04. Intrarea în labirint: mutul, orbul și tâlharii. Un tramvai? Aceasta e Calea!
Atunci văzu. Ultimii călători ieșeau din tren. Fusese lăsat să doarmă, să-și termine visul. Era oare ceva premonitoriu? „Beah!” Nu credea în prostii dintr-astea cum nu credea în vrăjitorie. Coborî în gară, o gară necunoscută. Unde dispăruseră oamenii aceia? Se înserase, iar gara era luminată sordid.
– Trenu’ dă viteză trece pân stație la linia doi. Nu zăceți pă linii! Pericul dă tăiere!
Ei da! Acolo era chiar el, Marin Georgescu. Împrejur doar linii de tren și văzuse că toți le traversau. Trenul era un bolid și o rupse la fugă. Locomotiva viră spre el. Avea faruri ca doi ochi și îl căuta cu luminile sale. L-a prins teama și a fugit mai repede... A fost cât pe ce! Uite-atât! Trenul s-a dus mai departe, nu a oprit acolo. Îl ajunsese din urmă pe unul dintre călători.
– Ce gară e asta?
– Istanbulu’.
– Și la Gara de Nord...?
– D-aci? Ne. E mașină. Să ia din stație. Da’ vine greu.
A mers pe un drum bordat de case, cum făcea toată lumea. A ajuns într-o stradă mare, lumină, erau niște trăsuri și era lume. Mai încolo, unde era stația de mașină, staționa un autobuz plin ochi. Nu mai era spațiu liber pentru nici o persoană. Dar nu pleca deoarece șoferul avea un fix. Nu o mișca până nu reușea să închidă ușile. Era, prin urmare, o situație imposibilă fiindcă atunci când oamenii din interior reușeau să se strângă cei de jos luau locul oamenilor care stătuseră pe scară. Nici o amenințare nu-i clintea din locul lor nesigur și periculos. Pentru că nu exista altă mașină să preia surplusul, așteptau.
Deși erau în apropiere zece trăsuri vechi nimeni nu-i deranja pe vizitii. Domnul Georgescu hotărî să le tulbure liniștea. S-a dus la primul dintre ei care își audia maneaua preferată la căști radio și l-a întrebat:
– Mă duci pe strada Albert de Monaco în sectorul 5? Dar...
– Unde ții banu’ tată popă? Te văz la sutana goală.
– Dar vei fi plătit la destinație dacă ai un pic de răbdare...
– N-ai bani?
– N-am la mine, dar îți aduc...
– Pleacă!
Marin Georgescu a încercat și cu al doilea. A zis că nu ia pe nimeni. Și de ce stă acolo? Să-ntrebe prostu’! S-a dus încet la ultimul. Acela nu era singur. Alături era încă unul, tânăr, fuma și-l privi afișând un rânjet știrb. Hî!...
– Zi moşule! Vrea să ne zică ceva, să mor eo!
Nu mai voia să circule cu caleașca. Oamenii râseră, îl luară peste picior. Un popă cu cioc... Georgescu își aminti ce spusese cândva Dinuţ. Că țigările sunt interzise. N-a spus el? Ori alcoolul? Nu i-a părut să fi fost astfel de interdicții.
Cât e de mers până-n oraș? Era atât de epuizat că nu se simțea capabil să lupte pentru a pătrunde într-o mașină. Vedea orașul, zărea clădirile înalte, nu-i părea departe. Îi putea înțelege pe ceilalți, pentru ce nu mergeau pe jos până acolo. Cu toții transportau bagaje... Îl luase frigul. S-a hotărât deodată să plece pe jos. Doi-trei kilometri ar fi reușit să parcurgă în cel mult o oră. Era poate șapte și jumătate, cel târziu la nouă seara s-ar fi găsit în oraș. „A-aah!” Măcar apă de băut putea găsi. Se îndepărtă de zona populată și încet apoi mai sigur își impuse un ritm. Pantofii erau destul de largi, cam troşăia, nu-i răniseră încă picioarele și putea să facă pașii mari, să se grăbească. Abia dacă reușea să vadă în jur datorită întunericului și atenției pe care trebuia să o acorde drumului. Pe partea dreaptă erau clădiri mari, vechi, prăbușite, arătau ca niște munți mititei stâncoși. Pe stânga erau case, posibil nelocuite, nu erau luminate, pe alocuri gardurile dispăruseră... Unele case n-aveau uși, ferestre, erau goale...
