03. Drumul către Metildumane. Evadarea din evadare. Polițistul și vrăjitoarea

 

Evadații au ieșit la șosea. Știau că deja sunt urmăriți. Georgescu hotărî pentru amândoi unde vor merge. Erau pe partea dreaptă a Oltului, deoarece se duceau spre Caracal și ar fi putut merge la Corabia unde fusese construit cândva alt celebru pod „al prieteniei năvalnice” peste Dunăre până la bulgari. Da. Mai bine să încerce traversarea Dunării. „Romanii” aceștia le erau dușmani de moarte.

Șoseaua era foarte proastă, asfaltul fusese ros de apă și, pe alocuri, erau gropi periculoase în care ar fi încăput tot dricul, dar era o circulație foarte relaxată, câte o mașină la zece kilometri, astfel încât se putea slaloma printre gropi. Merseră așa până ce se apropiară de oraș, l-au văzut de departe însă nu intenționau să se aventureze înăuntru astfel că au încercat o versiune ocolitoare. Ghinion! Toate orașele aveau șosea de centură, Caracalul nu avea, săracul. S-au dus pe o stradă până în centrul orașului. Ce mai stradă! Nici măcar o ramificație laterală, i-a scos în centrul maroniu al orașului Caracal. Au făcut stânga pe lângă un liceu și au ajuns la o piață ocupată de lume, ca la manifestația populară. Acolo au zărit uniformele albastre ale Poliției. Au înaintat greu printre oamenii care invadaseră toată strada, cât era de mare, aveau marfă pusă chiar pe drum și au crezut că undeva, mai înainte, fusese vreun marcaj de ocolire, dar oamenii luau încet lucrurile și se mutau din calea lor fără să protesteze astfel că și-au putut continua drumul până au văzut semne de orientare, către București ori către Corabia. Pe drumul spre Corabia venea un vuiet de sirenă, din ce în ce mai aproape. Au accelerat înainte, spre București, să nu fie zăriți de agenți. Trebuia să mai fie cel puțin un drum spre sud, către Dunăre, marele râu, o frontieră sigură și fermă de-atâta timp, de la adevărații romani. Au ieșit din oraș și au găsit drumul spre sud, au mai mers poate douăzeci de kilometri și au rămas fără carburant. Unde se aflau? Pe stânga au văzut un câmp cu avioane iar către dreapta o pădure. Cum să scoată mașina din drum? Era mare și grea. Cu un litru de motorină ar fi mers până la lizieră și ar fi ascuns-o acolo. Au făcut semn unei mașini dar n-a oprit. Au mai așteptat ceva până când s-au apropiat doi soldați:

–       Ce stați’ mo aci? Nu e voie dă stat. Uite ce mai semn mare acolo!

–       Nu ma havem botoină! le zise, aproximativ în acești termeni, Georgescu, pentru că limba sa cioantă nu-i permitea să rostească bine cuvintele.

Dar oamenii înțeleseră.

–       N-ai motorină mo? Nu găsiți nici la o rază pă... Adică doar dacă o fi la oraș. Da’ nu e. Încearcă dă întreabă la popi.

–       Unde?

–       Acolo!, și arătă spre pădure.

–       În pădure?

–       Da mo.

Îi salutară pe soldați și plecară amândoi spre pădurice, că nu le părea mare.

–       Am lăsat mașina în drum. Dacă avem puțin noroc facem rost de motorină și ajungem repede înapoi să ascundem mașina. Altfel ne găsește poliția, nu putem scăpa.

Georgescu aflase despre o evadare colectivă din lagăr și despre execuția tuturor în fața deținuților rămași. Nu exista judecată, nu exista milă pentru acei oameni. Îi întrebase pentru ce suportau pedeapsa, de ce erau vinovați sau de ce acceptau o astfel de viață? Alături era un lagăr pentru femei. Deținuții aveau permisii pe care și le petreceau în cuplu. Se formaseră legături și, într-un mod pervers, orice pedeapsă suportată de un deținut se aplica și perechii sale, așa încât această responsabilizare îi demobilizase pe toți. Georgescu, singurul deținut care vorbea și auzea, nu avea permisiunea să meargă alături și nu cunoștea nimic despre starea acelor femei. Dudu fusese, dar nu se atașase de vreo femeie. El era cel mai tânăr din lagăr.

Au trecut repede peste izlazul plin de buruieni cu ciulini, au alergat și răzbit până la primii pomi. Era o pădure cu puțini pomi bătrâni dar numeroase tufe sau pomi tineri care o făceau aproape impenetrabilă. S-au învârtit în căutarea unei poteci. Hm!

–       Ciudată pădure! Unde sunt popii aceia?

S-au înfundat printre boscheţi. Lupta cu tufele îl enervase pe Dudu care scotea un șir de nespuse din gâtlej, probabil înjurături – dar cine putea înțelege vreodată ce dorea să spună?

–       Nu te duce încolo, îl strigase Georgescu văzând cum se înverșunase și se îndepărtase de el. Dudule! Băiete! Oprește-te!

Uneori nu era sigur că Dudu îl aude, deși... da, îi răspundea când vorbea cu el, chiar atunci când striga de la distanță. De data aceasta nu i-a răspuns. N-ar fi vrut să-l piardă în pădurea aceea, ce pădure? era o pădurice, nu? văzuse din depărtare,   de-acolo-i părea mică. Trecu de zidul vegetal zgâriat, răvășit, murdar. Dudu nu era acolo. Ce-o fi fost în mintea lui? „Dudu!”, strigă, „Dudu!” În față tufele se răriseră și ceva mai departe se vedea o poiană, un spațiu mare cu pomi puțini. Acolo era, parcă, o... construcție din lemn, cu o micuță turlă. O casă de copii! Dintr-o groapă se ridică un om bărbos, îmbrăcat în negru, cu un fel de rochie lungă. Un popă! Venea direct spre el.

–       Stai! îl somă acesta. Ce cauți aici? Și de ce vii            de-acolo? Nu puteai intra ca tot omul pe poartă?

–       Unde-i poarta?

–       Dincolo, arătă popa înapoi.

Nu se vedea nici o poartă, o fi fost o poartă spirituală...

–       N-am știut că este o poartă acolo.

Popa observă că rostește greu cuvintele și-l întrebă:

–       Ești bolnav?

