11. Spectacolul Groazei. Urmărire pe autostradă
Individul cu șapca brună îndesată bine pe cap s-a apropiat să-i spună ceva „in privat[1]” și fața cumplită a negrului s-a destins într-un... S-ar putea chema rânjetul sadic zâmbet? Aia era!
– Mai sleiv[2]? Ha-ha-ha! Cam mai sleiv![3]
Georgescu era știutor de engleză și a zis repede că nu e sclavul nimănui și că el îi anunțase că sunt furați... L-au ascultat? Nici un pic. Sunetul vocii lui le-a displăcut și l-au imobilizat apoi l-au amuțit. Georgescu a ajuns fără voia lui într-un loc îngust și întunecos. Simțea că este prins cumva iar posibilitățile sale de mișcare fuseseră reduse drastic. Capul, mâinile, erau imobilizate și el era întins pe burtă. Chiar dinaintea sa, de la cinci centimetri, un om îi vorbi:
– Ver bist du?[4]
„Ver bist du” adică „Cine ești”? Parcă îi zărea ochii. Sticleau. Din afara locului unde stătea se insinua un zgomot care părea să fie muzică. Strigăte modulate, chiuituri, fluierături, lume, tumult,... Omul din fața lui așteptase să se trezească. Apoi a așteptat să-și revină pentru a vorbi. A repetat întrebarea și Georgescu i-a răspuns că nu știe germana. Celălalt a râs, a hohotit nervos. Nici el nu cunoștea altă limbă și, în fine, nu se mișca, sta în loc și continua să-i respire greu în față. Georgescu vru să știe unde se află. Se afla în „ain baraca”, nu asta voia să știe. Cine, adică, erau indivizii care-l sechestraseră? A înțeles. „Monstăr[5]”. I-a răspuns: „Aha!” Apoi au venit câțiva, doi au intrat, alții au așteptat afară... Le-au zis nemțește să vină cu ei: „Com-com”! A fost momentul în care Georgescu a cunoscut gradul său de libertate. Avea capul și mâinile prinse într-un jug de lemn, nimic altceva. Stătea cu mâinile ridicate. I-au tras picioarele de pe o bancă lată de scânduri. Vedea puțin înăuntru dar a înțeles că celălalt era în aceeași situație și s-au ridicat amândoi să ajungă unde erau direcționați, împinși. Au intrat în cortul mare. Avuseseră timp să privească amândoi scena care fusese ridicată în totalitate. Baraca arăta ca un closet făcut din câteva plăci de lemn. Georgescu s-a convins că o putea demola dacă lovea tare în pereții ei. Muzica pe care o auzeau venea de pe scena acoperită. Cortul fusese montat între copaci, astfel încât cuprindea câțiva boscheți. Delimitau niște spatii interioare. Acolo unde intraseră era un fel de sală principală, exista un covor, oamenii stăteau pe fotolii, trei negri îmbrăcați pretențios, cu pardesiuri lungi de culoare roșu-brun și revere lungi, gălbui, purtau peruci oribile, cu păr buclat, fumau toți, unul din pipă, ceilalți... parcă țigări de foi deși, după mirosul din cameră fumau canabis, deci, lângă ei era lupul care îl hârțuise pe Georgescu și încă o javră de pitbull, doi malaci stăteau pe-aproape și cum au pătruns acolo cei doi, negrul pe care-l cunoștea deja Georgescu strigă: „Mai sleiv”!
Negrul care fuma pipa, mai scund și mai gras decât ceilalți s-a întins cu mâinile pe după ceafă, avea o figură de parcă ajunsese pe tărâmul fericirii: „He-e-ee-e! Congo! He-e-e! Ne-ne-ne-nao! Nau-nau-nau!”
Reușea să vorbească ținând pipa în gură! „Ierere-hea! Ie-hau!”, râgâi vocea grețoasă a celui care-l numise pe Georgescu „my slave”. Privindu-l pe individul aflat alături, și înțelegând că semăna acestuia, ei bine, chiar păreau doi sclavi la o licitație în piața publică. Ce voiau de la el? Le făcuse un bine, le limitase pierderile, ar fi trebuit să-i mulțumească (pe Georgescu încă îl dominau principiile morale). Cum e posibil să nu poți alunga stafiile-astea? Lupul rânji deodată, fusese atras de ceva aflat în spatele înjugaților. N-aveau nici o șansă cu bestiile-alea dacă erau asmuțite asupra lor. Și chiar asta s-a întâmplat. Cei trei „patricieni” negri voiau să vadă sânge. Câinii au sărit la ei. Lupul nu-l suferea pe Georgescu și a făcut un salt cu labele pe piept gata să-l ia de nas, pitbullul l-a strâns de gambă pe tovarășul său. Erau pur și simplu niște gladiatori. Georgescu a înțeles că singura lui șansă de a rămâne în stare validă era să țină câinele la distanță cu jugul de lemn, însă acesta era destul de greu să-l dezechilibreze și să-l dea jos. Atunci a strigat:
– Mai lord[6]!
Și, credeți sau nu în minuni, negrul s-a ridicat din jilț și a spus:
– Dis is mai sleiv[7]!
A fost tras către negru cu câinele-lup prins de pantalon, apoi scăpat de câine s-a ploconit Urâțeniei sale. L-au scos și pe neamț din colții pitbullului. Negrul i-a cerut să-l scarpine pe spate. A încercat cu lemnul care-i stătea pe umeri. Negrul s-a frecat asemenea porcului, de lemn, până când Georgescu a căzut și a fost pe punctul de a-și frânge gâtul.