Marin Georgescu înainta către oraș. Îi vedea lumina, parcă se ridica în sus, ca ceața. O mașină a trecut, luminând orbitor șoseaua întunecată, dar, într-un fel, pustietatea aceea era mai acceptabilă decât o mulțime de indivizi care-l puteau șicana. A mers astfel un timp până ce zări alt om care mergea asemenea lui doar că puțin mai încet, din moment ce îl prinsese din urmă. Avea un băț în mâna dreaptă cu care pipăia terenul. Nici măcar nu se sprijinea în el! Or fi câini acolo? Are poate nevoie de ajutor. Cu ce să dea în câini? Colectă câteva pietre. Omul se oprise, părea în așteptare.
– Te-aud de departe! îi spuse.
Purta ochelari cu lentile închise, fumurii, cum se zice, nu-i vedea ochii. Își întorsese capul spre el.
– Faci mare zgomot! Ieri, erau la capătul drumului două baraje de care nu treci făcând zgomotul ăsta!
– E poliția la intrare în oraș?
– Poliția? Care poliție? Bandele nesătuilor bulibași de la periferie. Opresc și autobuzele când vor. Tu de când n-ai mai venit în oraș pe ruta asta?
Erau la marginea drumului, ochelaristul puțin mai mărunt, localitatea se mărea în jurul lor, drumul parcă se lungea și se lățea, iar toată relaxarea ce-l cuprinsese pe bietul Georgescu era o mare oboseală care nu-i mai permitea să gândească bine.
– Am obosit, recunoscu. N-am mâncat și n-am băut apă toată ziua. Sunt... extenuat.
Băuse, e drept, o gură de „trăscău”...
– Aici nimeni nu dă pomeni, îi zise omul. Dacă ajungem în oraș... Ai casă, nu?
Au plecat mai departe. Omul cu ochelari mergea mai încet astfel încât Georgescu acceptă să-i adopte ritmul. Nu știa dacă îi poate încredința datele situației sale.
– Ești român? a fost întrebat. Nu vorbești în dialect sau în limba romană cum se zice aici, dar ai limba scurtă, că stâlcești cuvintele.
– Ai dreptate, și tu ești...?
– Orb.
– Nu... Ești orb? N-aș fi zis. Pari foarte sigur de tine.
Georgescu îl cercetă mai atent. Era un om tânăr, încă tânăr, avea până-n patruzeci de ani, îmbrăcat în costum, fără cravată, cu o cutie paralelipipedică în mâna dreaptă pe care o ținea de un mâner și bățul drept, vopsit negru, cu partea de jos albă, posibil metalic.
– Vrei să te susțin cu brațul?
– Nu-nu. Știu drumul ăsta. Eu îl parcurg adeseori.
– Scuză-mi curiozitatea, ce ții în mână? Este un instrument? mai vru să știe Marin Georgescu.
– Sunt instrumentist și cânt într-o orchestră. În două. Ocazional mai fac deplasări. Ai să mă-ntrebi de ce sunt singur. Colegii mei sunt în autobuzul pe care-l auzi că vine.
– Da?
Georgescu nu auzea autobuzul. De-altfel avea părerea că atunci când îi tăiaseră limba i se slăbise auzul la urechea stângă. Privi înapoi. Parcă zărea, undeva, departe, luminițele unei mașini. Gândi cu glas tare:
– Mă-ntreb cine este mai handicapat între noi doi și cred că eu...
Autobuzul a ajuns în apropiere, s-au oprit și au așteptat să-i depășească. Șoferul lăsase oamenii pe scări. Înăuntru o văzuse pe vrăjitoare și pe însoțitorii săi, iar vrăjitoarea îl privise în ochi, ochiul ei lucise ca o stea și vedea steaua aceea îndepărtându-se cu autobuzul...
– Era vrăjitoarea Zazalea...
– Am auzit de vrăjitoarea Zazalea. Are nume! Cică ar avea har de vrăjitorie. Mi-e teamă de vrăjitoare. Toate fac rău pentru bani. Sunt cutre lacome! Singurele lor vrăjitorii care se-mplinesc sunt blestemele. Altceva nimic.
Au mers o vreme fără să vorbească. Fiecare cu gândurile sale... Circulă înțelepciuni despre concentrarea pe acțiune și evitarea acestei căderi în memorie și speculație. Sunt înţelepciunile cui?
– În ce parte a orașului locuiești?, întrebă orbul.
– Nu mai locuiesc aici. Îmi caut niște rude...
– De când nu ai mai fost în oraș?
– De treizeci de ani...
– A!
Orbul căută în minte amintirile de demult, dinaintea... diluviului.
– Treizeci de ani? Adică de la război?
– Pozitiv.