A fost un declic. Georgescu a înțeles că popa îi vorbea în limba pe care o știa el.

–       Am murit, zise. Cum? N-am simțit nimic.

–       Ce știi tu fratele meu despre moarte?

–       Știu, știu, știu că n-am venit de unul singur. Eram doi. Unde-i al doilea?

–       N-am văzut pe nimeni.

–       Atunci, am murit!

–       Poate știu frații mei...

Georgescu își aminti. A fi trebuit să găsească o mânăstire. Nu era nicio mânăstire...

–       Ce sunt mușuroaiele astea care ies din pământ?

–       Li se zice bordeie, fratele meu. Suntem săraci și smeriți ca sfinții franciscani.

Domnul Georgescu, familiar cu ordinele monahale, îl chestionă curios:

–       Sunteți catolici?

–       Noi practicăm ortodoxia de rit pravoslavnic.

–       Mai sunt și alte rituri ortodoxe?

–       Desigur. Grec, maronit, copt, armenesc,... E mai multe.

–       E mai multe, îl îngână.

–       A? Ha-ha! râse bărbosul. Eu sunt gramatic, dar mai fac glume, îi încerc pe alții. Ha-ha-ha! Am să le zic fraților. Tu cine ești? Cum te numești, omule? Eu sunt fratele Pafnutie.

–       Pafnutie! E un nume cam straniu...

–       Nu puteam să nu-l accept. Mi l-a pus Cel de Sus. L-am auzit spunându-mi, „Te vei numi Preacuviosul Pafnutie!” Cel Atotputernic și Atoatemilostiv m-a dăruit cu acest nume spiritual. Eu m-am dedicat Lui.

Încă era lumină, nu se înserase și auziră sunând toaca. Un om lovea cu tărie câteva scânduri.

–       Vecernia. Se-adună frații pentru rugăciune.

Cuviosul Pafnutie își ridică mâinile și se închină pios către o troiță ce apărea misterios din fundul pământului.

–       Doamne-Doamne! Îți mulțumesc, pentru toate câte am primit de la Tine în curgerea zilei care se sfârșește.

„Învrednicește-ne, Doamne, să ne păzim făr’ de păcat în seara aceasta...”, un cor de călugări se auzi ieșind din pământ, încet creșteau urcând treptele dintr-o încăpere subterană, iar Pafnutie îl lăsă pe Georgescu să aștepte înaintea bordeiului său. O voce groasă strigă în fața ușilor închise ale clădirii din lemn: „Să plinim rugăciunea noastră cea de seară către Domnul...!” și se deschise ușa ca Sesam, iar șirul de pocăiți se împinse înăuntru.

Marin Georgescu așteptă să revină călugărul său, cuviosul Pafnutie, pentru a se informa, prin intermediul său, unde ar fi putut să se afle Dudu. Băiatul nu era deloc în stare să se descurce singur în lumea aceea feroce. Îl cuprinsese ușor setea și foamea, iar ideea că ar fi putut să ascundă mașina îl părăsise, chiar nu-i mai părea o prioritate. Călugării ieșiră de-acolo cum intraseră, parcă dansau într-un ritm de muzică eterică sau, africană, da, remarcase asta când au intrat, pe ritmul bătut în toacă... „Mult s-au mai schimbat obiceiurile!”, gândi. Drept este că nu mai intrase într-o mânăstire ca aceea, totuși nu putea fi imaginat un asemenea ritual. Era...

–       Sfinția sa părintele Răpcea este păstorul nostru întru Domnul, i-a zis Pafnutie înainte să-l poftească să-i cunoască șeful. Privește-i chipul ca pe o icoană și vei zări lumina din ochii lui. Nu poți rămâne aici fără încuviințarea sa. Fii cu înțelepciune la ce-ai să zici!

Georgescu vru să-i spună că nu intenționa să rămână acolo.

–       Nu vreau...

Dar nu rezolvase nimic din ceea ce ar fi trebuit să facă. A fost introdus într-o sală subterană foarte spațioasă, care-l uimi. Călugării își construiseră catacombe. De ce oare?

–       Ăsta e olegofrenu’ fratele meu?

–       El e, preasfinte.

–       Are țăcălie! râse omul care se afla pe un scaun cu spătar înalt. Să  i-o dai jos! îi spuse aspru lui Pafnutie.

Abia-i vedea scufia și ochii sprâncenați care-l studiau de deasupra unui birou mare din lemn, la lumina unor lampioane în care ardea un foc alb-albăstrui. Cum să vorbească acelui individ care-l socotea oligofren? Acesta i se adresă abrupt:

–       Cum te rătăcişi acilea, prostu’ meo?

Preasfântul îi vorbea în dialect socotindu-l unul dintre locuitorii din apropierea mânăstirii.

–       Nu sunt de-aici, preasfinte. Sunt cetățean italian.

Oare ce o fi înțeles preasfinția sa că a izbucnit într-un hohot de râs dezarmant, molipsitor?

–       Mo ţape! Să mor, ieşti un măscărici! Nebun-nebun!  Dacă ai fi tânăr io... Io te-aș face frate. Da’ ieşti urât. E tare respingător, explică privind la Pafnutie și la încă doi care stăteau în spatele său.

Coborî de pe scaun și se apropie de Marin Georgescu. Era un om ceva mai tânăr ca el, foarte mic de statură, probabil sub un metru cincizeci. Nu avea nici măcar un fir de păr alb în barba mare ca o mătură și îl cercetă pe Georgescu cu o privire ironică și jovială, care-l caracteriza, se pare.

„De unde-l știu eu pe popa ăsta?”, se întrebă Georgescu. Figura lui familiară reproducea imaginea unui actor din tinerețea sa... de demult. Iar imaginea aceea care se afla vizavi îi vorbea.

–       Ce crezi? Crezi că mă cunoști? Mă cunoști dar nu pricepi de unde...

Voi să-i spună că da...

–       Actul cunoașterii e când te-îmbrățișează Domnul, priceperea e când faci efortul să înțelegi.

Voi să spună: „Preasfinția ta, l-am pierdut pe băiatul acela”, dar nu mai spuse. Ceea ce reuși totuși să spună fu:

–       Văd o mare de înțelepciune și de bunătate în ochii tăi preasfinte!, iar ceea ce-i răspunse a fost un torent de hohote de râs...