– Ha-ha-ha, ce râs, ha-ha-ha-ha!
„Îl cheamă Gujol”, i-a zis Hans, neamțul care suferea cu el în baracă. L-au fascinat ochii roșii, cu irisul roșu, ai negrului. Au fost scoși din cort, cei trei negri nu i-au găsit prea nostimi. Înaintea lor aveau să danseze cadânele, gazel, din șolduri. „Ta-catânga-tânga, ta-catânga-tânga, tong”! I-au ascuns pe sclavi. Gujol ar fi vrut să tragă pe nas un praf de coca, dar nu, trebuia să-l ia mâine, la concert. Nu rezista să asculte gazel... Nu-i plăceau nici femeile de slatan. A ieșit după oamenii-boi. I-a dat lui Georgescu să sugă din chiștocul său de țigară. Gustul de canabis, fumul, Georgescu s-a înecat iar negrul l-a lovit peste gură cu dosul palmei sale. Cele două ghioluri se nimeriseră la mâna stângă astfel că Georgescu a fost scutit să-și înghită sângele după excepționalul act de caritate al „patronului”. Gujol s-a dus să stea pe o bancă de la marginea parcului să privească oamenii, iar cei doi au fost trași de lanț. Deși era grav rănit de câinele pitbull, Hans a vrut să scape atunci, a urlat, s-a smuls din zgardă... A fost trântit și lovit rău cu gheata în față de câteva ori... Nu era momentul...
Toată noaptea a gemut bietul om. A zis pe limba lui că se află în „der canibalăn mund[8]”. „Canibalăn”? Ce voia să spună? Îi vorbea despre localurile din Viena? Georgescu nu înțelegea. Oare de unde era? Hans i-a zis despre omul care fusese înaintea sa ținut în jug, de la care știa că negrii practicau „der zatanismus”. Era un om de vârsta lui Georgescu, „nidărlendiş[9]”... „Ferstehăn”?[10] „Vas”?[11] Nu înțelegea mai nimic. Hans a continuat să vorbească și să geamă. Lui Georgescu îi părea simplă sporovăială și a adormit. Este o limbă cumplită germana, câteodată o confunda cu olandeza, îndeosebi când era vorbită molfăit... Exact astfel se exprima Hans care a continuat să vorbească și după ce l-a auzit pe vecinul său că sforăie. Cum de putea dormi în poziția aceea? Oare nu-și scrântea cervicala? Nu i se deplasau, puțin însă decisiv, vertebrele? Hans era german, nu austriac. A fost ademenit pe externet. Ofertă de lucru, se căuta personal de pază... Da. A priceput că se produce un lucru neobișnuit la concertul din München. Cert este că de atunci a dispărut olandezul. El îi spusese că negrii sunt canibali. După concert a primit și Hans o cină cu carne multă. I s-au întors mațele pe dos gândind că poate fi carne umană... Cum să iasă de-acolo? Fusese rănit grav de câine și l-au lăsat fără să-i curețe sângele. Nici nu se putea să vadă ce se întâmplase cu piciorul său... După dispariția olandezului a încercat să dărâme baraca, într-o noapte, după miezul nopții. Era făcută din plăci prinse între ele și fusese bine înfiptă în piroane de teren. Plăcile erau dintr-un material impenetrabil. Părea fragil însă nu putea fi rupt sau străpuns. Nici banca sau patul nu erau îndeajuns de solide să o dărâme. Pedeapsa pe care a primit-o a fost biciuirea... A povestit tot italianului care dormea sforăind. Cum să scape nu știa nici măcar înaintea ultimei zile. Obișnuiau să-i hrănească dimineața, foarte de dimineață, pe întuneric, un prost din trupă aducea un castron cu o pastă pe care le-o turna în gură pe rând. Hans a încercat de când fusese capturat să comunice cu personalul, însă nu erau nemți ci olandezi, știau cât de cât germana, dar nu aveau voie să le vorbească. Ultima oară, adică alaltăieri, când a încercat să înmoaie inima unuia, invocând-o pe Maica Domnului alături de mama individului, a fost pocnit cu castronul metalic peste gură că a rămas fără un incisiv și avea încă buza umflată. Și-a amintit, „der Satanismus” era în contradicție severă cu creștinismul, e „severă”, în contradicție, se urau reciproc. Fenomenul satanic se răspândise în Germania, era o modă ciudată printre reţelişti, se întruneau să se decime folosind rulete să fie aleși de destin, ascultând muzică religioasă satanică, o găseai pe Externetul subteran, rostind blesteme pentru lumea aflată în stare muribundă. Nebunii ăștia prinseseră un tupeu și crescuseră în demență de când se ruinase castelul european, iar America neagră luase definitiv puterea în pofida albilor (în rândul cărora pot fi incluși evreii). A venit vremea întunericului, a distrugerii! Dar se putea trăi și dormi mult mai bine fără să cunoști lucrurile acestea. Era recomandabil să le ignori. Știți că pot fi respinse complet? Închizi canalele, refuzi din start gândirea negativă, te orientezi către pozitivismul logic, înghiți zi de zi o lume a expresiei pure, corecte, matematice. Se poartă triadele, mânca-le-ar mama!