– Ha! Ha-ha!, râse fără bucurie orbul. N-am mai auzit vorba asta spusă așa. E ceva cazon... Și de unde vii?
– Din Italia. Am ajuns acum o lună și... nu știu câte zile... Poate două... Aici s-au schimbat multe, până și zilele...
– Mâine e Mirenda, zi liberă, nu se lucrează prin lege. La fiecare cinci zile. Garda de ordine mișună pe străzi. Pornește la vânătoare din timpul nopții... Dacă nu întâlnim bandiții ăștia putem ajunge acasă întregi, deși... mai sunt și alții... Spune-mi te rog, sunt curios, de unde vii adică, mai... așa? Unde este Italia?
Pe Georgescu îl surprinse întrebarea.
– Italia? Nu știi unde se află Italia?
– Am auzit, dar... nu văd. Eu mă orientez, simt ceva magnetic, e un simț... Nu m-am născut orb. Aveam cinci ani și jumătate când am orbit. De la explozia unei bombe. Eram în casă... Atunci mi-au murit părinții... Am amintiri, văd imagini în vis, știu ce înseamnă să vezi... Vorbești limba italiană?
– Beh, sì. Parlo bene l'italiano[1].
Au povestit pe rând, fiecare avea povestea lui tristă. Orbul fusese crescut de AAANO (Ansamblul Artistic al Asociației Naționale a Orbilor), a fost educat de oameni educați, a învățat să cânte la instrumente de suflat, era un foarte bun clarinetist, avea chiar familie, o soție și un copil și mai umbla prin țară la spectacole. Concerte de muzică clasică? Nu. N-ar fi avut public. Diverse.
– Ce vrei să știi? Muzică ritmată...
– Manele!
Marin Georgescu i-a povestit despre Italia cu nostalgie în glas. El părăsise de bună voie Paradisul. Avea o mică alinare. Și Adam fusese la fel de prost, domnule!
Orbul i-a zis cum îl cheamă, Edi și-atât, a recunoscut că nu-l înțelegea pe de-a-ntregul din cauza limbii sale boante (care-l durea fiindcă vorbise prea mult) și l-a întrebat dacă vede autobuzul care circula între oraș și gară. De unde? Dinainte... A! Bătea cu auzul mai departe decât privirea lui Georgescu. Autobuzul a trecut uruind greu pe lângă ei.
– Același șofer?
– Mergem de ceva timp...
Se deplasau prin dreptul primei clădiri luminate. O clădire mare...
– Tu vezi. Spune-mi dacă este o femeie aproape!
– Unde? Nu este nici...
Auzi și el vocea unei femei însă n-o vedea.
– N-o văd dar o aud...
– Să ne grăbim.
Orbul Edi începu să meargă foarte iute. Pipăia rapid drumul cu bățul și aproape că fugea. Era incredibil, Marin Georgescu nu reușea să se țină de el. A rămas în urmă.
– Hai, hai...!
Atinse ceva cu bățul și se opri.
– Este o sârmă. Nu o atinge!
Georgescu nu a văzut-o. O sârmă? Cine și de ce a întins-o? E posibil să declanșeze un dispozitiv care împușcă, explodează, te imobilizează în vreun fel... Georgescu încercă să devină logic dar deveni puțin sceptic. Păi atunci... cum de a trecut autobuzul fără probleme? Auzeau încă vocea femeii. Vorbea repede, cu o intonație de actriță, citea un text, recita... Era o voce înregistrată? Cu ce scop? O capcană, omule!
– Îi cunosc pe-ăștia, zise Edi, și ei mă știu pe mine, evident. Cred că îi interesezi tu.
– Ce să fac?
– N-avem ce face. Să mergem înainte. Privește bine pe unde mergi! Și nu vorbi! Lasă-mă pe mine!
Au sărit de sârma întinsă între un stâlp și un băț peste drum, era mai degrabă o piedică pusă de copii, mai departe erau două recipiente mari de tablă, două butoaie de carburant fără funduri, în care ardea ceva care fumegă, iar din spatele unuia se ridică încet un individ.
– Râsu, Râsule! Un orb și un popă bo!
– Hă hă-hă-hă-hî-hî! Ăla-i orbu’ care suflă-n flaut? Taci fă că m-ai nâucit!
– Da’ tu nu-nţelegi? Nu-nţelegi că vrea să mă ia pă mine?