Își reveni din transă pe drumul către locul rezervat persoanelor străine care înnoptau în mânăstire. Preacuviosul Pafnutie îl însoțea. Se întrebase și își răspundea singur ce credea el despre ceea ce crede omul, în general.

–       Cu toții am făcut teologia în lume ca și mireni. Noi cei din mânăstire suntem în majoritate convertiți. Toți am fost ateiști și îi înțelegem pe ceilalți, mergem alături de ei, avem măsură... Suntem numai licențiați. Și așa am ajuns să facem iconografie, trăznicăraie, alea-alea... Totul este frumos, e o desfătare, muultă înțelepciune e cuprinsă în icoană, și cu cât te apropii mai mult de ea, cu atât o iubești mai mult...

–       Ce zi este astăzi? a fost semnalul deșteptării domnului Georgescu.

–       Ai? resimți Pafnutie întrebarea ca pe un șoc electric. Ce zi? Azi e ziua Mamei cu Fiul în brațe.

–       Și mâine?

–       Mâine e zi de praznic: ziua lui Er.

Georgescu nu putea să-l pronunțe pe „r” însă nu-și reținu uimirea.

–       În ce calendar? Ce zi este aia?

–       Este permis tot ce începe sau se termină în „er”.

–       În calendarul laic ori în calendarul gregorian?

Întrebarea asta cu calendarele îi păru preacuviosului Pafnutie venită de la cel rău. Există un potențial latent de credință în fiecare și trebuie să ajungi să pătrunzi la sufletul lui, să activezi dintr-odată marea sa putere de credință.

–       Diavolul nu este realitate impersonală, nu este energie negativă, zise privind fățiș la Georgescu să-i remarce receptivitatea. Este un înger, o personalitate spirituală devenită demon...

„Ce zici de chestia asta?” Au preoții, călugări, ce sunt, mare talent să ne dojenească, să vorbească despre ceea ce nesimţim, și ne umplu de rușine spirituală.

–       Diavolul nu are voie să facă rău omului. Singurul care se deschide diavolului ești tu, omule! Diavolul este dezlegat de om când omul se împărtășește. Să nu mai faci păcate! Lumea fizică plutește într-un ocean de spiritualitate-e-e-e-e... În viața spirituală nu poți merge fără povăţuito-o-or...

După aceea a mâncat puțin, a băut apă, s-a spălat, a adormit dar a fost trezit de slujbele transmise printr-un difuzor mascat: miazănoptica, utrenia,..., iar când s-a trezit de-a binelea, și a fost trezit de câteva persoane, prima figură pe care a văzut-o a fost a comisarului de poliție care se apropiase la distanta unei palme:

–       Hai, boule, saltă! Ce? Așa că l-ai văzut pă balauru’ lu’ sfântu’ Gheorghe!

Baal Aur e nume de drac! Cineva îi luase hainele vechi și îi lăsase niște izmene.

–       Nu merg așa, nu merg așa-a-a! Îmbrăcați-mă!

Altcineva i-a aruncat o sutană și a fost împins afară de agenți. Îi păru că îl vede pe Dudu. Era îmbrăcat călugărește și-i făcu semn de rămas bun. „Stai acolo! Salvează-te!” Nu era sigur că acela e Dudu. A fost scos din incinta mânăstirii. Avea dreptate Pafnutie, exista o poartă și deasupra porții era numele „Mănăstirea Poşaga”. A fost încătușat, urcat într-o mașină greoaie de teren și agățat de unul dintre agenți. A văzut dricul abandonat încă la marginea drumului și s-a gândit că acesta fusese cauza capturării sale, restul, desigur, era... tăcere. Au mers pe drum spre nord, apoi au virat către stânga și, după câțiva kilometri, au traversat râul Olt. Vremea se schimbase încă de dimineață, se răcise, ploua, revenise toamna și Georgescu se înfrigură subit apoi porni să tremure.

–       Azi s-a dat învoire la adulter, iconaru’ mamii lui! Trebuie să văz unde merse Meoara mea, le zise foarte dispus la vorbă comisarul. Cerolaril-astea nu e bune, numa-n oraș...

–       Pă ’mneavoastră să vă aia, dom’ comesar?

–       Adecă pă mine să mă ce?

–       Adecă adolter... Să vă...

–       Mă Garone tată, la ce... la ce mă-ntrebi? Ai? Tânjiți după nevastă-mea că-i tânără, așa?

Comisarul era un om de cincizeci de ani, purta o mustață scurtă și era foarte rotund la chip. Un pic, privirea lui șugubeață baleie și fața lui Georgescu.

–       Dă ce tremuri bă moarte?

–       Tremură banca cu el dom’ comesar. Stai pă loc! strigă agentul și îi trase una după ceafă să-l cumințească.

–       Mi-e frig, se plânse Georgescu, mi-e tare fffgrgrig!

–       Și ce, și ce...?

–       Stai mo dă-i pune cioatele-astea două-n picioare.

–       Nu-l pun, să mor! Nu vreau să le murdăresc auleo că le dau la magazie ’napoi. Tre să le dau la magazie dom’ comesar, să mor io.

–       Ho bo că nu le taie picioarele cu ele. Să descalță, na!

Georgescu încălță pantofii vechi și strâmți, dar tot nu se putu opri din tremurat.

–       Nu-nu-nu, nu merge-n partea aia! Tu nu vezi că vine trenu’ prost mare ce ieşti...

–       Trage dă volan dom’ comesaaa...

–       Pă ce ții picioooruuu...

Mașina luă periculos virajul și se duse direct în zidul casei roșii. Imediat trecu în apropiere trenul. Fâșâia continuu vagoanele pe lângă mașină clănțănind greoi pe șine până trecu. Urmă o clipă de suspense, apoi rupse liniștea un bocet prelung:

–       Dom’ comesa-a-a-ar... Do-o-o-m’ comesar...!

Agentul se smuci din loc trăgându-l de cătușe pe Georgescu:

–       Nenorocite, nenorocit să fii...! Din cauza ta                    s-a-ntâmplat tot-ăstea!

Se-ntoarse pentru a-l prinde de gât cu ambele mâini însă nu putea de cătușe, le-a scos cu cheia și Georgescu se împinse tare în ușă pentru a ieși:

–       Să nu pleci! Să nu...

