02. Salonul de primire în Romania. Viața la pensiune. Dorința de libertate și legătura ei cu instituția universitară

 

Când deschise ochii se afla într-un salon de spital, întins pe pat, cu o sticlă de plastic deasupra capului, inscripționată în maghiară, nu vedea bine, din ea curgea perfuzia în venele sale prin tuburi și ace acoperite cu plasturi. Aproape de pat o femeie de patruzeci de ani mătura leneș, îngândurată.

–       Ce faci fruboaso? Nu-bi dai bie bătura ta? strigase vocea unui bărbat prin ușa deschisă.

–       Nu ț-o dau, nu ț-o dau. Da’ ce, ție nu ț-a dat mătură, arministratura?

„Fruboasa” râsese sfioasă, se vedea că-i lipseau dinții de sus, dar asta n-o împiedica să vorbească. Domnul Georgescu plescăi ușor. Încă îi rămăsese mai mult de jumătate din limbă și parcă își revenise, avea putere în el. Încercă să se miște...

–       Ite p-ăsta! Să sculă moroiu’, mo! Hauleu da’ ce meclă n-are! Unde crezi că te cari? Nu ai voie, nu ai voie! Că nu e la spedal dă nebuni acia!

Georgescu s-a smuls din ace și a mers încet spre chiuveta cu oglindă a salonului. A încercat robinetul. Degeaba. Nu a ieșit un strop de apă. Avea cearcăne negre la ochi. S-a întors la pat și s-a așezat:

–       ’E cân’ aici? întrebă.

–       Ai?

Repetă întrebarea arătându-se cu degetul și-apoi patul. Gura lui era dureroasă, încă umflată, dar simțea că își revine.

–       Io nu știu, io nu știu. Doamna Nela știe.

Cel care vorbise mai devreme cu „fruboasa” răsărise sub tocul ușii, un tip uscățiv, înalt, știrb, cu fes pe cap.

–       Boşule, stai la pat că vide boartea și te ia! Îți dau uda dă te-adorb! Stai la locu’ tău!

Georgescu s-a întins puțin. Ar fi fost mai câștigat să comunice cu oameni inteligenți. Dar a așteptat mai bine de o oră. Îl luase iară somnul. Mergea într-o locomotivă cu aburi care făcea zgomot sacadat. Călătorise astfel pe timpul războiului. Se dezgropaseră atunci toate relicvele istoriei când s-a prăbușit alimentarea electrică în toată țara pentru că una dintre facțiunile aflate în conflict ocupase centralele atomice de electricitate. Fusese un atentat bine pregătit. Da... El visa aburul, șuierul locomotivei... Când deschise iar ochii, o femeie cu halat alb, imaculat, apăsa ritmic o pedală și umfla ceva, o chestie care-l strângea de mână.

–       Stai așa! Stai nemișcat că-ți iau tensiunea de la arteră și de la plămâni! Așa. Cum e limba? Zi „a”! Cine te-a cusut? Ai? Nu știi?

Femeia era blondă, cu o bonetă, o femeie bine, dar... vorbea aproape la fel.

–       Ești aci dă tre’ zile, dar te-a adus ăla răsaltăieri.

–       Cum?

–       Răsaltăieri, nu-țelegi? Nu-țelegi. Dimineață... Acu’ e deseară. Ora... La ce oră să trezi ăsta fă?

–       Io nu știu, io nu știu.

–       Ce nu știi proasto? Când să trezi?

–       Adineaurea...

–       Nu mai spune! Trebuie să fac notă.

Doamna Nela ieși din salon, iar Georgescu se duse după ea, dar... ciudat! ieșind din salon ajunse în afara „spitalului”! Nu se afla într-un spital.

–       Stai înăuntru, mo! Ş-ăsta o ia pă coajă! He-he-he!

Era seară însă nu se întunecase, abia apunea soarele. Văzu un campus cu barăci de lemn. Își privi picioarele ciolănoase, avea pe el o cămașă lungă și atât, nu asta îl preocupa ci locul unde intrase asistenta medicală Nela. Chiar alături. Manevra un aparat cu tastatură și ecran. Nu mai văzuse aparate cu tastatură din copilărie, iar întoarcerea aceasta în timp îl consterna... puțin. A intrat în baracă și imediat după el au pătruns doi bărbați îmbrăcați în uniforme maro cu câte o ghioagă de lemn în mână:

–       Stai! urlară. Jos-jos! Jos-jos!