Individul strigat, Râsu, veni din interiorul clădirii. Vorbeau prin stații radio! Omul de lângă drum ținea stația deschisă și se auzea ce vorbeau ceilalți. Era aproape comic. „Aproape”, fiindcă indivizii erau tâlhari la drumul mare. „Ce să-mi mai ia?”, gândi Marin Georgescu. „Ce să facă ei cu viața mea? Nu le-aduce nici un profit.” Râsu purta la vedere un revolver cu butoiaș, era prins la centură într-o curea, se credea un cowboy din preerie, avea pe el o vestă și... în fine, era tânăr, de treizeci și doi de ani, cel mult. Banditul din apropiere, care se uita batjocoritor la Georgescu și se scobea între dinți cu unghia degetului mic de la mâna stângă părea cu zece ani mai bătrân. Văzu încă un tip care-i privea din ușa clădirii... Probabil erau mai mulți. Cum să organizezi o ambuscadă în fața propriei locuințe?!
– Bună seara domnule Râsu, îl salută Edi. Mă bucur să vă reîntâlnesc.
– Hă hă-hă-hă-hî-hî! Uite cum ne făcem frați!
Râsu îi lumină cu o lanternă.
– Nu mă ploconește și pă mine mama Mirenda cu un bogătaș, mâncaţi-aş! Tot dântrăştia nasoli! Ia uite ce mai popă! Cum stai cu banu’ pă tine, bo ţape?
– Bu-u-iu-u-e...
– Ce?
Georgescu făcu semn către gura lui și arătă ciotul său de limbă.
– Mutu şî cu Orbu! Mamă Mirenda păntru ce mă jicnăşti? Dă ce?
Scoase revolverul și îl agită în aer.
– Să-i omor? Să le dau foc? Să-i toc mărunt cu toporelu’? Ce să fac cu ăștia?
– Cred că mai vin și alții domnule Râsu! Fii îndurător! Suntem și așa...! încercă Edi să-l înduplece.
– Hă hă-hă-hă-hî-hî!
Râsu îi apăsă țeava pistolului în tâmplă:
– Să nu-mi mai spui așa! Să nu vorbești dacă nu te las eu!
Înțepeniseră amândoi.
– Ia-i flautu’! Câți bani face ăsta?... N-auzi?
– Cum să-mi mai câștig existența, să trăiți? Aveți îndurare. Sunt un biet orb!
– L-ai pipăit pă mut? Are vrun ban? Celolar? Nimic?
– N-are dă-l dreacu’! D-aia merge p-aci că știe că nu poci să iei nici pelea dă pă ei!
– Adu-mi biciu’! îi spuse Râsu. Zi lu’ Tisa!
– Să vie Tisa cu biciu’! transmise sentinela.
Tisa ieși într-un târziu din clădire, o femeie îmbrăcată cu pantaloni strâmți, cu o basma care-i acoperea capul și fruntea, o jachetă și pantofi cu toc, desfășură în aer biciul și pocni din el.
– Ia mână-i p-ăștia cu biciu’ d-acilişa, ’andicapaţii ’nezeului mamii lor! Dă să le dau și io una!
Georgescu avu reflex. Lovitura îi viza fața și pusese mâna la față. Apoi se grăbiră să se îndepărteze. Tisa chiuia când îi lovea cu biciul din șuvițe de piele împletită... I-a alergat, a râs văzându-i cum se împiedică și cad, se târăsc în genunchi... Râdeau toți și, în special, Râsu, el oferea acel spectacol. Ce spectacol, ce spectacol! Eh! Și ăsta se plătește, nu?
Au scăpat de-acolo. Cât de înjositor!
– Pentru ce mergi pe jos dacă știi ce ți se poate întâmpla?
– Nu i-am mai găsit aici în noaptea de Mirenda că și ei pot avea probleme cu „Garda de ordine”. În timpul săptămânii opresc și autobuzul de noapte. Cred că șoferul și vizitii fac parte din bandă. E a treia oară când am de-a face cu ei, de două ori am scăpat mai ușor... Cu ce se ocupă autoritățile? Cu aventurile vieții personale... Sunt filme despre viața lor reală – cel puțin așa se presupune –, plimbări, consum, condiții, exotism. Exemple de urmat! Nu mai rămâne timp să te ocupi de administrație. Poate doar să semnezi ordine, decizii, chestii d-astea scrise de alții.
– Cum te uiți la filme?
– Le aud.
Au traversat o intersecție mare de străzi. Deja era lumină pe stradă. Intraseră în oraș. Nu era lume, dar strada și casele erau luminate electric. Ar fi trebuit să se simtă în siguranță. Orașul fusese acoperit de nori și răcoarea serii dublată de frigul toamnei îl cuprinse iar pe Marin Georgescu.
– Cum ajung eu de-aici tocmai în Drumul Taberei?
– Unde este asta?