Agentul ajunsese în față să vadă. Comisarul și șoferul erau striviți în cabina mașinii cu capetele însângerate. Omul urlă: „Aaa-ăăă...!” Încă ploua iar mașina lăsase dâre mari de noroi. Din casă au ieșit două persoane. Apoi veni încă una. Agentul chemă urgențe prin stația radio pe care o avea la el, strigă disperat să se grăbească pentru că „moare dom’ comesaaar!”. A mai oprit o mașină, apoi alta..., s-a adunat ceva lume să privească urmările accidentului, să audă cum s-a întâmplat, fuseseră și ei acolo, martori, nu? Încet, o dată cu scurgerea timpului, agitația se așeză, iar memoria a revenit...

–       Unde este arăstatu’?

–       Care arăstat, trâiţi domnu’ polițist?

–       Bo-o! A invadat arăstatu’?

Oamenii s-au privit unii pe ceilalți. A nu, niciunul nu voia să fie arestat și s-au împrăștiat degrabă. N-a rămas decât agentul, mașina și accidentații. „ Arăstatu’ ” dispăruse.

Georgescu îmbrăcat doar în sutana aceea lungă, cu pantofii agentului, intrase în vorbă cu un localnic.

–       Ce s-o fi făcut acolă părinte?

–       Le-am dat binecuvântarea fiule și fug degrabă la biserică să zic popii care-i în parohie.

–       Las’ că te transportez io cu terebambina!

–       Cu ce?

O mașinărie de recoltat pe câmp...

–       Ce face bambina asta?

–       Scoate sfecla.

–       A! Pe asemenea vreme?

–       E sfeclă chineză.

–       Ce spui!...

Georgescu încercă să pară natural cât a fost alături de omul acela care l-a dus până în sat.

–       Uite-l pă popă! Lică! Bo! Stai să ți-l basculez pă fractu’!

–       Mulțumesc. Domnu’ fie cu tine, fiule!

Și mai încet:

–       Cred că așa se spune...

–       N-ai dă ce!

Popa Lică nu aștepta vizite și nici nu avea chef de așa ceva. Văzându-l pe popa acela vârstnic, puțin deranjat la ținută, care mergea șchiop, se uită cam chiorâș.

–       Da, zise. Ce, ce să-ntâmplă?

–       Să-ntâmplă că e un accident în capul satului... Înțelegeți ce spun?

–       Să-nţăleg că mata ieşti dă la monăstire?

–       Așa.

–       Ec! Da’ ce sî-ă-ă-ntâmplă?

–       Eram și eu, da’ cum vedeți mi-am pierdut haina și sfânta Biblie, și...

–       Pă’ mergi cu sfânta bible la mata?

–       Mă rog să aflu oameni milostivi ca domnia ta, părinte...

–       Ievo! Adu’ fă o haină pântru fratele dă la monastiră! Și io ce să fac acu’? Să merg la accident? Acu’ începe slujba dă praznic, nu? Uite cum să strânge lumea. E ziua cu iertarea dă ierori. Și vine cu toții să mă minte. Ce io nu-i știu?

Eva, o femeie grasă, blondă, cu cozi lungi, îi aduse lui Georgescu o haină neagră și o pălărie.

–       Mulțumesc, îi zise, și-apoi... Cum să spune asta...?

–       Bogdaproste!

–       Așa. Bogdaproste!

–       Mai uită ăștia hainile p-acilişea...

–       Maaarş d-aci! îi strigă popa.

Se scuză iar lui Georgescu:

–       Io nu pot să mă duc. Du-te matale! Dacă trebe, adu-i aci!

–       Bine părinte. Domnu’ să fie cu tine!

–       Aşa-aşa! Fii binecuvântat fratu-meo!

Să se-ntoarcă? Pe Georgescu îl cuprinse teama că poate fi văzut de poliție. Auzi cum răsună sirenele și gândi să iasă de pe strada mare. Undeva ar fi trebuit să fie o stație de tren, o haltă cum i se spune. Întrebă o femeie bătrână care se uită cu mirare la el, nu mai auzise un om vorbind așa de cincizeci de ani, și mai bine. Era ca o deșteptare din senilitate. Își aminti că erau oameni răi, că erau căutați de clanul lui Rață. Ăsta era țap!

–       Vini să te prinză Rață.

–       Unde mamaie? Care Rață?

–       Uo! Starostile Rață. Ţe să bagă-n față... Hi-hi-hi! N-ai să-l vezi cân’ vini.

–       Da’ trenu’... trenul unde oprește?

–       La gară pă câmp. La gară.

–       Și gara unde e?

–       Încolo, zise femeia.

Oare unde să fi fost „încolo”? Se orientă. A lăsat femeia să aiureze în fața porții casei sale și a mers pe strada noroioasă astfel încât să întâlnească linia trenului. Pantofii polițistului erau ucigașii săi. Se strânseseră pe picioare ca mâinile fostului lor stăpân în jurul grumazului. Simțea cum îl omoară, simțea aversiunea lor criminală. Îi era greu, tot mai greu să-i suporte... Ieși din sat și văzu, departe, casa de care se izbise mașina poliției. Încă era lume acolo, dar, observând bine drumul de fier sau calea ferată, înțelese că se loviseră chiar de gară. Totuși trenul nu oprise acolo! Fusese un tren rapid. Își făcu planul. Dacă urcă în tren ar trebui să coboare la următoarea haltă. Doar să se îndepărteze de zonă. Și-apoi?... Dintr-odată pe Marin Georgescu îl cuprinse disperarea. Ce făcuse? De cine fugea, cum de ajunsese pușcăriaș fără vreo vină, fără o acuzație, fără un proces. Era un paria în țara sa natală! Să se predea. Un timp a mers către gară cu acest gând în minte... Era nevinovat. Ne-vi-no-vat. Desigur, mulți au murit cu „dreptatea în mână”. A trăi, a muri,... două fețe ale unui adevăr care ne scapă. Pentru ce vrem să trăim? Își spuse că în București ar trebui să existe consulatul Italiei, un fel de ambasadă în care și-ar fi putut găsi adăpost. Acolo ar fi fost apărat. Încă mai avea ani de trăit. De ce să renunțe la viață? S-a ascuns într-un crâng apropiat de boscheți. A mers mai aproape. Datorită vremii ploioase nici câinii nu umblau peste tot. Georgescu era ud și înnămolit cum nu știa să fi fost vreodată. Când trenul a înțepenit în stație a privit foarte atent controlorul care coborâse pentru a supraveghea călătorii. De fapt nu urcase nimeni în tren. S-a furișat pe partea cealaltă, acolo nu era peron, și a fost ajutat să urce.