Georgescu își ridică mâinile să-și ferească puțin capul, iar „gorilele” îl împinseră și se lungi, i se vedea fundul gol pe linoleul murdar.

–       Ce e-aci? se sperie și Nela. Ce faci prostule? E pacientu’ meu. Lasă-l! Plecați dreacu’! Uite-uite, să mă facă să mor dă frică!

Încă nu plecaseră „goriloii”, ce asemănare izbitoare!, Georgescu abia se aduna de pe jos, că Nela își îndreptă mânia spre el.

–       Ce faci? Ce crezi tu că faci? Te-am invitat eu? Nu ți-am zis că-ți trebuie odihnă, prostule? Cum e să te adresezi la acești idioți? Vorbești singură! Și-ăsta e țap bătrân! Cum o fi ajuns la vremea asta? Ai? Cum dă mai trăiești? Ești un rumun prea boşorog. Înțelegi? Înțelege pă dreacu’ să-l ia!

Se uită pe ecran.

–       Te cheamă Rică?

–       Nguuu!

Dădu din cap și deget.

–       Așa stă scris! Rică. Rică Prostu’, zise aparte.

Nela se hlizi la el.

–       Ai o barbă cu cioc! Haios mai ești!

–       Eeuuu veau...

Și arătă că vrea să tasteze.

–       Crezi că ești puradel să te joci? Ești boşorog. Puți dă tot!

–       Gnuuu. Eu... Ah!

Nela îi permise iar omul bătu pe taste și apăru pe ecran: „Multumesc. Numele meu este Marin Georgescu. Esti ingerul meu protector?”

–       Ce face? Adineaurea...

„Ce zi este astazi?”

–       Ziua Venerii...

Trăia un miracol! Toți „rumunii” din lagăr erau cretini, nu cunoscuse unul coerent și credea că sunt o nație degenerată. Știa, de la cursurile Școlii de asistente din Craiova, o expresie latinească despre rebus: „Exceptio probat regulam de rebus...[1]” hâm! „Regula e clară, excepția trebe să dispară”, cam astfel se traducea.                     

„Sunt cetatean italian de origine romana. Am venit de patru-cinci zile in Romania si traiesc un continuu cosmar. Am fost jefuit, niste politisti din Timisoara mi-au taiat limba, am sarit dintr-un tren in mers, am fost lovit de o masina si am ajuns aici fara sa stiu cum. Va rog doamna Nela, ajutati-ma! Vreau sa ma intorc in tara mea. Mi-a ajuns vizita in tara natala!”

Și Nelei îi păru că folosește o limbă perimată. Inexpresivă. „Oare-așa or vorbi rumunii d-ar vorbi pă lemba lor”? Nu. Povestea era neverosimilă!

Georgescu o privea neliniștit.

–       Nu ştu... Să văd! Nu știu acuma, lasă-mă! Mergi dă stai la pat să-ți tracă buba! Mai stai o zi-două. Dup-aia mergi la băeți...

„Imi este greu sa vorbesc. Imi puteti da ceva pentru scris sa comunicam si la infirmerie?”                                                                                                          

–       Ce? La noi, la romani, să vorbește or să scrie numai la aparat, îi zise mândră. Nu mai omorâm milioane dă copaci pă hârtii ca dincolo.

„Dincolo? Unde?”

–       Ete „dincolo”. Unde? Auzi! La ăia.

„De unde vin eu?”

–       Poate...

I s-a pus deodată pe retină fotografia mare, paternală, a lui Metildumane, care se plictisea pe un perete... Ce tot vorbea Nela? Era și un mesaj pentru cititor:

„Lumea, fara de oameni, e un loc magnific si frumos.       
In primul rand, avem nevoie pentru a se opri bataia intre noi, cu aceste rasisme inutile si sa recunostem ca cauza la problemele nostre e lupta pentru putere.
Trebuie sa invetam ca sa coexistem pa pamant.”