– Cartierul... Cunoști Bucureștiul, nu?
– Normal. Eu locuiesc aici. De drumul acela n-am auzit.
– Ah! S-au schimbat denumirile? Ciudat! Pe „rette generale” toate vechile denumiri fuseseră păstrate... Crezi că nu au modificat prezentarea orașului de dinaintea războiului?
– „Rette generale”? N-am auzit, nu știu...
– Și-atunci? De ce s-a păstrat numele orașului?
– Care? „București”? Este denumirea lui veche. Omule, parc-ai veni din preistorie! De zece ani se numește „Vasea Metildumane”. Deoarece e un nume prea lung populația îi zice tot București. Să știi că nu s-a interzis folosirea denumirii vechi! Doar în acte oficiale...
– Dar internațional?
– Păi...! Și internațional...
În fine, iată și trotuarele, și intersecțiile, câteva persoane... Se simțea foarte puțin atmosfera marelui oraș. Erau încă departe de centru, într-o zonă cu case mici, destul de nesigură. Murdăria generală arăta că nu se făcuse curat de zeci de zile. Chiar și mirosul mahalalei frapa, era ceva mucegăit și putred,... și fum,...
– La două sute de pași înainte este capătul unei linii de tramvai. Ar fi mai bine să mergem cu tramvaiul de-aici, zise Edi. Nu ești în siguranță dacă circuli prea mult timp pe jos. Sunt stăpâni pe fiecare stradă. Ești urmărit. Plătești accesul dacă nu ești cunoscut. Strada mare este, din câte știu, împărțită, prin armistițiu...
Îi vorbea ca unui străin. „Ce norocos am fost că l-am întâlnit!”, se felicită Marin Georgescu. Nu era tramvai în stație, de fapt nu era nimic și nimeni în stație. Să rămână acolo? Linia de tramvai făcea o buclă de întoarcere în locul acela. Autobuzul nu oprea. Se ducea până la Gara de Nord.
– Am să cobor și eu la Gara de Nord.
– Pentru ce? Poți merge până în centru cu tramvaiul ăsta. M-am gândit... Cred că te pot găzdui o noapte. Gabriela n-are să se supere... Am o nevastă bună, știi?
Edi i-a vorbit despre familia sa. Gabriela era puțin handicapată locomotoriu, altfel cât se poate de normală. Fiul de doisprezece ani era mândria lor. Drept, frumos și deștept. Aveau o problemă cu dialectul. Copilul se exprima în limbajul romanilor, ei încă foloseau limba veche și asta doar din frondă. Mentorii săi de la AAANO au fost între artiștii care au menținut limba ca un mijloc de protest. Le-ar fi fost ușor să pocească vorbele... Nu exista o limbă mai permisivă decât romana...
A apărut încet tramvaiul, galben, ca o cutie veche de gunoi. A scârțâit, a păcănit, a zdrăngănit... Un om, ca un golan, cu șapcă de doc deasupra ochilor, și mustață subțire sub nas, a coborât din vagon, i-a privit ironic și le-a vorbit, evident în dialect...
– Bo! Ce staţ’ aci, na? Dende v’niţi?
În traducere:
– Măi! De ce stați aici? De unde veniți?
– De cu trenu’, îi zise orbul.
– Ete’ ş’ pî tata popa! Ţe sî dărâme beserica dacî nu zlujeşt’ dî mama Mirenda Duru!
Adică:
– Uite-l și pe tata popa! Ți se dărâmă biserica dacă nu slujești de mama Mirenda Duru...
Etc.
– E călugăr și e mut, îi zise Edi.
– Mutu’ și cu orbu’! exclamă la rândul său vatmanul ruinei de tramvai. Unde mergeți?
– La capătul celălalt.
– Așa? Parcă pă tine te mai știu...
– Să poate.
– Rămâneți aci că io mai avem ceva dă treabă!
Și plecă. Georgescu văzu cum virează după colțul unei străzi și... dus a fost! Au așteptat, au discutat și au așteptat, și au așteptat... Trecuse aproape o oră, chiar remarcaseră că au stat nefiresc de mult. Nici alt tramvai nu sosise. Nimeni, nimic! Oare nu-l furase omul ăla? Nu avea deloc figura unui conducător de tramvai...
– Poți să conduci un tramvai? întrebă Edi.
– Vrei să furăm tramvaiul?
– Furtul de la hoț nu se cheamă furt.
– Dar cum?
– Recuperare.
Georgescu a privit bordul de conducere. Ăla e butonul pentru uși, acolo butoanele de viraj, pozițiile, frâna, accelerația, sirena... Se așeză pe scaun. Așa... Totuși...