–       Sărumâna părinte!

–       Să trăiești fiule!

În tren era cald, chiar zăpușeală, încă nu se răcise după zilele frumoase de dinainte. O gloată nespălată de persoane era strânsă într-un contact deplin. Pentru nimeni nu era o bucurie să țină preotul umed în brațe și se simți respins către interior până ce găsi un loc să respire. Marin Georgescu era un individ de un metru optzeci, aproape înalt între oamenii aceia în majoritate scunzi. Își ținea ochii deasupra capetelor turmei. Îi era rușine că se află într-o asemenea situație, jilav, murdărit și dezorientat. O femeie simți respectul cuvioșeniei cum se sculă de pe banchetă în locul ei:

–       Părintele nu vrea să stea pă bancă?

–       Stai acolo fata-mea!

Nu au trecut mai mult de două minute să remarce toți oamenii din vagon.

–       Bo, care te-ai c-cat pă tine?

–       Da’ nu mirosea nimica... A călcat în frun... Auleo da’ rău mai pute!

–       O fi popa? întrebă șoptit cineva.

E aproape blasfemator să acuzi un popă că ar fi călcat    într-un rahat, dar era foarte probabil având în vedere aspectul său. Ce mai popă ciudat!

–       Părinte, îl abordă un vecin tencuit cu tot respectul, ia vezi dacă n-ai călcat în fun căcat pă drum?

–       Cum să văd, când abia dacă pot să mă mișc?

–       Vin’ aci pă locu’ meo, mo! Dă-l încoa’ că ne asfiseiezi!

Îl împinseră să ia locul femeii. Când își scoase pantofii se lămuriră toți. Pantoful drept fusese maculat într-un mod barbar.

–       Aruncă-l pă geam!

–       Și eu ce mă fac?

Ochii oamenilor se opriseră pe izmenele sale.

–       Sunt călugăr. Așa ne țin...

Simțiseră că este ceva ciudat cu popa acela. Era frate.

–       Fratele Pafnutie, își lansă noua identitate printr-o substituire pe care n-ar fi putut să o bănuiască nimeni.

–       Pâftie! zise femeia și lumea dimprejur porni să râdă. Fratu-meo, Pâftie... Să ne trăiască...

–       Asta merge cu trăscău, ca să poarte baftă mou!

–       Trăscău? Ce-i trăscău?

Uite-așa se declanșează binele colectiv! E nevoie de clovn pentru a întreține circul. Iar clovn era sărmanul Marin Georgescu, un tip uscățiv, ciocat, asemănător imaginii, universal tragi-comice, a lui don Quijote – e drept necunoscută de oamenii aflați în tren.

–       Ai bo, e fun pantof pă palier dă nu vă trebuie? strigă omul cu „trăscăul”? Rămase fratu-meo fără pantof!

–       Dă-l-l bo din mână-n mână!

Georgescu înțelegea greu ce vorbeau oamenii. Spuneau repede și cu accent local. Se treziră cu doi pantofi din partea cealaltă a vagonului. Unul era pantof sport, celălalt o sanda fără baretă. Amândoi se dovediră mai ușor de suportat ca pantoful rămas, așa încât îi opri în picioare și le mulțumi oamenilor.

–       Dumnezeu să vă ocrotească pă toți, fiilor!

Nu mai auziseră asemenea binecuvântare și se veseliră cu mare zgomot. Pe loc, un tânăr aflat pe scaunul de peste coridor, porni să fredoneze „maneaua frumuseții”:

–       Ha’ fă să te bavardez, Nu-u poci pân’ nu mă fardez, Mă fardez să fiu formoasă, Să mă iei la tine-acasă, Și să mă așezi la masă, etc.

Alături, altul îl acompania la „pârț din gură”. Etosul în cel mai hâd exemplu. Apăru „trăscăul” de pe culoar, într-o sticlă mare de plastic, o băutură din care „călugărul” nu scăpă să ia o gură deși „preceptele” și „Dumnezeu” însuși protestau, însă credința n-ar exista fără credincioși, nu-i așa? iar voința lor modelează voința zeilor... Un fel de țuică acră, rea la gust. Ea întreţinea voia bună a gloatei.

–       Unde mergi... fratu-meo? îl întrebă femeia, într-un târziu.

–       Aș vrea să ajung în București.

–       În Bucareşti? E dăparte. Schimbi trenu’ la Alesandria, vezi! Ce faci acolo?

–       Merg la frăție, îi răspunse cât putu mai ambiguu dar mai convingător.

–       Aha!

Trenul a oprit în Roșiori. Au ieșit cu toții din vagon și-l lăsară pe Marin Georgescu să se odihnească în voie. Atunci reuși să se vadă mai bine. Arăta dubios încălțat astfel, cu „tenisul” și sandaua fără baretă. Se strădui să-și ascundă încălțămintea și se ghemui în spate pe banchetă.

Locul rămas liber s-a reocupat cu alți indivizi. Aceștia îi părură ceva mai civilizați. A dispărut și aglomerația de mai devreme. Pe banca de vizavi s-a instalat un polițist, nu prea tânăr, cu chelie. Și-a așezat cascheta sus pe suportul de bagaje. Avea o geantă de piele în mână. Și-a scos niște ochelari dintr-un buzunar de la piept al tunicii, apoi câteva foi de hârtie pergamentoasă din geantă și a studiat cu destulă seriozitate, urmărind cu degetul, ceea ce părea o imagine imprimată. A încetat când a plecat trenul și, cu foarte multă... seriozitate, oftând ca după un intens efort intelectual, și-a strâns foile.