Simți că Nela nu-l credea, că trebuie să facă mult mai mult pentru a deveni credibil. Oare cum erau ceilalți români? A plecat înapoi foarte abătut. La ușă așteptau doi-trei-patru gardieni și cu șeful cinci. În timp ce subalternii l-au încadrat, șeful a intrat în baracă să vorbească asistentei. Apoi a ieșit. A făcut semn să-i dea vânt în infirmerie. Nu erau dispuși să suporte asemenea afront din partea unui deținut. L-ar fi croit imediat cu ghioagele noduroase. Erau artiști în manevrarea lor. Le învârteau pe deget...

Georgescu a stat noaptea, apoi încă o zi și-o noapte, nu mai mult, în camera infirmeriei. Nela s-a ferit să mai comunice cu el. A lăsat infirmiera, o slatancă grasă și bonomă, să-l îngrijească, să-i facă injecții și să-l hrănească. Se înzdrăvenea ușor și asistenta medicală, probabil povățuită din exterior, a hotărât să-l „externeze” și să-l trimită alături de etnicii săi. Astfel a ajuns în corpul de clădiri 5B. Acela era numele de familie, „Cincibe”, Rică Cincibe, așa era numit. Când a fost băgat în noua sa casă era de dimineață iar oamenii fuseseră încolonați pe două rânduri pe un platou dominat de „gorile” care răcneau. El a fost împins înăuntru și închis acolo. Era întuneric înăuntru, nu existau ferestre, doar ușa aceea... Mirosul era ofilitor. „Asta e gazare fără să folosești gaz asfixiant!” Când ochii săi reușiră să vadă cumva interiorul observă paturile de fier, pereții și tavanul. Ce să facă singur acolo? Bătu în ușă dar, pentru că nu i se răspundea, iar ușa era blocată, nu insistă. S-a întors către interiorul barăcii. Gândi că sus, mai aproape de tavan ar fi fost aer curat altfel oamenii nu puteau supraviețui. Ori muriseră deja cu toții? Nu. Tavanul era încărcat de haine prinse într-un mod curios pe sfori. La uscat? Se putea cățăra. Observase un cuier pom înalt, cu două rânduri de brațe, înfipt într-un postament și înțelese iute cum se putea ajunge acolo. Camera avea până-n patru metri, iar pomul se desprindea la jumătate, culisa, fiecare parte avea câte o scoabă, unul sus celălalt jos, și protuberanțe bine mascate pe care se putea urca. A găsit locul și s-a hotărât rapid. Nu era tânăr însă încă putea. Nici suferința pe care o îndurase, ori faptul că a zăcut cinci zile, nu-l dărâmase. A reușit să urce și să vadă că oamenii își făcuseră adăpost în pod. Mai mult, acolo erau doi tipi. Când îl văzură aceștia s-au îngrozit. Mormăiau ghemuiți, cu mâinile pe cap și nu încetară nici când Georgescu îi întrebă:

–       Gnu vă fac gnichi ugn grău... Vgrea cagreva şă vogrbeaşcă cu migne?

Făcuse exerciții logopedice toată ziua la infirmerie exasperând-o pe femeia care-l îngrijea și trebuia să răspundă curiozității sale. S-a temut că-i vor ceda cusăturile limbii, dar știa că nu avea timp de pierdut, el trebuia să plece de-acolo, îl arestaseră degeaba și era nevoit să vorbească bine pentru a se apăra. Spre marele său noroc, avusese limbă lungă. Deci, oamenii aceia, „rumunii”, păreau să nu-l audă ori să-l înțeleagă, și se fereau încă, el gândi să le dea pace așa că mai privi locul să înțeleagă bine ce era acolo și se întoarse trăgând scara jos, cu teama de a nu fi descoperit. Oare cum reușiseră să păstreze acel secret? Nu se îndoia că era secret și „gorilele” nu-l cunoșteau. Jos era o masă mare de PAL cu picioare extensibile de fier ruginit, pliată și sprijinită de perete. O întoarse cu greutate și se extenuă să o întindă. Apoi se ridică pe ea. Ședea mai bine decât jos unde aerul părea otrăvit. A așteptat acolo până seara. Nimeni nu i-a descuiat ușa, nu l-a chemat, nu l-a invitat să ia masa, nu nimic. Nu muncise, n-a primit nimic. Seara s-au întors oamenii. Au intrat repede, nevoiți să se grăbească din cauza loviturilor de ghioagă. Doar zece oameni. Când l-au văzut s-au oprit lângă ușă. Nu mai fuseseră aduși alții de mult timp. Oricine venea în grupul lor putea fi o amenințare. Putea fi un spion. E drept că se practica „reorganizarea” periodică însă deținuții se cunoșteau cu toții în pușcăria aceea. Pe Marin Georgescu nu-l știau. Acesta nu a întârziat să se prezinte.