– Cine a mai văzut popi conducând tramvaie?
– Îți dau haina mea, zise orbul și o scoase imediat. Hai!
Georgescu a închis ușile și a demarat. Mizerabila cutie a scârțâit și s-a îndepărtat de stație. Era destul de dubios că nici o persoană măcar nu fusese interesată să urce în tramvai. A văzut niște oameni pe stradă fără chef să călătorească dincolo de marginea zonei. Era o limită acolo.
Tramvaiul a continuat drumul său pe mijlocul bulevardului și a prins viteză. Din când în când se balansa puternic și atunci îl frâna să nu iasă de pe șine, trecu dincolo de locul unde ar fi trebuit să fie o stație și de-acolo îi păru că se animă strada. Erau într-o navă bătrână care se destramă, iar pe-afară se plimbau în voia stăpânilor cai înhămați la atelaje de tot felul. Georgescu trăia o întoarcere în timpul pe care nici el nu-l cunoscuse. Doar din poze de tablouri... Erau prea puține automobile. Vru să știe:
– Sunt foarte puține automobile...
– Știu că se achiziționează greu. Uzina de la Craiova a fost dărâmată. Acum nu mai funcționează decât niște ateliere. Se găsesc foarte greu piesele. Dar se vorbește optimist de fabrica construită la Pitești pe locul celei vechi. A fost prezentat prototipul național al motorului cu aer comprimat și... e gata. La anul se face mașina națională. Se face... Sunt liste... Vrei să te înscrii?
Georgescu râse încet, încordat, văzând numeroși indivizi agitați care făceau semne tramvaiului să oprească. Strigă la ei să se dea din fața tramvaiului, apăsă butonul sirenei, dar erau precum câinii, lătrau cu toții la tramvai. Amenințau. Scoseseră săbiile văzând că nu oprea. Georgescu a decis să treacă prin ei cu viteză. Accelerase...
– Ce se-ntâmplă? întrebă Edi.
Strigătele depășeau zgomotul deplasării tramvaiului...
– Stai liniștit!
N-ar fi vrut să rănească vreunul, putea fi căutat pentru încercare de asasinat sau, cine știe?, vânat de toți bandiții din oraș... Nu-i cunoștea, nu voia să-i cunoască. Oare nu fusese tramvaiul lor furat pe care-l „recuperase” hoțul celălalt? Asta justifica oarecum mânia pe care o afișau. Trecu printre ei și nu opri nicăieri, nici atunci când un polițist făcu semn să stea în intersecție. Nu își putea permite. Văzuse că banda se pregătea să-i urmărească, în șarete. Apoi îi păru că vede alt tramvai care merge în același sens, puțin înaintea sa. Un tramvai destul de aglomerat... Apropiindu-se a văzut că înainta pe linia paralelă. Ciudat, nu? Au trecut înainte și Georgescu privi pasagerii și femeia cu basma înflorată care conducea tramvaiul. Și-au zâmbit.
– Este alt tramvai?
– Da. Pe linia paralelă. Are pasageri.
– Asta e linia privată.
Se apropia de ei altă intersecție mare. Brusc se stinseră toate luminile și Georgescu pierdu comanda. Tramvaiul se smuci spre stânga și deraie. Apăsase frâna. Se vedeau scântei orbitoare în noapte, scrâșnetul era înfiorător. Celălalt tramvai lovi în spate. Îl prinse de mână pe Edi, reuși să deblocheze ușa apoi îl trase afară. Abia ieșiseră, Georgescu în față, când auzi nechezatul unui cal în apropiere, apoi din întuneric apăru o trăsură iar vizitiul trase puternic de hamuri și calul trecu pe trotuar, lovi atelajul de un pom, apoi de casă, omul căzu de-acolo dar calul nu opri, trecu nebun de teamă înainte. Omul s-a ridicat și a fugit să-l prindă... Auzeau alte căruțe, lumea din celălalt tramvai se împrăștia grăbită, s-au amestecat și ei să nu fie găsiți. Georgescu se simțea cumva răspunzător...
– Cred că macazul era pus pe stânga... Mai este și pană de curent...
– Nu este lumină?
– Vedem amândoi la fel de bine...
– Gara nu poate fi departe...
Știau cum pot ajunge la Gara de Nord de-acolo, dar plecaseră pe un drum lateral. Cum mergeau ei așa pe drum... dintr-o dată începu să cam plouă. S-au adăpostit la intrarea într-un bloc. Orbul zise:
– Este un grup de oameni înainte. După cum vorbesc n-au intenții curate. Putem rămâne aici însă dacă se repară pana de curent au să ne vadă.