Marin Georgescu încercă să se destindă. Privi pe fereastră cum ieșeau din oraș, nu mai ploua și puțin mai departe se vedea cerul senin care se apropia încet. Închise ochii... Oare cât rămăsese până în Alexandria? Sau: „Călugării ar trebui să plătească bilete?” Ori: „Ce să fac în București? Să merg la consulat,     să-mi văd rudele, pe prietenul Mișu Dinuţ, mormintele părinților...­?” Își aminti că Mișu avea acces la rețeaua satelitară. Îi era ușor să transmită niște semnale în lume care l-ar fi salvat. Ar fi găsit repede adresa consulatului. Mai locuia Mișu la adresa anterioară? Dar fratele, nepoatele...? Nu greșise cu nimic față de ei! Cu cât se apropia de metropolă cu atât îl cuprindea nesiguranța... Auzi un tușit ușor și o întrebare:

–       Părintele unde merge, dacă nu-i cu supărare?

–       La Alexandria, răspunse fără a deschide ochii.

–       Și are belet? Acu-ntreb și io ca prostu’!

–       Sunt călugăr sărac.

–       Ai! se văită ironic controlorul. Păi și io care vine să am că ieşti mata sărac? Nu așa dom’ şăf? se adresă polițistului.

Trenul străbătu cu mare zgomot macazurile, se smuci de parcă ar fi fost aproape să deraieze. Controlorul îi veni în brațe polițistului. Acesta chiar se ofuscă:

–       Ţin-te dreac’ Măjere. Poate dau cu tine în... dă teren!

–       Acu’ ce să fac dom’ şăf, că am făcut-o!

–       Să pleci!

–       Uite plec! Da’ nu e bine, să știi ’mneata. Că stai cu infractoru’ alăturea.

–       Pleacă!

Curios se mai potriveau lucrurile pentru Marin Georgescu! Să-i mulțumească polițistului sau mai bine nu? Se prefăcu în continuare că doarme. Polițistul îl cunoștea pe controlor din moment ce-l numise „Măjere”. Era treaba lor. Trenul parcă prinsese aripi. Auzea cât de repede aleargă după trosnetele care însoțeau deplasarea lui.

–       Nu pot să sufăr ciorili, îl auzi spunând pe polițist. Am făcut alărgii. Nu știu dăcât s-ciordască. Și sunt dă tupeu, auzi! Și când te văz la uniformă. Nu s-ar da un cintimătru ’napoi.

Atunci deschise ochii și Marin Georgescu. La ce fel de „ciori” făcea referire domnul agent? Era hoț controlorul? Alături de el era așezată o femeie, altfel zis, polițistul era singur pe banchetă vizavi, între ei, și vorbea femeii. Aceasta încuviința dând din cap.

–       Ați văzut că s-a costumat în control, da’ pă mine mă duce? Io am esperenţă în exerciţu. Îl miros cine-ce pă loc.

–       Da, încuviință femeia.

Poate avea 40 de ani și purta o perucă foarte cârlionțată din păr negru, iar deasupra o basma colorată țipător. La fel era toată îmbrăcămintea sa, cu fuste crețe dar destul de scurte să i se vadă gambele. În picioare avea pantofi cu toc înalt.

–       Io mă duc la o nuntă. Sunt artistă că cânt la gură. Sunt adică, guristă, cântătoare, na! Lângă Alesandria. Vine generica și mă ia! Cu mașina... Cine ie cocoană mare, cin’ să fie, cin’ să fie, I consoarta lu’ Ilie, hopa-hopa, hop ş-aşa!

„Of”, gândi Marin Georgescu, „ce drum obositor, ce călătorie nesfârșită...!”

–       Da’ dom’ popă ce hram poartă?

–       Eu?

–       Da, zise femeia. ’Mneatale. Dă unde vii?

–       Curioasă mai sunteți! Sunt călugăr la mânăstirea Poşaga.

Ciudat mod de a vorbi avea călugărul! Polițistul care era „copoi de câmpie”, cu urechi ascuțite și un mic neg de pedegree pe frunte, își căută ochelarii în buzunarul de la piept pentru a cerceta figura vecinului de banchetă...

–       Mamo, zise, ăla mi-a șutit portofelu’!

Se ridică deodată hotărât să alerge după hoț, dar trenul frână și-l aruncă întâi în față și-apoi pe spate. Geanta de piele  s-a revărsat pe jos, cascheta s-a rostogolit... Ce dezastru pentru un om așa serios!

Marin Georgescu se grăbi să-i strângă lucrurile și să le așeze în geantă în vreme ce polițistul încerca să recupereze ce zburase mai departe, cascheta.

–       Au, viața mea! Am documente cu mine! Au, viața mea!

–       Le-am pus la loc, îi zise femeia. Le-a pus dom’ popă! Nu ne-am uitat ’nâutru, să crăp dacă minţ!

Polițistul și-a revizuit documentele din geantă, apoi a încuiat-o, avea cheie, a prins-o-n mână, și-a pus cascheta și a plecat pentru a-l găsi pe hoț. Trenul a stat un minut în gara mică și s-a smucit din nou.

–       Acu’ sosim în Alesandria, zise femeia. Și pă mine mă numesc tot Alesandrina. Ca oraşu’! Crezi că să toarnă dom’ șef? Ai?

Alesandrina se așeză pe locul șefului.

–       Ca să te văz mai bine. Dă ce porți ţăcălae, dă țap? Că eş’ mai bine fără. Tu ai piele mai albă fratu-meo.

–       Așa e moda la monastire.

–       Da? Hai naibii! Daaa’ cum suportezi să trăiești făr’ dă fumee? N-ai ş-tu nevoe?

Vai, vai, vai! Femeia avea chef să i se vâre în suflet!

–       Nu.

–       Dă ce? Nu te mânâncă la ’ormon?

Instantaneu îl prinse râsul...

–       Ha-ha-ha! Ești o femeie simpatică. Hai să te-ntreb și eu! De ce porți perucă?

–       Să vede? E mai dă nuntă, știi? Mai mare, pomponoasă, na!

Nu i-a plăcut să-i descopere cineva șmecheria. A rămas puțin tăcută și când să se audă iar ciripitul ei apăru lângă banchetă alt controlor, destul de vârstnic, cu mișcări domoale.

–       M-a trimes dom’ șef dă la Comesareat, Marezu, Mazăre, a zis că-l cheamă, cumva așa, cu o pereche dă pantofi pentru domnu’ părinte. Uită-te dacă e bune! E bune?

–       E bune! exclamă din culmea uimirii Marin Georgescu.

„Domnul comisar Marezu are totuși ochi buni și e omenos!” Îi mulțumi controlorului care se lumină la rândul său că ajutase un călugăr sărac. Alesandrina însă a fost la fel de uimită ca Georgescu.