Georgescu a visat... A văzut în vis o cutie de suc părăsită pe treaptă, o treaptă spre „Templul soarelui răsare”, cu poarta chinezească păzită de dragoni. Era o cutie cilindrică, o doză desfăcută, iar sucul fusese consumat, aproape tot. Secase, se usca de sete, a întins o mână... Era o mână tremurătoare, bandajată, iar în fața lui a apărut o femeie îmbrăcată în negru, o femeie săracă, o cerșetoare. Mâna ei a luat cutia de suc lăsată pe treaptă, a clătinat-o, a ridicat-o și a înghițit ce mai rămăsese înăuntru... Georgescu a depășit femeia și s-a uitat înapoi. A văzut o gaură neagră înfășurată cu o basma la fel de neagră în care scânteiau cei doi ochi roșii ca două buline de rubin. „Oh, you!”... Era tot o rușine că nu-și permitea să-i dea cei cinci euro pe care-i câștigase de curând. „Este rezerva mea minimă”, zicea. A luptat cu conștiința lui, era o boală care-l bântuia, și când a fost biruit, în fine, femeia nu se mai afla pe bulevard...
– Ontwaken[12], ontwaken Mujdec! Mujdec, Mujdec, ontwaken!
Georgescu a fost tras din pat. Un bărbat cu fața cabalină, mare, osoasă, cu fălci mari, i-a desfăcut jugul. Hans nu mai era acolo. Nu auzise când a ieșit, ori l-au scos. Ar fi vrut să-i examineze piciorul. S-a gândit că îl putea atinge dacă stătea într-o anumită poziție. Să-l curețe, văzuse cum îi sfâșiase câinele gamba... Omul l-a dus la o budă improvizată, apoi l-a tras înapoi și i-a adus mâncare. Încă era întuneric, totuși se insinua lumina de-afară printre plăci. Nu i-a oferit prea mult timp să-și poată evalua șansele pentru o tentativă de evadare. Nu era singur, ținea ușa deschisă, întrebase ceva într-o olandeză consonatică și gâjâită, probabil îl aștepta pe nu-știu-cine, „denc i dat dă colonel is ghecomn?[13]”, celălalt: „lă-lă-lă!”, în fine l-a luat la ochi că nu băga lătura în el „eită. Eit![14]”... Nici o șansă. Îl mutila individul, era o huidumă. S-a bucurat de momentul său de libertate. A crezut că poate comunica, a încercat să afle ce s-a întâmplat cu Hans, dar în loc de răspuns i-au pus jugul și l-au prins cu lacătul jos, în partea dreaptă. Fălcosul ținea cheia în buzunărelul de la blugi. Doar o noapte petrecuse echipat astfel și îi părea deja o jumătate de viață. Ar fi trebuit să fie de-ajuns. Îi auzise vorbind englezește, se puteau înțelege. A bătut în ușa barăcii cu piciorul, mai întâi să atragă atenția, apoi să-i încerce rezistența. Se vedea umblând pe bulevard cu jugul la gât, se întreba ce va zice doamna Blum dacă-l vede astfel... Ar fi trebuit să fie la Roma. Toate necazurile sale n-ar mai fi existat. A intrat negrul numit Gujol. A zis că i-a pus nume de sclav și că îl cheamă „Mujdec”. „Mujdec, mai sleiv.” „Minunat, oandărful, mai lord! Astăzi nu l-am văzut pe Hans.” S-a dezumflat Gujol. I-a zis că era pregătit pentru concert. Este necesară pregătirea, Hans va fi actorul principal din spectacol. Iar spectacolul trebuie să iasă perfect. Și el, Georgescu, denumit Mujdec, va deveni artist. Își va învăța rolul și va rămâne „immortal[15]”. Va dăinui în memoria publicului. „Apoi îți voi reda libertatea.” „Când se va întâmpla lucrul acesta, mai lord?” Gujol îi răspunse ca și cum zicea un lucru foarte năstrușnic, cu o față mirată: „In tri deiz! Ha-ha-ha! Onli tri, mai sleiv[16] Mujdec.” Georgescu întrebă de ce este ținut înjugat. Ar fi rămas în slujba lui de bună voie dacă i se cerea. A crezut că poate comunica ceva negrului cu ochii de rubin. Liber nu se poate. Face parte din rol. A ieșit Gujol. Era un individ negru de abanos, drept, cu ditamai fesele împinse înapoi și o mică dar pronunțată burtă de gravid, bărbos, deși mai repede s-ar putea zice păros, cu nasul foarte lat și privirea fixă. Părea un goriloi îmbrăcat, parfumat, cu perucă buclată, foarte fudul. Așa sunt toți, este mare mândria să fii goriloi. Cineva zicea cândva că ar reprezenta o minoritate aflată în primejdie de extincție. Și a fost o mare tristețe și grijă. S-a strigat „Rupeți lanțurile!”, s-a invocat zeița rebelă a umanității, Libertatea, au curs ofrandele, sacrificiile,... Ce chestie! Oare cine a scris Istoria nu a greșit cumva? Ne justificăm faptele ca o ripostă la trecutul fabricat, măsurat cu izotopi și păstrat în muzee. (Care „ne”?) Ăia negrii au făcut o repetiție pentru concertul din noaptea aceea. Orchestra „Rebeq”, atunci a aflat cum se cheamă, „Rebeque” e nume de femeie!, nu își putea imagina că este un simplu acronim, orchestra „Rebeq” oferea un concert rock negru... Ziua s-a scurs încet pe zgomotul de fond al câtorva reluări, poate acelea în care se implica Hans, fostul său coleg cu jug de gât. Închis în baracă