– Ne pot vedea și dacă traversăm...
Era întuneric dar ceva tot se zărea. Georgescu îi înapoiase haina lui Edi și dârdâia de frig. Se și udase de la ploaie. Era o ploaie de toamnă, rece, de durată. Edi reînnoi invitația de a rămâne peste noapte la el. Oricum Georgescu nu era sigur că rudele sale locuiau la aceeași adresă. Orașul avea de zece ani alt nomenclator de străzi. Și-apoi, fuseseră distruse atât de multe clădiri! Au omorât orașul! Au pus tunurile pe el! Chiar pe bulevardul acela, unde se aflau atunci, fuseseră clădiri mari și „acum” erau altele, cu forme cam... hilare... Clădiri cu creneluri, turnuri,... Ei stăteau însă lângă unul dintre blocurile foarte vechi. O ruină! S-au întors. Au trecut iar pe lângă tramvaiele tamponate, erau câțiva indivizi cu lanterne, cercetători și mulți gură-cască. De la Gara de Nord au urcat într-un autobuz. Doar autobuzele mai circulau, dintre mijloacele de transport în comun, și erau ticsite de persoane. Au coborât în zona centrală. Georgescu se afla într-un oraș necunoscut. Edi se descurca bine din locul unde ieșiseră din autobuz.
– Unde suntem?
– Mergem pe strada asta și ajungem la Dâmbovița. Traversăm și, pe lângă universitate, mergem până la o stradă perpendiculară, o sută de pași, după care sunăm de la poartă. Să nu te sperii de câine!
– Ah! Aveți și un câine?
– E brac.
– Ăștia sunt câini de vânătoare...
– Da’ de unde? E câine de curte.
Au ajuns fără alte incidente și au apăsat unul dintre butoanele de la poartă. Când și-a amintit că nu sunt șanse, fără electricitate, să folosească un circuit electric, Edi a strigat: „Gabriela, Gabriela,...”
– Uite-acolo stau, la primul etaj! Unde o fi Brac, ar fi trebuit să apară?
Se vedea lumină la etajul unu, o clipă i-a părut ciudat, dar Gabriela nu era oarbă, desigur și curând a și zărit-o apropiindu-se de poartă. Folosea o mică lanternă. Șchiopăta, avea piciorul stâng mai scurt.
– Ce faci? Nu ești singur?
– Sunt cu un prieten, îi răspunse Edi.
– Bună seara. Numele meu este Marin Georgescu...
Dar femeia nici măcar nu-l privi.
– Unde este Brac? Nu l-am auzit deloc.
– Brac nu mai e. A fost omorât. Împușcat. Săracul! Acum zace îngropat în fundul curții. Oameni haini, l-au omorât că îi deranja la furat.
– Vai ce rău îmi pare de el! Era un câine atât de bun! Ce milă îmi e de el!
Au urcat scările strâmte și au intrat pe un hol.
– Denoţiu ce face?
– S-a culcat. E târziu și nu e lumină... Ce să facă?
„Denoţiu e fiu-său”, gândi Georgescu. „Ciudat nume au pus copilului!”
– Ce rău îmi pare de Brac! Nu mai găsim alt câine la fel de bun... Nu cumva a fost vecinul Buţaru?
– Nu știu.
Georgescu îndrăzni:
– Fiți amabilă doamnă, aveți cumva niște apă potabilă? N-am băut apă de-o zi și-o noapte...
– Da-da! Desigur domnule. Vă aduc acum.
S-au descălțat. Înăuntru erau aprinse câteva lămpițe cu lumânări.
– Să mergem la bucătărie!
Au intrat în camera mică, înghesuită cu corpurile de mobilier și obiectele necesare pentru pregătirea hranei, au găsit câte un scăunel în jurul mesei și bărbații au luat loc. Marin Georgescu a înghițit cu lăcomie apa din pahar, apoi încă unul și încă unul...
– Ah! Vă mulțumesc distinsă doamnă! Fiți binecuvântați amândoi! Fără ajutorul soțului dumneavoastră nu aș fi reușit să ajung în oraș...
Doamna nu-l prea înțelesese dar răspunse mulțumirii sale:
– Să vă fie de bine!
Și apoi întrebă:
– Nu cumva sunteți „rumun”?
– Este italian, dragă.
– Italian? În Romania? Îmbrăcat în sutană de popă?
Georgescu a povestit prin ce trecuse, o poveste neverosimilă și pe alocuri cu accente de burlesc, a primit de mâncare și a continuat să spună, cu gura plină, părerea lui față de ce pătimiseră împreună... Gabriela s-a speriat când a auzit prin ce trecuse soțul ei orb.