–       Neci că te-am văzut la picioare! Da’ ce, la monastire nu vă-ncalţă?

–       Am călcat într-un rahat de câine și mi-au aruncat oamenii pantofii din tren, îi povesti...

Au ajuns în Alexandria și au coborât în gară. Georgescu i-a urat femeii mult noroc, să se distreze la nuntă, apoi l-a zărit pe șef și i-a zis:

–       Şefule, îți voi înălța osanale.

–       Las-le pentru Ăla-dă-sus!

Văzuse-ntre hârțoage o hartă. Era harta Dobrogei. Marin Georgescu știa că Dobrogea nu mai aparținea Romaniei. Fusese împărțită la județe între Ucraina și Bulgaria. Era aproape comic de n-ar fi fost zguduitor de tragic, Constanța se chema Constantzova. Ce fel de interes ar fi putut avea un agent al poliției romane? Era spion?

–       Ţigăr-ţigăr-ţigăr’!

În gară se adunaseră câteva persoane cu oferte. Una dintre ele îi spuse că îi dă „apă dă antevometare”. „Ieften!”

–       Endulgenţe fratu-meo, n-ai?

–       Cum?

–       Endulgenţe. Ce, nu zic bene? Endu-lî-genţă. E bene, ’nţelegi limba?

–       N-am, n-am!

–       Ec! Asta e! Făceai și tu o para păntru ziua Mirenda.

Marin Georgescu nu riscă să intre în vorbă cu oamenii aceia. „Ziua Mirenda”, ce-o fi? Se strădui să afle ora de plecare a unui tren spre București. Regăsi îmbulzeala pe care o detesta. Nu mai vedea perfect de 5-6 ani, poate mai mult. Bătea până acolo unde era tabla cu orarul, dar pas de înțelege ceva! Din cauza soarelui care se reflecta în plastice, ori... nu era scris nimic? Doar liniuțe, liniuțe...

–       Fiți amabilă când e tren spre București?

–       Ai? Cum mi-ai zis?

–       Tren, spre București...

–       Ne-ne! Ieşti popă și înjuri?

Marin Georgescu simți că se scufundă. Era printre oameni iritați, deloc binevoitori. Un individ cu fața fioroasă apăru lângă femeie.

–       Ce fă, te jecni popa, fă?

–       Mă-njură bo! Mă blestemă bo! Zice că să fiu emobilă!

–       Amabilă...

–       Auzi!

–       Dă ce vorbeşi așa dă fumeea mea, bo! Că te tau acu’ la vână, bo!

–       N-am zis nimic rău. Îi vreau doar binele...

–       Da? Ce ban ai pă tine?

–       Omule, sunt un călugăr sărac...!

–       Și dacă te tau la jugulară?

Împrejur se adunaseră mulți indivizi, după aparențe din aceeași bandă. L-au prins între ei. Nu-i părea credibil că într-un loc public putea fi agresat pentru că dorea cineva să se distreze. Și-atunci, ca o speranță, se auzi un anunț din difuzorul gării: „Trenul dă personal care merge până la Bucareşti Metildemanu e-n gară la peronu’...”

–       Trebuie să prind trenul, le zise Georgescu. Nu am nimic la mine...

Unul îi luă pălăria și o potrivi pe capul său.

–       Mo, îl ducem la Craiova mo pă popa?

–       Ce să facem cu el acoló?

–       Îl vindem felii la tarabă! Uite ce cap ca la țap!

Îl traseră de haină... Marin Georgescu ieși din haină și, în același timp, din grămada tâlharilor. Se strecură afară și alergă spre tren. Nu se uită înapoi, nu luă în seamă huiduielile și râsetele lor, reușiseră să-l înspăimânte.

Sări în tren, cum făceau mulți alții, înainte să oprească. Toți erau în căutarea unui loc pe banchetă. Vagoanele erau etajate și fu împins sus pe scară, iar acolo parcă a fost ghidat să se așeze într-un anumit loc. Era doar o părere. Cei mai mulți ocupau locuri și pentru alții, astfel că a fost nevoit să stea acolo unde se așezau oamenii singuri. Cei care nu reușiseră să rezerve locurile au ocupat coridorul. Se umpluse și trenul acela. Nu înțelegea aglomerația decât bănuia că are legătură cu „ziua Mirenda”, cine mai știe ce sărbătoare ciudată? Dacă nu ar fi înțeles dialectul s-ar fi crezut în altă țară, ba chiar pe alt continent. Câte se schimbaseră! Toate-i vorbeau despre încarnarea zeiței Șobolan!

–       Când e ziua Mirenda? se trezi întrebând, mai mult din reflex.

–       Care, întrebă babornița știrbă din spatele său, plescăind ceva din gură? Mâine? Sau când?

–       Mâine e?

–       Mâine, şî păste cinci zile, și cinci zile, și așa... Ce-ai dă uitași?

Georgescu s-a întors, a văzut baba și s-a strâmbat.

–       Ai față dă rumun, zise baba.

–       Sunt călugăr, femeie.

–       Da’ ce, calugării e rumuni?

Aici nu se punea problema dacă putea câștiga într-o polemică ci cum să anuleze polemica.

–       Dumneata ești ghicitoare?

–       Io sunt ghicetoară cum eş’ tu calugăr, mo! Io sun vrăjâtoarea Zazalea, mo! Și sunt vrăjâtoare bună, se știi! De magie albă.

–       Pă mine mă cheamă Pafnutie.

–       Da, vezi să nu!

–       Și-atunci cum mă cheamă?

–       Pă dă un’ să știu, ce sunt io? Ghicetoară?

Încă nu se liniștiseră oamenii din jur, nu se ocupaseră locurile, era vacarm astfel încât dialogul său cu vrăjitoarea Zazalea nu fusese remarcat. Georgescu gândi să-i stea alături, oricât de grețoasă îi părea. Nu avea de ce să o stârnească, nici să o lase să converseze cu alții despre el.

–       Bunico, e loc liber lângă dumneata?

–       Dă ce, vrei să-mi zici ceva?

–       Da.

–       Vină! îl invită baba. Nu sunt dăcât cu fata mea și cu Heru ăla mic.