Georgescu a zis că poate folosi jugul de lemn ca pe o halteră. Să facă genuflexiuni... A obosit ușor. Apoi a măsurat în pași interiorul barăcii, în fine, s-a uitat prin spațiul dintre plăci afară. Reușea să vadă o parte a eșafodajului care susținea scena și dincolo de scenă vedea oameni umblând pe alee. Baraca era păzită de un individ îmbrăcat în costum, cu șapcă, era un frig pătrunzător și omul stătea cu mâinile în buzunar. Și Georgescu suferea de frig, iar în baracă se simțea curentul de aer rece și deja îi curgea nasul. A îndrăznit să ciocănească în table, să-l cheme pe paznic însă acesta nu era dispus să-l asculte. „Aim cold[17]!” a zis, se plângea de frig, iar paznicul s-a strâmbat, într-o parte, ca și cum i-ar fi răspuns. Genuflexiunile îl mai încălzeau, se mai mișca... Observă că lamentațiile sale fuseseră auzite de altcineva, de un tânăr care nu făcea parte din bandă. Strigă mai tare: „Ajutor, sunt rănit”! Tânărul s-a apropiat de baracă, iar paznicul i-a cerut să se îndepărteze. Nu că n-ar fi înțeles, înțelegea dar se făcea că nu pricepe. Paznicul a cerut întăriri prin stație. Au venit de undeva din spate, doi, bine aspectaţi, unul l-a luat de braț pe tânăr și l-a împins arătându-i pe unde se circulă, cel de-al doilea a venit la Georgescu să-l convingă să tacă. Știți scenele din filme comice în care eroul principal îi dă jos pe toți ceilalți cu o scândură ținută pe umăr? Asta gândise Georgescu, luat de valul speranței disperate. Dar s-a întâmplat altceva. Tânărul îl lovise pe paznicul care l-a îndepărtat. Georgescu a gemut: „Nu băiatule, nu!”. Părea un băiat priceput la lupte cu piciorul și alte părți ale corpului. Dar talentul acesta nu are sorți de izbândă înaintea țevii telescopice de oțel cu bumb în vârf. Imediat a fost lovit nimicitor fără să poată striga. De departe, câțiva plimbăreți văzuseră incidentul și făceau semne arătând unul altuia că este o scenă violentă. Paznicii au luat corpul aproape inert, spasmodic, al tânărului și l-au tras în tabără. Pe Georgescu l-au copleșit regretele. Băiatul acela și-a distrus viața datorită lui... Foarte repede au venit doi care l-au scos din baracă, ușa era pe partea cealaltă, adică nu era la vedere, și l-au tras de jug până la mașina mare de transport parcată la limita exterioară a lizierei. Acolo se afla o cutie lungă, un sarcofag culcat. Aproape că l-au luat pe sus și l-au tras cu tot cu jugul de lemn care se potrivea pe lățime. A fost închis acolo și nu a fost scos nici pentru un pahar cu apă, nici pentru alte necesități. Și-a dat drumul pe el. Peste coșciugul său indivizii au tras câteva lăzi mari și apoi împrejur... A fost îngropat între lăzi. Cutia în care se afla avea câteva găuri de aerisire însă nu-i ofere posibilitatea să-și miște decât partea inferioară a trupului. Cumplit. A strigat. A simțit nevoia, dorința, să strige, a mugit ca un bou ce era, a hohotit și... parcă din tirul aflat în apropierea celui în care fusese depus, alt muget, asemănător, i-a răspuns. A obosit să strige și a adormit, s-a trezit puțin și a adormit iară...
Noaptea neagră se lăsase peste Viena. Trupa „Rebeq” – ați observat șmecheria numelui? bate ușor către „rebel” – avea un trecut îndelungat deși nu se numea astfel de prea mult timp. Doi din cei trei negri formaseră un duet cu cincisprezece ani înainte, iar pe Gujol îl aveau în trupă de numai doi ani. Le adusese în plus nebunia și vocea cavernoasă pe care o folosiseră până atunci doar din sintetizatorul de sunete. Acum se auzea mult mai credibil. Era un monstru umanizat. Cu el organizaseră un turneu demn de „Cartea recordurilor”. Adică era unic. Și asta nu pentru că era o operă rock, așa ceva se mai făcuse, ci pentru că era o operă rock... satanistă. Avem prieteni, amici, cunoștințe cărora nu le știm latura sălbatică a caracterului. Cruzimea o țin ascunsă, se dezvăluie în clipe de groază și instinct, când adună pârțile Fiarei care ne bântuie pe toți. Profețiile haosului, mania distrugerii, paranoia de grup și moartea sângeroasă, sângele țâșnind ca o lavă în care se scaldă și se purifică Lumea de mâine, după ce va învinge în bătălia bătăliilor, masacrul de la Armaghedon (o localitate din Israel, fabricată de Ioan poreclit, el (sau nașul) știe de ce, Teologul). Să ne revenim. O mare de indivizi inundaseră parcul Belvedere. Fusese cândva o arie sacrosanctă a delectării în natură, a poeziei, simetriei, ordinii,... Se sălbăticea și aceasta. Cum de primiseră aprobarea să organizeze spectacolul în acel loc și nu într-un stadion, ori un loc viran de la marginea orașului, este o funcție cu necunoscute la nivel de Primărie.