–       Nume’e meu eşte Magrin Gheogrghescu.

Pronunța rar și dificil cuvintele astfel că se scuză:

–       Mi-au tăia’ ’imba.

„M-au auzit”?, se întrebă. Aveau aceeași expresie, ca și cum nu le vorbise.

–       Am fost adus dimineața aici și am...

Văzu că oamenii îl ignorau. Zece oameni taciturni, ridați, obosiți. Se îndreptară spre paturi și scotociră pe sub pături, să vadă dacă le lipsea ceva din avutul personal. Nu-i văzu bine în noaptea aceea, dar le arătă că știe secretul scării și e mai bine să se odihnească la aer curat altfel n-ar fi rezistat efortului de a doua zi. Însă n-au urcat toți. Făceau planton pe rând, iar a doua zi observă că alți oameni rămăseseră înăuntru. Era o strategie. A ieșit dimineața împreună cu ei, s-a încolonat pe platou. Erau numărați și, se pare, ieșeau la număr. Niciunul dintre oamenii aceia nu vorbea. Nu scotea un sunet. Cum de reușeau? Se înțelegeau din priviri. Despre telepatie Marin Georgescu citise destule povesti însă credea mai repede ce se spunea despre pungășia telepaților. Despre vizionarism și alte șmecherii dintr-astea circula o literatură năroadă care înlocuise frumoasele basme ale copilăriei. Îmbătrânind, omul e convins că nu poate fi demonstrat nici un miracol dar, ciudat, speră tot mai mult că există. Nu puteau fi telepați... Și dacă se înșela? Se spălau de dimineață, aveau apă afară, apoi erau mânați la lucru, unii   într-o turnătorie, unde topeau și turnau în matrițe metale, alții într-un atelier de strunjit. Georgescu a ajuns la presă. O adevărată uzină la închisoare! Presa era acționată cu genunchiul și făcea un zgomot asurzitor. Erau modelate niște table după anumite tipare. Apoi se găureau. Asamblarea era făcută altundeva.

„Cine nu munceste nu se hraneste”, a fost prima deviză pe care o văzuse la intrarea în baracă. Afară erau și altele, chiar în atelier: „Muncesc pentru mine, pentru colegul meu si pentru femeia mea.”, „Muncesc sa pot trai.”, „Munca inseamna speranta.” Erau ca niște necrologuri pe care și le-au scris singuri. Puteai înlocui cuvântul „munca” cu „moartea”. Nu? „Mor să pot trăi”, „Moartea înseamnă speranță”. Inscripții vechi pe table vechi, iar pe Marin Georgescu îl trecu ideea că se afla într-o închisoare construită înainte de Revoluție – „revoluție” se chema preluarea puterii de clica lui Vasea Metildumane. A stat aproape toată ziua în picioare și a fost demolat seara. Dar se hrănise și asta l-a remobilizat după ziua în care nu mâncase nimic. A făcut ceea ce făceau toți. Și-a oprit puțină hrană pentru că, în mod sigur, seara nu primeau nimic. Foarte greu a urcat în pod. Acolo își făcuseră toți culcuș cu pernele și păturile de pe paturi care puțeau oribil, dar... sus era altfel. Simțea răcoarea serii. Cum ar fi putut să fie iarna? Marin Georgescu   nu-și dorea să afle acest lucru însă, după o zi de muncă alături de oamenii aceia pe care-i bănuia nevinovați, asemenea lui, simți acut dificultatea de a comunica și crunta posibilitate să rămână acolo până la moarte. Nu era dispus să accepte o asemenea fatalitate. Următoarea dimineață îl abordă pe șeful de atelier. Șeful de atelier era deținut însă avea un statut special care-i conferea niște drepturi. Era chemat la „conducere” și, bănuia Georgescu, n-ar fi putut comunica decât verbal. Tăcerea aceea era stranie. Nu exista nici o tăbliță să  interzică, să spună ceva despre comunicarea între deținuți. Doar dacă era..., cum ziceau italienii, „protesta silenziosa”, un protest prin tăcere? Femei... Asta era! Li se interzisese să aibă acces la femei. Știa că sunt femei în lagăr. Îl întrebă pe șeful de atelier dacă poate vorbi cu șeful lagărului. Marin Georgescu nu știa pentru ce suporta detenția. Nu făcuse rău nimănui, nu avea nici o vină,     și-apoi... era cetățean italian, se știa că a plecat din țară și trebuia să se întoarcă în... două zile. Se va declanșa un conflict diplomatic! În Italia se respectă legea! Șeful de atelier îl privi, așa își mișcă pupilele spre el și apoi îl plesni peste gură cu dosul mâinii. Marin Georgescu căzu și se izbi cu capul de mașină. Rămase acolo ca mort, cu ochii dați peste cap și când văzu iar, se afla în spatele presei, cu doi oameni alături, care-l resuscitau. Avea la cap un mare cucui, însă nu părea să fie mai mult. Tânărul de lângă el observă că deschisese ochii și scoase un sunet:

