinelui într-un fel de engleză:

–       Hu is mai ful?[29]

 

---

[1] Nein, nein, besetzt, nein! – tr. ger.  Nu, nu, ocupat, nu!...

[2] Kártya, kérem! – tr. mag. Cardul, vă rog!

[3] Die Karte, bitte! – tr. ger. Cardul, vă rog!

[4] Nein, nein, Italien ist näher... – tr. ger. Nu, nu, Italia nu este mai aproape

[5] Kein Geld – tr. ger.  N-am bani

[6] tr. it.  Lecce, cât ești de departe, Lecce...

[7] Komm, komm – tr. ger. Vino!... Vino!...

[8] Tod zu essen – tr. ger. Moartea să vă mănânce

[9] Wasser, Wasser jetzt! – tr. ger. Apă, apă acum!

[10] Achtung, alert, alert!  – tr. ger. Atenţiune, alertă, alertă!

[11] Der freien Nationen – tr. ger. Naţiunile libere

[12] tr. ger. domnul

[13] tr. ger. Domnişoara

[14] Sieg für Adler – tr. ger. Victorie pentru vulturi

[15] tr. ger. fără sfârșit

[16] mehr Soldaten – tr. ger. mai mulți soldați

[17] Got, du siehst wie mein Vater! – tr. ger. Ah, arăți ca tatăl meu!

[18] tr. ger. Acesta este sfârșitul

[19] tr. it.  Ambasada Confederaţiei italiene

[20] tr. it. Cum, şi Puglia?

[21] tr. it. Da. Puglia, precum Campania, precum Sicilia, Sardinia,...

[22] tr. it. Vai de mine! Și eu ce trebuie să fac?

[23] Dankeschön – tr. ger. Mulţumesc

[24] Draussen, raus – tr. ger. Afară, afară!

[25] Ich habe Geld, ich habe...  – tr. ger. Am bani, am...

[26] Ich bin Italiener – tr. ger. Sunt italian.

[27] tr. ger. Da

[28] Au voleur! – tr. fr. Hoții!

[29] Who is my fool? – tr. eng. Cine e nebunul meu?