Publicul nu mai avea răbdare, vuia, striga, urla... Astfel a început concertul, vulcanic, nimicitor. Din foc au ieșit diavoli cunoscuți și necunoscuți, Mefistofeles, Baalzebul, Mamona, Dagon şi Lu-u-uciferus, apoi, din centrul Pământului, cu spada de foc în mână a urcat Gujol numit Satan. Vocea sa te băga în groapă! Zeii pământului amenințau, în noaptea aceea neagră, zeii astrali, pentru că Pământul este, o știa până și antichitatea, centrul Universului. Să moară toate spaimele noastre extraterestre! Ritmul transmitea energie fiecărui om, era ca un încărcător electric, săreau toți, urlau toți, terifiau orașul. Și au intrat la locul lor, sub scoarță. Există ceva care poate mulțumi orgoliul zeilor căzuți. Sângele unei victime umane deșteaptă instinctul de revanșă al Spiritului negru. O schimbare de ritm a liniștit publicul. Ceasul... S-a trecut ușor către o bolboroseală voodoo: „Ababara, aşubaga-ra-da-te, aşungara-data, siringhida-a...”, încet, apoi tonul a urcat și a chiuit un acord al chitarei, sus, sus, un om venea de sus, era chemat de preotul negru cu gesturi largi, „vino, vino,... la altar.” Omul ținea un sac pe cap, juca rolul victimei, negrul buclat, cu fața conturată fosforescent era preotul, iar în mâna lui a apărut, magic, un mare cuțit de înjunghiat. „Bate ceasul”... Doi gealați au prins omul pe un postament și l-au imobilizat. Pâc-pâc-pâc, pâc-pâc-pâc! h-a-a-art-rrroooockk-k!, un zgomot intens, preotul a ridicat mâna, lumină strălucitoare, și... s-a stins tot, întregul oraș a fost lăsat în beznă. Ecranul s-a aprins, s-a stins, s-a aprins, publicul a auzit victima strigând îngrozită, mâna preotului a căzut dramatic, ca fulgerul, și publicul a urlat deodată cu victima: „A-a-a-a”! Sângele a țâșnit sus, cei din primele rânduri s-au dat înapoi. Preotul a ridicat inima care palpita în mănușa mâinii drepte, într-un gest demonstrativ, ca un preot maiaş, arătând-o zeilor Pământului. Toți ascultau oripilați horcăitul agonic al sacrificatului. „The clock is beatiiing[18], the clock is beatiiing...” Câteva secunde, cât o eternitate... și brusc au irumpt artificiile, s-a luminat scena, iar actorul a sărit de pe „altar”, a salutat publicul, delir, sunetul acut al chitarei a țipat... Gata! S-a înviorat gradena, s-au deschis porțile Iadului! „La bocca del infierno[19]”! Stăm cu toții pe marginea gropii... Iar în groapă se mestecă viața noastră veșnică!...
Georgescu s-a trezit legănat și a înțeles că autocamionul era pe drum. Nu vedea nimic, doar simțea. A strigat: „He-ei! Iz enibadi hiă?[20]” Nu i s-a răspuns. Era posibil să fie singurul om, să se fi aflat într-un camion fantomă care înainta singur către... către... departe... Dacă era stafie avea un şpil[21], o funcție, un buton ceva să poată ieși din cutie... Însă nu reușea. Oricât s-a smucit, s-a ridicat, a împins, cât avea libertate de mișcare a mâinilor. Unde-l duceau? A pornit să cânte o canțonetă apoi și-a amintit un cântec popular românesc... Nu-i prea știa textul. L-a pocit și la bocit. Un fraier ratat! Simțea în el nefericirea poporului său care nu-și mai amintea tradițiile. A obosit strigând și a adormit din nou. Autocamionul accelera pe autostradă. Era încă noapte însă lateral stânga, mai în spate, soarele gol își arăta primele sale două raze. Doar câțiva nori sângerii se țineau pe cerul înghețat dar promiteau să nu-l rănească...
Când au ajuns la capătul călătoriei câteva persoane au intrat să scoată ceva din container. Georgescu a strigat însă el nu era între priorități. A fost scos de-acolo spre seară. Deja se făcuse seară! Nu a văzut prea bine unde se afla însă a observat că părea mai populat și, probabil de aceea i s-a scos jugul, a presupus că este un camping. Totuși căsuța în care stătuse la Viena era deja ridicată și a fost legat înăuntru. Apoi a mai fost adus un individ. „Hans”? „Du bist Hans”?[22] Datorită întunericului nu i-a văzut fața. După un sfert de oră, estimativ, li s-a adus de mâncare. A cerut apă. Apă...! A băut ca un porc, zgomotos. Celălalt a mâncat bucățile de carne. Georgescu și-a amintit ce i-a spus fostul său coleg de carceră. Oare nu-l mâncau pe Hans? S-a îndepărtat înspăimântat, atinsese carnea, i-a venit să verse,...
– Ce bă, prost! E carne...
– Ești român?
– Sun’ roman! Dă la Romania. Tu cine ieşti? Că te-am auzit, strigai dă ajutor, na.
– Ești tânărul...? De ce...?, a întrebat, de ce...?
– Iăş’ rumun! observă tânărul dezamăgit.
– Mă cheamă Marin Georgescu și m-ai îndatorat pentru gestul tău. Pe tine cum te cheamă?
– Mă cheamă?... Cen’ să mă cheamă?
– Numele.
– E! Omu, na.
– Omu? Ce nume ciudat!
– Tu ce-ai la lembă?
– E jumătate. Mi-au tăiat-o... niște oameni.