–       E!

Marin Georgescu îi mulțumi zâmbind. Suferința comună apropie întotdeauna oamenii, fericirea... uneori... S-a ridicat  de-acolo cu aceeași idee fixă: trebuia să ajungă la șeful lagărului, cine-o fi fost. A trecut ca o săgeată spre infirmerie. A intrat și a abordat-o abrupt pe asistenta medicală:

–       Doamnă vă rog, vă implor! Ajutați-mă să vorbesc cu șeful lagărului! Vă rog în genunchi!

Vorbise poticnit, dar astea erau vorbele pe care le-a rostit și s-a lăsat în genunchi în fața femeii foarte surprinsă nu doar de scena pe care i-o făcuse omul bărbos cât și de invazia gardienilor care se grăbiseră să-l imobilizeze, să-l ridice și să-l încătușeze.

–       Ho-ho! Hoardelor! Faceți voi curat? Ă? Ce i-ați făcut la gagiu-ăsta? Uite, ce vinețit e la diblă! Dați la cap din bâtă, poc-poc! Are și ei sentimente!

Nu era doamna Nela, era altă asistentă medicală, mai neagră la față dar cu părul vopsit tot blond. Și desigur, foarte înțelegătoare, mămoasă.

–       N-auzi că vrea să vază pă președintele pensiunei? Nu să zice lagăr, mo!

–       Dă ce? E președintele la dispoziția lui?

–       Rică? Ăsta-i Rică Cincibe? Ești cam bătrânel, i se adresă asistenta. La vârsta ta nu mai e niciunu’ la noi. Ai că îi zic să te dea la azil! Nu mai pocniți-l! Hai! În liniște!

Femeia văzu chipul împietrit de oroare al lui Marin Georgescu. L-a interpretat ca pe spaima de pedeapsă, de fapt amuțise ascultând muzica. În infirmerie se auzea muzică. Erau manele de slavă. Niște miorlăitori o slăveau pe Măreața. „Măreața nostrî mamîîî, măreața preuteasîîî... îîî... îîî...”

Asistenta medicală știa doar că aveau un rumun vorbitor în lagăr și era de așteptat să apară neliniști, să fie mult zgomot pentru nimic până când se va prezenta distinsul antropolog Mitu Margu să-i cerceteze lobii parietali, știți cum e, vorbirea este legată de abilitatea de a ne folosi membrele. Dreptacii au centrul vorbirii în emisfera dreaptă iar stângacii în stânga. Alături se află centrul auzului. Pare destul de simplu. Altfel de ce ar fi întrebat-o somitatea pe Nela:

–       Și cum e gagiu’? E la drepta or la stânga?

Nela crezuse că a întrebat-o pe ce parte o ține. Uite că nu observase. O fi fost stânga, după cum arăta la „meclă”. E-eh! Stânga, da! Observația științifică e crucială în profesia de asistentă medicală!