– Îți riști viața pentru câțiva parai. Nu mai merge singur, te rog. Nu merită. Ce ne vom face fără tine?
– Am greșit. Altă dată nu mă mai despart de restul trupei. Am greșit, te rog să mă ierți!
Pe Georgescu l-au instalat pe hol. N-aveau decât două camere, dar holul era îndeajuns de mare să găzduiască o persoană. Aveau și un pat extensibil, cât se poate de comod. Baia însă, era insalubră, igrasioasă. S-a spălat cu apă rece, a renunțat la îmbrăcămintea sa, în fine...
Ziua următoare a început pe lumină. Cel puțin pentru Marin Georgescu. Un zgomot puternic îl trezise brusc. S-a ridicat și a mers în bucătărie:
– Bună dimineața. Ce s-a întâmplat? Am auzit un zgomot...
– Clădirea asta... se tasează... Are să ne îngroape într-o zi! La baie, deasupra, sunt țevile sparte și s-au ros pereții... Nu știu ce să ne mai facem...
Femeia era îmbrăcată într-un capot înflorat, își adunase părul într-un coc neglijent și... chiar avea o față de chinezoaică, da, cu puțin strabism, adică era șașie, dar plăcută, exotică... Era... Un puști ieși din baie. Trecu în grabă, îl privi pe Georgescu și se îndreptă spre ușa de ieșire:
– Pa mamo! Cum să termenă merg pă radio să văz dă tatu. Te sun io!
– Ai grijă băiatu’ meo! Nu te da cu ăia marii!
Era un copil frumușel, cu o coamă de păr, avea un zâmbet frumos și se grăbi să iasă trântind ușa.
– O! zise femeia. De câte ori i-am zis să nu o mai trântească.
– Unde este Edi? întrebă Georgescu.
– A plecat la întrunirea cu ceilalți instrumentiști. Azi se împart... Știți! V-a lăsat haine de schimb.
Gabriela strânse patul în timp ce Georgescu se aranja în baie. Apoi, după puțin timp, el ieși puțin speriat de ceea ce văzuse:
– Este un pericol grozav. Baia asta se va prăbuși. Este lăsată pe partea cu cada. Trebuie consolidată.
– N-ați văzut schelele afară? Am tocmit o echipă. Nu mai găsești meseriași serioși. Tot bețivi și hoți! Nu vin cu săptămânile! Acum vor mai mulți bani! Șantajiști!
– Doamnă, vă mulțumesc pentru tot. Poate voi reuși să vă întorc această grijă și prietenie. Dar vreau să vă mai rog ceva înainte să plec. Dați-mi o forfecuță, ceva... să-mi dau barba jos!
– Vă ajut eu, îi zise femeia. Îl rad zilnic și pe Edi.
Îl săpuni și apoi îl rase cu briciul. Avea mâna ușoară, mișcări fine și un surâs care o înfrumuseța. Georgescu ar fi vrut să o atingă... dar se stăpâni. Când să termine, un cutremur mișcă toată casa. „Ah!” Mâna femeii tresărise iar briciul îi crestase puțin pielea...
– Ce se-ntâmplă?
Georgescu ieși din clădire pentru a vedea ce este. Casa intrase puțin în pământ... Schelele se îndoiseră, de parcă susțineau toată greutatea acoperișului... și... Au cedat chiar atunci! Acoperișul strivi toată casa și se nărui la rândul său. Un zgomot, scrâșnet, praf, o nenorocire se petrecea chiar în fața ochilor săi!
– Doamna Gabriela! strigă, doamna Gabriela!...
Se înecă de praf și se îndepărtă. Nimeni nu ieși din clădire. Nici măcar ușa de intrare nu mai era. Acoperișul, rupt pe alocuri, acoperea ruinele din cărămizi și moloz. Când încercă să găsească o mică intrare, gândea că există o speranță, o șansă de viață, așa cum o avusese el, văzu că peste gard au sărit câțiva bărbați și au început să tragă de scândurile acoperișului. Încet-încet se adună lumea. Apoi auzi sirena echipei de salvare. Nu reușise, nu văzuse nici o posibilitate de a pătrunde în grămada de pietre. Cei care erau în curte îi păreau mai degrabă hoți. Marin Georgescu se temu că vine poliția. Ieși din curte și privi de-acolo așa cum făceau numeroși oameni. A apărut mașina de salvare și curând cea a poliției care i-a împrăștiat pe curioși.
Comentarii
Trimiteți un comentariu