Au avut ceva timp să vorbească, romanul mai reținut, deși nu-i stătea în fire, românul, i-a zis ce crede despre carnea pe care a consumat-o și, în general, despre situația lor. Omu a spus că mâncase carne de om și avea alt gust. Asta era de nutrie, un șobolan de apă. I-a zis că a mâncat carne de broască, de șobolan, de șarpe, de câine și chiar de pisică de casă și larve crude. Ueah! Au petrecut o parte din noapte dormind fără juguri, pe băncile înguste cât o scândură. E greu să stai nemișcat, altfel te prăbușești. Jos nu puteau dormi, era pământul gol și circula curentul rece. Aveau mâinile prinse la spate cu cătușe. Omu știa cum se pot desface cătușele electronice. Toate au o fantă cu un receptor optic și un decodor de semnal. Pentru a desface cătușa era utilizată o telecomandă, se auzea „ţac” și o puteai lărgi. Dar toate creațiile umane sunt imperfecte. Omu era iluzionist. Speria „crocodilii” din „servietele” gagiilor. Pentru el asta era meserie. Să iei, să te fofilezi, să te salvezi în situații critice. Pentru a desface cătușa ar fi trebuit să o izbească într-un anumit loc cu piatra sau un obiect tare și greu. N-aveau piatră. Georgescu și-a amintit ce-i promisese Gujol, că în trei zile, rămăseseră două, va fi liber. Îi spusese acest lucru ca și cum își lua zborul. „Sufletul meu va fi liber!”
În toiul nopții, la câteva ore după miezul nopții, lângă tabăra lor a oprit o mașină mică. Georgescu, mai bătrân, avea insomnie și a auzit bine cum a frânat, a auzit deschizându-se ușile, apoi o discuție între unul dintre paznici și persoana care ieșise din autoturism. După aceea auzi vocea unei femei. S-a trezit și Omu. Bărbatul întrebase în italiană ce anume păzesc acolo și, pentru că paznicul nu înțelegea, probabil, femeia a pus aceeași întrebare în germană și apoi în franceză. A venit un șef al paznicilor. A zis polițiștilor traseul aprobat al trupei: Venezia, Verona, Milano, Roma.
– „Aiuto! Vi prego, aiuto signore! Aiuto!”[23]
Polițistului de veghe îi păru că aude un strigăt de ajutor. Când s-a repetat strigătul s-a convins că vine din baracă. Georgescu înțelese ordinul trimis pe unde radio, cineva striga puternic în pastilele auditive că trebuie avariat mortal polițistul.
– „Vai, che volio vi sparare! Vai di qui!”[24]
Când au început împușcăturile s-au lăsat amândoi pe burtă. Printre plăcile barăcii se vedea traiectoria gloanțelor de oțel care ricoșau până la ei. S-a auzit o explozie. Se declanșase o bătălie veritabilă, ca la Rivoli sau Marengo. Trăgeau cu artileria! Altă explozie... Un miros ciudat a pătruns în baracă. Omu a fost primul afectat. S-a întins pe spate... Apoi l-a cuprins amețeala și pe Georgescu. Nu și-a pierdut cunoștința imediat. A văzut ceva, lumini de lanternă, doi indivizi înalți, scurți, înalți, mergeau pe pereți, pe tavan, parcă...
Se afla într-o dubă, deloc lumină, s-a lovit tare la cap și... ei bine, avea mâinile prinse la spate cu aceleași cătușe. A strigat. Abia dacă se auzea strigătul său peste uruitul motorului. Ce fel de motor era atât de zgomotos? Și dacă nu era motorul? Motorul cu hidrogen uruia astfel, totuși zgomotul venea de deasupra. Georgescu orbecăi după Omu. A strigat, dar nu i s-a răspuns. Înăuntru mai erau câteva persoane și a vrut să știe unde este când, mașina s-a izbit de ceva care se afla în față. Apoi și-a schimbat direcția și a coborât, s-a izbit și s-a rostogolit. Georgescu și-a prins capul între genunchi, nu avea cum să-l protejeze altfel, dar mâinile sale erau expuse și s-a gândit ce va face dacă i se vor rupe. Îi păru devastator să rămână cu mâinile rupte prinse în cătușe. Nu s-a gândit deloc la rezervorul de hidrogen. L-ar fi pulverizat dacă exploda... Mașina s-a blocat între două pietre mari. Ceilalți indivizi din cutia dubei îl atinseseră accidental, fără să-l lovească. Era mai aproape de ușile din spate. Izbi cu piciorul într-un geam însă era zăbrelit. Mai lovi și observă că ușa strâmbă se crăpase. Lovi mai tare în mod repetat și s-a lăsat afară pe o piatră mare. Dedesubt era un râu învolburat. Auzea cum fuge apa la vale. Botul mașinii luase foc. Văzu repede că sus, acolo de unde veniseră, probabil, se agitau niște persoane și auzi, apoi simți alături mușcând piatra o împușcătură, s-a convins că îl viza și s-a îndepărtat printre pietre. Tocmai la timp, deoarece rezervorul, despre care era vorba într-o propoziție anterioară, pocni înspăimântător și pulveriză pietrele. Explozia fusese cu adevărat grozavă. Se afla după o piatră mare și a simțit cum se izbesc în ea suflul exploziei și pietre din apropiere. Piatra