Georgescu n-a rezolvat nimic cu revolta sa doar că și-a găsit un subiect de cercetare și anume pentru ce se chema „președinte” conducătorul lagărului denumit „pensiune”. Adică, nu era oare tot un deținut? Un deținut șef de lagăr? A încercat să afle de la Dudu. Tânărul acela, o persoană blândă, nu a refuzat să comunice cu el. I-a arătat că nu poate vorbi dar cunoaște limbajul muto-surzilor. E, pe-ăsta nu-l știa Marin Georgescu, alias Rică. Nu era doar alfabetul simplu cu degete, născociseră un mod de comunicare prin gesturi, priviri, poziții care puteau însemna cuvinte sau expresii, dar mai ales foloseau cititul pe buze, ceea ce le crea un avantaj când voiau să afle ceva de la oamenii de-afară. Denumirile însă, erau gesticulate alfabetic: „a”, ridică degetul arătător, „b”, patru degete,... Dudu a fost învățătorul său. Apoi... au curs, neobservate, zilele. A venit răcoarea și s-a încălzit din nou, răcoare, iar vreme caldă și... totul curge, nimic nu rămâne...

În ziua în care Marin Georgescu a fost capabil să „spună” numele fiecăruia, fără să fie ajutat, care se nimerise a fi una dintre numeroasele zile de relaxare, ziua Mamei, adică ziua de naștere a Mirendei Duru, a venit în lagăr profesorul universitar și doctor antropolog, somitatea sa Mitu Margu, un individ cu cioc, ochelari groși de miop, cărunt și gheboșat, de vreo șaptezeci de ani, însoțit de distinsul asistent Cocoșel Petre, nici el prea tânăr, dar sub cincizeci, autorul unui tratat de semiologie modernă, desigur în echipă (totuși fusese pus în capul listei), pe care îl foloseau studenții de la Universitatea din Craiova. Veniseră cu mașina facultății de medicină, neagră, cu bec în frunte și mare ca un dric. De altfel era un dric și-l utilizau ca atare în cazul că ratau intervenția chirurgicală. Domnul doctor Margu nu era doar un uriaș antropolog, scrisese o sumedenie de cărți în domeniu, era și cel mai apreciat sculptor în cranii dintre câți fuseseră dăruiți cu acest talent. Le vopsea, le împodobea, le fasona și chiar le pietrifica, și le prezenta într-un mod ce crea fiori de spaimă dar și de plăcere artistică vizitatorilor ocazionali ai propriei galerii de artă din... Craiova, orașul de domiciliu.

Era un obicei al distinsului om de știință să vină neanunțat, de aceea au fost unele probleme la intrare și domnul Margu s-a isterizat când un gardian oarecare l-a amenințat că-l împușcă. „Te reclam! Nu scapi tu ușor cap de cretin infam!”, „Dom’ profesor vi se urcă tensiunea. Liniștiți-vă, dom’le!”, „Îl pun pă drumuri! ... dă panaramă neagră! Uite ce mai facies! Ce frunte dă gogarlă! L-a amenințat cu pistolul pă Margu! Păi știe bou’ cine e Margu? Știe boul? Dau eu dă pământ cu el!” Gardianul care-și făcuse numărul a lăsat cu un gest de lehamite dricul să treacă de poartă. Primise ordin să permită moșului cu cioc să intre. Mașina a ajuns în fața infirmeriei și a fost întâmpinată de asistenta Nela cu mare veselie: „Să trăiți dom’ prof!”, „Ce faci frumoaso?”, „Petrec. E de ziua mamei noastre.”, „Bei alcool etilic?”, „Da’ de unde?”, „Ce bei?”, „Da’ nu beam. Cântam!”, „Aha, ha-ha-ha!” O muzică ritmată ca pentru baiadere se legăna duios din ademenitorul alcov al infirmeriei. Ce mai făcuse acum ceva timp domnul Margu pe patu-ăla cu mușama și cearșaf crem!... Dar se terminase combustibilul! Aniversase șase ani de la ultima sa experiență rușinoasă. Când o vedea pe Nela se simțea impotent. Eh! Să nu ne scârbim de tot! Margu și-a descărcat uneltele de studiu și l-a comandat pe Marin Georgescu. Atunci Nela i-a vorbit despre afazicul Dudu căruia îi greșise intervenția când venise acolo, cu opt ani în urmă. Nela, o vechitură în lagărul acela, își amintise cât de sălbatic era Dudu, se ascundea printr-o pădure, cum supraviețuise era o enigmă pe care băiatul n-a vrut să o spună nici sub hipnoză. Dudu fusese folosit ca obiect de studiu la facultatea de medicină, secția neurologie, și n-ar fi fost prea bine să-i strice frumusețea de afecțiune însă, după spusele Nelei, starea lui părea să se agraveze, și declanșase numeroase conflicte interne cu bolboroselile fără șir, fără noimă, pe care le tot scotea pe gură. Gardienii se jurau că-i blestemă. La romani este o adevărată fobie pentru această categorie de insulte. Celelalte sunt mai mult sau mai puțin acceptate, dar, oricum, parcă mai umane.  