„Heru ăla mic” era un mălău de vreo douăzeci de ani. Cum ajunse alături de babă, Heru îl luă în primire cum nu se poate mai încordat și agresiv.

–       Mamaie, dă ce-l chemi pă urâtu’ ăsta lângă noi?

–       Hi-hi-hi! E năpotu’! Are să hie mare vrăjitor.

Marin Georgescu îl salută cu deferență ca pe un preot budist, împreunându-și palmele în dreptul pieptului și aplecând ușor capul. Se comportă identic cu fata babei. Acest salut nu-i displăcu „vrăjitorului”. Ba chiar îi zâmbi destul de binevoitor.

–       Știe că mergem la Congres? E Congresu’ vrăjitorilor pus pă ziua dă Domnu’ Nou. Ne adunăm la Congres. Vine și Mar’le Șef. Mama Mirenda a fost vrăjâtoare, na!

–       Știu, îi spuse Georgescu.

Apoi se arătă interesat cum de circulă în aglomerația aceea, ei, vrăjitori atât de importanți și, până să pornească trenul înțelese că față de alții ei sunt mai populari și stau între oameni. Dar chestia cu „Anul vrăjitoresc”? Începe acum... Erau deja în septembrie. Cât? Sau octombrie?

–       În cât oct... ombrie suntem azi?, întrebă.

–       N-ai cum să știi.

–       De ce?

–       Că s-a uitat.

–       De ce?

–       Că e după anu’ vrăjâtoresc. Ați mirosit că ăsta-i rumun?, i-a întrebat pe cei doi vrăjitori mai mici.

–       Da-da, răspunseră amândoi.

–       Și ce-i ăla rumunu’?

–       Omu’ rău?, încercă fata. Dă la școală...

–       I mai prost, zise și Heru. Îl bate toți.

–       Cu el să luptă vrăjelâle nostre. Pă el l-a scos din locu’ nostru. Ca să fim noi. Ete, să făcu popă! Ca să nu-l atingă puterea noastră. Să-l proctejeze adecă Dumnezău.

–       Bunico, vreau să ajung la București. Am acolo niște rude...

–       Vrăjâtori? Popi?

–       Dumneata ești vrăjitoare. Crezi că îți vreau răul?

–       Ete, am zis io așa? Nu-u. Stai! Pot să-ți spui și cum te cheamă! i-a zis uitând că nu e ghicitoare.

–       Mă cheamă Pafnutie.

–       E! Îți spuneam și io. Da’ la Bucareşti ce cauți?

–       Rudele...

–       Rudele?

Și bătrâna amorți deodată. Ceilalți doi, fata și nepotul îi ziseră: „Şşt!” „Baba e medium”, gândi Georgescu și privi afară pe geamul trenului. Deja se îndepărtau de oraș. Tot ce putea să vadă era o întindere de teren uscat, pârlogit, deșertic. Ici-colo case. Case grupate, case izolate, case construite fără vreo noimă la sute de metri distanță. Cai, câini și oameni în case de pământ...

–       Nu mai ie...

–       Cum?

–       Nu le văz pă neamurile tele. Nu ie.

–       Crezi că s-au mutat?

–       Nu. Nu ie.

Greu să pătrunzi nepătrunsul, gândirea unei babe atotștiutoare. Ar fi vrut să doarmă însă era chinuit de foame și de sete.

–       N-am băut un strop de apă azi. Și nu vă spun cât am fost de udat de ploaie!

–       Unde a plouat?, întrebă Heru.

–       Eu vin de la Caracal.

–       Și mergi la Bucareşt’, completă bătrâna vrăjitoare.

–       Unde sper să ajung.

–       Ajungi-ajungi, îl încurajă.

Trenul era ticsit de lume, mulți aveau bagaje pe coridor, se mișcau peste tot, parcă doi viermi lungi se târau, trebuia să se târască, frecându-și trupurile, într-un sens și în celălalt. Se opreau ceva, îi priveau pe fericiții care aveau loc, îi ascultau, îi măsurau și mai mergeau puțin înainte... și-apoi încă puțin. Ajungeau la capăt și se întorceau...

Bătrâna vrăjitoare avea toane, iar toanele sale erau respectate. Acum bolborosea o „bunăcuventare vrăjitorască”, mai apoi încerca un blestem cu nouă descântece de dezlegare, în fine, ucenicii, porniră la rândul lor să facă repetiții de parcă ar fi mers la un concurs de șmecherie... Cum să crezi în vrăjitorie?! Și dacă ai crede, ce-ar fi?

Luase viteză... Trenul zbura, era un șarpe zburător, un balaur cu aripi,...

„Vii tumna dă la Roma? E rău tare acolo?”

„Da! Incomparabil... Aici mor de foame și de sete”, îndrăzni.

„Păi culcă-te, ca să uiți!”

„Să adorm?” Era într-un tren, printre oameni ostili, în absența oricărei siguranțe personale... Închise ochii...

„Ieși din corp!”

„Ce?”

„Renunță la trup!”

„Cum?”

„Suflă aerul tare din plămâni și fugi cu sufletul”. „Așa. Fugi!”

„Și-acum?... Ce să fac?”

Nu-i mai răspunse nimeni. „Ce să fac?” Vorbea însă n-avea voce. Era într-un loc unde se putea hrăni. Simțea că se putea hrăni. Se mișca într-un mediu nutritiv. Cum, de ce, unde,...? În altă lume... Se mișcă o eternitate în acel întuneric și iată că se întâmplă ceva. Un paravan se deschidea ușor lăsând să se reverse... lumina și odată cu ea un univers zgomotos de culori și arome. Era un obiect plin de instincte care serveau un singur scop, autoconservarea. Găsi repede pericolele lumii în care se putea deplasa, simți ce avea de făcut... Niciun raționament, doar instinct. Hrană, hrană, teamă, hrană,... Deodată, ceva îl seduse. Și dacă...? Se îndepărtă de universul lui cunoscut, de ceea ce-i era familiar, ieși grăbit din sfera sa și se încurcă într-o rețea. S-a zbătut să iasă dar s-a încurcat mai rău. A agonizat până când asasinul și-a făcut treaba. Era un coșmar negru, cu colți uriași, cu zeci de brațe, care scotea un zgomot oribil, înspăimântător... A scăpat de-acolo, o dată cu sufletul și... a deschis ochii.