care-l proteja s-a mișcat din loc și s-a deplasat chiar spre el, dar puțin. Nu se prea vedea ce se întâmplase cu toate că, de sus, câteva persoane luminau până aproape locul exploziei. Nu mai era nici un fel de incendiu. Abia când ajunse într-un loc peste care nu putea sări Georgescu simți ploaia. Ar fi trebuit să urce spre autostradă. Cum să meargă mai departe? A lovit cătușa de piatră. A încercat pe altă piatră, cu alte colțuri și, brățara fără chei a pocnit. S-a temut că va rămâne strânsă pe mâini, a lovit apoi lateral și a mers. S-a lăsat puțin cât să-și strecoare mâna dreaptă. A privit în sus. Deja se distingeau formele pentru că se lumina ușor de ziuă. A ajuns pe marginea autostrăzii și s-a dus în aval, adică a coborât. Vedea foarte departe că mai era un grup de indivizi, probabil unii erau la locul deflagrației și, normal, a gândit că poate fi arestat ori, mai rău, prins de oamenii negri, astfel că a ieșit puțin din stradă. Orizontul se lărgea și reușea să vadă pe unde calcă. Își scrântise glezna printre pietrele din albia râului și se mișca greu, când pe șosea, după ce trecea peste balustradă, când pe o cărare paralelă și încăleca iar balustrada. Au trecut cinci mașini până când i s-a părut că l-a văzut pe Gujol. Geamurile fumurii ar fi trebuit interzise. Sunt ascunzătoare pentru cei mai mari nenorociți, și n-ar fi atât de frustrant dacă nu te-ar vedea, însă ei te văd. Gujol fusese, a lăsat geamul să-i fie văzută fața de satir negru și să-l arate cuiva de-alături cu trabucul. Ieșirea în afara autostrăzii avea dezavantaje. În primul rând, pe partea cealaltă a râului se arăta un câmp arid tocmai bun pentru o partidă de vânătoare. N-ar fi fost bine nici prin albia plină de pietre a râului, dar i se păru mai prielnică pentru ascunziș. Până să întoarcă ei mașina a fugit peste autostradă. Venea un TIR, mergea în același sens. Venea cu viteză și a frânat puternic, remorca a derapat într-o parte și s-a lăsat puțin pe două roți, gata să tragă toată hărăbaia. Nu oprise datorită lui Georgescu ci pentru că Mercedesul argintiu în care se afla Gujol și, probabil, colegii săi, a întors fără să se asigure, cum se zice, total lipsit de prudență, iar nefericitul șofer de TIR era grijuliu din fire, cel puțin cu propria persoană, și s-a lăsat din cabină cu levierul în mână, să facă un pic de ordine. Deoarece autostrada se blocase, un malac de doi metri a ieșit din Mercedes cu un Parabellum în mâna stângă și a trimis un pumn de gloanțe în trupul șoferului. De ce ar fi trebuit să-l ucidă? A fost o întâlnire nedorită. Aveau de gând să-i îngroape cadavrul, așa făceau mereu, ștergeau urmele, dar, mai întâi, să mute mașinăria uriașă care bloca drumul. Și să-l recupereze pe Georgescu deoarece Gujol descoperise pe moment că se atașase afectiv de el. Este o legătură între călău și victimă pe care noi, cei lipsiți de pasiuni excentrice, nu o putem înțelege. De aceea nu are rost să mă ating de un subiect studiat de psihologia criminală. E macabru rău. Hrobutil, malacul ordinar care-l omorâse cu sânge rece pe bietul om, l-a tras în decor însă i-a lăsat levierul pe mijlocul șoselei. După ce a terminat cu lucrul acela simplu a urcat în „carlingă” să mute autotrenul din mijlocul drumului. Ciudat sau nu, această scenă chiar nu fusese văzută de altcineva. Doar Georgescu, aflat în apropiere, bănuise ce s-a întâmplat. De aceea s-a prins în spatele marelui camion, sub container. Era obosit, bătrân, dar avea o intuiție demnă de o vârstă mai tânără. Mercedesul a trecut ușor în căutare, cu toții văzuseră cum Georgescu traversase șoseaua, doar blondul cel mare trăgea de corpul șoferului să-i găsească un loc unde putea fi ascuns. Apoi avea să mute camionul cu zece kilometri mai departe, într-o localitate care se vedea undeva în vale. Georgescu a urcat în cabină când Hrobutil ajunsese la o distanță sigură și, pentru că motorul se declanșa doar cu atingere tactilă sau cu voce, își încercă toate parolele pe care le putea rosti, își apăsă toate degetele, chiar și palma pe suprafața de atingere până ce, totul e cumplit în cartea asta!, deci văzu degetul mare al mâinii drepte – era de bănuit că aparținuse șoferului defunct – retezat, căzut pe covorul de cauciuc. Motorul mare, alimentat cu hidrogen lichid a pornit să vibreze cabina. S-a blocat înăuntru și a reușit foarte nesigur, să pornească din loc autocamionul. Nu mai condusese asemenea colos, totuși era mânat de o speranță, de un optimism nebun care se transformase deja în viciu. Era destinat să scape, să depășească orice piedică...