Domnul Margu își amenajă laboratorul de intervenții cu meticulozitate. Îl lăsă pe Cocoșel să descarce mașina ajutat de Nela și de infirmieră, el dădu dispoziții și mimă cum va lucra pentru a limita cât se poate timpul petrecut în... pensiune. Nu se bucura de bună dispoziție, era placid, poate distrat, totuși ușor iritabil. Peste toată greața pe care o purta în el s-a pus ca un capac scena de la poartă! Nu. „Hai!...”

Marin Georgescu și Dudu erau înlănțuiți la mâini și picioare când au fost introduși de gardian. Doctorul i-a zis gardianului să stea afară și a îndepărtat-o pe infirmieră. N-avea nevoie de ea. Nela însă îi păru necesară. Drept este că de anestezie s-ar fi ocupat asistentul său Cocoșel, dar Nela îi crea un oarecare echilibru care-i era necesar în ziua aceea... Puh! Ar fi trebuit să stea acasă, era zi de sărbătoare, însă pentru el sărbători erau zilele în care muncea. Își punea „mușchii minții” în mișcare.

Georgescu nu avea nici un chef să se întindă pe patul din infirmerie care fusese rabatat astfel încât să stea puțin pe spate. Văzuse chingile cu care voiau să-l lege indivizii dinăuntru     și-apoi știa ce vor să-i facă. Doctorul n-ar fi vrut să-l cheme pe gardian astfel că recurse la o stratagemă.

–       Ce? Ți-e frică dă Margu? Nu-ți fie frică. Nu vrea decât să te măsoare la diblă! Înțelegi, nu?

Pe birou fuseseră etalate instrumentele pentru o trepanație craniană astfel că toată intenția lor era evidentă și, bineînțeles, de groază.

–       Stai pă scaun să te măsor! Vedem...

Atunci interveni Nela, cum probabil făcea de obicei în asemenea situații.

–       Să nu te sperii că dom’ doctor e om bun. Are o mare pricepere și multă știință. Nu-ți face rău. Sunt și eu acilea. E un control medical...

Ceea ce nu cunoșteau, n-ar fi avut cum, era că deținuții construiseră un plan de evadare simplu și, în anumite condiții, cu șanse bune de reușită, iar aceste condiții s-au îndeplinit când Nela a părăsit camera. Georgescu fusese așezat pe pat și prins în chingi să nu miște, pentru că intenționau să-l scaneze cu un tomograf de mici dimensiuni pe care l-a manipulat Cocoșel.    I-au dat să înghită două pilule, iar vizionarea l-a făcut pe doctorul Margu să exclame:

–       Uite ce craniu are ăsta! Țuguit! E ca piticu’ lui Kronburg!

–       Krokenburg...

–       Nu mă sâcâi!

–       Da’ nu e pitic.

–       Nu e pitic! P-ăsta nu-l am în colecție.