Georgescu era pe scaun, cu brațele pe volan, vitezometrul atingea o sută cincizeci de kilometri pe oră, abia se încheiase marea canțonetă al lui Renato Castellani, „Meravigliosa, ma non e basta” [25], o voce bărbătească rostea în cascadă niște date privind poziția sa pe „autostrada A 27, si preppara per attraversare il Piave, e passare intorno Treviso[26]”... Curios, radioul părea să i se adreseze și a auzit chiar un tip care-l striga „Lorenţo, Lori!”, n-avea de ce să-i răspundă, în fine, curând s-a transmis altă melodie și în vreme ce visa cum și cât va merge cu marele autotren, să ajungă măcar la Noua Veneţie, că pe aceea veche și turistică o păpase laguna (ori poate că era mai bine să alerge astfel până la Roma, cât îl țineau puterile?), observă iar gândacul acela de Mercedes că îi dă târcoale și, pentru că nu putea fi la fel de sprinten, socoti că este mai înțelept să intre în oraș pentru a reuși să-și piardă urma. Cât puteau să-și toace timpul cu el? Aveau concert a doua zi. „Să-și piardă urmele” un mastodont, doar din preistorie până mai acum este posibil, avea nevoie de o idee salvatoare. Era nevoit să-i observe atent, din fericire mașina era dotată cu camere de vedere și îi putea avea în focus chiar dacă rămâneau în urmă. Tot nu reușea să cunoască ce vorbeau, cum intenționau să-l atace... Asasinii! Știți nu? De la „hașiș” le vine numele. Ăștia consumau cocaină, ar fi trebuit să li se spună „cocaini”... Georgescu văzu pe cameră cum se ițise, pe lângă geamul din față, lateral drept, al turismului, țeava unei puști. Se uită atent la degetul lunetistului. Apoi trase de volan. Mașina în care se afla era un MAN de ultimă generație, cu servodirecție ce răspundea excepțional comenzilor, așa încât șerpui imediat însă foarte periculos pe șoseaua umedă – pentru că nu încetase să plouă cât a circulat pe autostradă. Glonțul a străpuns parbrizul și a făcut o gaură uite-așa, de simțea curentul de aer că-i răcește cabina, apoi nemernicul a luat din „panoplie” o armă automată și s-a pornit să „puncteze” fațada camionului. Georgescu a accelerat. Apoi a micșorat viteza. Se temea să frâneze, avea o viteză mult prea mare, iar containerul părea încărcat cu greutăți mobile. Curând roțile din față au fost ciuruite și s-au spart. A tras de volan pe șoseaua care făcea un cerc spre oraș. Intrarea din autostradă este prin sudul localității. În fine, auzi cântecul izbăvitor al unor sirene. Cine zicea că este înșelător, frate? Homer? Și te sechestrează dubioşeniile acelea, niște monștri cu voce femeiască... Georgescu n-ar fi vrut să-și petreacă restul zilei la poliție. A văzut cum mașina argintie a prigonitorilor săi dispăruse din peisaj și s-a hotărât să coboare din mers pe partea dreaptă și să lase polițiștilor neplăcerea de a constata că TIR-ul circula fără șofer. Încă avea viteză când a sărit de la cei doi metri ai cabinei și s-a lovit, și-a luxat șoldul și încheietura mâinii stângi, și-a rupt hainele și a pierdut un pantof... A văzut că nu prea departe se afla o zonă comercială, cu clădiri mari și s-a rostogolit, s-a... târât, a încercat cu toate oasele și resturile de mușchi ce mai răspundeau voinței sale, să se apropie de locul acela unde ar fi putut să se ascundă – dacă era deschis, fiindcă abia trecuse de ora opt dimineața. Ei! Mall-urile sunt deschise non-stop.
Cât timp a avut liniște în cabina mașinii a reușit să schimbe salopeta lui murdară, încă udă de urină, cu alta, la fel de largă însă ceva mai lungă, iar înainte să se arunce în drum a luat din cuier o scurtă groasă pentru a-și proteja oasele. Lăsase vechii pantaloni pe șosea când Mercedesul rămăsese puțin în urmă. A ajuns pe latura cealaltă a clădirii mall-ului. S-a ascuns după colț să vadă ce se întâmplase cu mașina de marfă și „Polizia”, dar nu a văzut mai nimic pentru că înaintase foarte mult și nu-i zărea decât fundul. Ar fi trebuit să se întoarcă dar nu prea avu răgaz să tărăgăneze intrarea în clădire deoarece dincolo de un mic obelisc aflat pe mijlocul unei piaţete la răscruce de drumuri cu rol principal de parcare, a remarcat Mercedesul argintiu care venea încet spre el. Chiar crezuse că va scăpa ușor?
[1] in privat – tr. eng. în particular
[2] My slave – tr. eng. Sclavul meu
[3] Come, my slave! – tr. eng. Vino, sclavul meu!
[4] Wer bist du? – tr. ger. Cine ești?
[5] Monster – tr. ger. Monstru
[6] My Lord – tr. eng. Domnul meu
[7] This is my slave – tr. eng. Acesta este sclavul meu
[8] der Kannibalen Mund – tr. ger. gura canibalilor
[9] niederländisch – tr. ger. olandez
[10] Verstehen? – tr. ger. Înţelegi?
[11] Was? – tr. ger. Ce?
[12] Ontwaken – tr. ol. Deşteptarea
[13] denk je dat de kolonel is gekomen? – tr. ol. Crezi că a venit colonelul?
[14] eten! Eet! -tr. ol. Să mănânce! Mănâncă!
[15] tr. eng. nemuritor
[16] In three days!... Only three, my slave... – tr. eng. În trei zile!... Doar trei, sclavul meu...
[17] I’m cold – tr. eng. Mi-e frig
[18] tr. eng. Bate ceasul, bate ceasul
[19] tr. span. Gura (poarta) infernului
[20] Is anybody here? – tr. eng. E cineva aici?
[21] spiel – tr. ger. joc, chestie
[22] Du bist Hans? – tr. ger. Ești tu, Hans?
[23] tr. it. Ajutor! Vă rog, domnule! Ajutor!
[24] tr. it. Fugiți, că vrea să vă împuște! Fugiți de-aici!
[25] tr. it. Minunată, însă nu-i de-ajuns
[26] tr. it. autostrada A27, pregătiți-vă să traversați râul Piave, și să treceți pe lângă Treviso
Comentarii
Trimiteți un comentariu