Zâmbetul sardonic nu i-a plăcut Nelei care s-a scuzat că nu poate participa la intervenție și că se duce în baraca de alături, că are de făcut nu știu ce calcule pe aparat, astfel încât cei doi doctori au rămas singuri cu deținuții. Unul era imobilizat pe pat, celălalt ședea semiconștient pe pardoseală, cu mâinile și picioarele înlănțuite și privirea în jos, temătoare. Cocoșel s-a uitat spre el după ce văzuse cum ieșise Nela și a pregătit cu lentoare un ser de adormire pe care mai apoi l-a încercat să-l vadă sărind ca un jet din seringă, dar, întorcând capul spre deținutul aflat în apropierea ușii a constatat că acesta era chiar lângă el și că i-a astupat gura apoi i-a dislocat vertebrele cervicale ca un expert în acțiuni de comando. Dudu a fost într-atât de rapid încât doctorul Margu auzind zgomot în spatele său a întors capul pentru a înțelege ce se întâmplă și a văzut cum zbura spre capul său o țeavă metalică destul de solidă care l-a pocnit adormindu-l pe loc...

Aflând de iminența vizitei, domnul Georgescu învățase cum se pot desface cătușele, dar atenția concentrată a medicilor asupra sa a permis colegului său să se dezlege și să acționeze. Mai bine de-atât nici nu se putea. Georgescu s-a sculat din pat și, chiar dacă era destul de amețit, a tras împreună cu tânărul său tovarăș trupurile inerte în apropierea patului și-apoi le-au dezbrăcat cu intenția de a se substitui celor doi doctori. După ce Dudu i-a tăiat barba să se asemene lui Margu, și-a pus ochelarii, prin care abia dacă zărea formele, și pălăria, să-i mascheze cât mai mult fața, a scos capul pe ușă să-l strige pe gardian: „Băiete!”. Gardianul a intrat, a reușit să scoată primul cuvânt „Ce...”, înainte de al doilea a fost pălit cu țeava în cap și s-a lungit pe jos. L-au luat repede, l-au prins în cătușe, apoi i-au pus o cârpă în gură și i-au lipit gura cu leucoplast. Nu mai aveau decât să ajungă la mașină. Oare mergea cu telecomandă? Dudu îi făcu semn că a găsit chei în buzunarul lui Cocoșel. Nu și-au pierdut vremea să trambaleze tehnica pe care o aduseseră doctorii. S-au furișat degrabă în automobil, au folosit o cheie de pornire și i-au încercat motorul. Dudu n-avea habar cum poate fi manevrată, doar Georgescu, numai că nici el nu folosise asemenea automobile decât la testele pe simulatoare. Au ieșit greu din spațiul de parcare. Fuseseră luați la ochi de gardieni care s-au apropiat să vadă ce se întâmplă, chiar și de deținuți, iar când au observat că Nela scosese capul din baraca ei s-au panicat. Georgescu s-a concentrat la pedale și la schimbătorul vitezelor, le folosea greșit, în fine s-au smucit zgomotos din loc și au ajuns la poartă. A strigat paznicului:

–       Gata! Plecăm!

A părut nesfârșită mișcarea lentă și curioasă a gardianului. Era ceva în neregulă cu cei doi indivizi care se aflau în dricul negru. Ce? Erau cumva alte persoane? Paznicul s-a îndreptat ca un melc spre ei din dreptul gheretei..., cumva, departe..., se auzi un țipăt îngrozitor de femeie, iar paznicul spuse... paznicul spuse...:

–       A!... V-ați schi’bat locu’! Ha-ha-ha!... Ha-ha-ha!...

A deschis greu poarta mare... și atunci se auzi clar, foarte clar:

–       Stai! Oprește-i!

–       Ce?

Nu mai putea să-i oprească. Georgescu demarase în trombă. A scos pistolul și a tras, dar mașina se îndepărtase, era deja... acolo, după copaci! A golit încărcătorul.

–       La-b neberit. Așa că berge ziga-zaga?

A primit o înjurătură ca la ușa cortului. Și Nela a zis că idiot mai mare nu reușiseră să pună paznic. Asta era. Dacă-i venise rândul să păzească poarta! Dar nu murise nimeni. Chiar doctorul Cocoșel supraviețuise, cu gâtul puțin scrântit, iar doctorul Margu și-a exprimat certitudinea că într-o bună zi craniul lui Georgescu va ajunge trofeu în colecția sa.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

---

[1] – tr. (expresia întreagă) latină: Exceptio probat regulam de rebus non exceptis – Excepția confirmă regula asemenea elementelor care se supun regulii  - după o maximă a lui Cicero