05. Nu mai este nimic de găsit. Cum poate fi recunoscut Mihai Dinuț? Aglomerația Lumii noi și o întâmplare cu negustori

 

A rămas în apropiere dar în spatele echipelor de intervenție. Privi cum se încerca îndepărtarea acoperișului. Oamenii care au intrat să ajute erau chestionați de polițiști. Unde era Edi? Și ce să-i spună? Că i-a murit nevasta? El cum se salvase? Marin Georgescu se simți un nenorocit, un individ lipsit de recunoștință. A plecat de-acolo, n-ar fi fost nevoie de el, putea să-i provoace mai mult rău bietului Edi fiindcă adăpostise un proscris deși cunoștea aproape totul despre el. A ieșit pe Splaiul Dâmboviței și a înaintat spre Piața Eroilor, cum se va fi numit mai nou. Să meargă cu metroul? Nu mai era costumat în popă. Chiar dacă îmbrăcămintea sa era mai scurtă, își suflecase mânecile cămășii, purta o vestă din tricot..., totuși avea o înfățișare decentă. Era curat. A plecat pe jos. Reuși să treacă pe lângă Academia militară, clădirea aceea exista acolo, cu tot cu statuie, ajunse în bulevard și continuă drumul său, traversă, apoi tot înainte. Fusese reluată alimentarea electrică a orașului, pe lângă el circulau troleibuzele și a văzut că funcționau semafoarele. Ajunse la un rond și acolo se zăpăci. Nu era nici un semn de orientare, nici un anunț de străzi. Știa doar că orașul nu mai avea cartiere. Denumirea lor nu se păstrase. Cum să întrebe? Porni pe unul dintre bulevarde. O intrare anostă cu un mare teren viran, pârlogit, pe care pășteau caprele. Puțin mai departe două echipe de fotbaliști se tăvăleau într-o grămadă furioasă de oameni și ceva mai încolo văzu și zidurile unei cazărmi. La intrarea în cartier erau niște unități militare... Parcă. Nici pe dreapta nu era un peisaj mai atrăgător. Câteva depozite cu materiale de construcție aveau pe garduri desene cu diverse organe, probabil de om, în situații obscene. În mod uimitor nu erau și înscrisuri. Doar poze. Totuși... Văzu panoul mare cu fața radioasă a patronului acelei urbe. Mare? Uriaș! Ocupa centrul bulevardului, iar mașinile și... bineînțeles, căruțele, se strecurau lateral pe un singur sens de înaintare. Imaginea se repeta pe partea cealaltă, identic, deoarece era simetrică, tabloul era prins de stâlpi pe centru și în afara străzii, pe trotuar. Unde era marele cartier? Strada largă era destul de populată. Georgescu nu uită că era zi liberă, de sărbătoare laică și religioasă și se întrebă dacă era deschis vreun magazin. Și ce? Dacă ar fi găsit ceva de lucru? Măcar una-două zile. Nu avea nici un ban să cumpere de mâncare în caz că nu-și găsea rudele. Era încă un om puternic, ar fi cărat și saci... Nu cei mai mari. Intră în localul cu un cap de miel imprimat pe fronton, o sală de mese și o linie de „autoservire”, care nu funcționa din lipsă de mâncare. Georgescu bău apă cu un pahar. A turnat dintr-o sticlă alăturată.

–       Nu ceri voie domnu’? Intri-așa? Dă și mie un pahar dă apă, na!

–       Am greșit, recunoscu.

–       Păi vezi? Ce vrei? Da’ azi e ziua Mirenda. Să fie pentru sufletu’ la poradelu’ meo!

Era o femeie foarte neagră la față, smolită, cu cearcăne ca doliul pe care-l purta și nu conteni să vorbească:

–       Și zici că nu vrei altceva?

–       Ce să vreau?

–       Țigări, vişchi, și tărie d-aia rusă, vodcă, vinuri care e mai multe și... ți se eliberează pentru tine şî o femeie ca-n filme, să mor io! Ce consideri?

–       De mâncare?

–       Na! Ce să vede!

Adică nimic.

–       Nu, zise și mulțumi. Căutam ceva de lucru...

–       A-a! Păi de ce n-ai zis dă la-nceput așa? Te pui la cârcă? Am oameni la cârat, puiu’ meo! Îți dau trei parai la zi. Acu’ dacă vii la ora asta... azi numa’ doi.

Ce poți cumpăra cu doi parai? A fost trimis în dosul clădirii, la unul Cioată, un șmecher cu barbișon, plete și pălărie de pai.

–       Ce te trimese să faci? Să cari la saci? Păi tu nu poci bo! Ești mortăciune! Mori și mă bântuieşti! Că adică te omor eo! Dar azi e ziua mama Mirenda, fie-i numele pomenit! Uite că te trimit c-o treabă dă care și tu poci. Îm? Poci?

–       Ce să pot?

–       Să le fii martor la neşte băieți d-ai mei cu mare daravelă, frate-meo!

În magazia de lemn se introduseră trei gealați cu priviri furișate. Se uitau încolo-încoace...

–       Ciotu, mai e Radu la cretă, frate?

–       Dar cine-l trimise acolo, mo? Io?

–       A-a! N-ai zis că e la cretă, f... pă loc? Vezi cum mă fac al dreacu’?  S-a dus Gore, și nu era. Și n-a fost vrodată. Mă ei dă prost! Mă pui pă drumuri?

Cel care vorbise era omul mai vârstnic, de patruzeci și... de ani. Îi făcu semn unuia și acesta îl imobiliză pe Cioată. Marin Georgescu a dat câțiva pași înapoi. Și se întoarse să fugă. Atunci văzu într-o frântură de secundă cum „bătrânul” grupului prinsese un cuțit de lamă și îl azvârlea spre el. A căzut și s-a lovit în cădere de niște cazane, cazanele s-au dărâmat zgomotos... Georgescu a ieșit fugind din magazie și a găsit o bicicletă, în mod nesperat, funcțională. A virat iute din curte. Unul tânăr dintre cei trei renunță la urmărire cu o înjurătură de lehamite... La urma urmei aveau treabă cu Radu, deși îi interesa și Cioată, nu?... Bicicleta nu era a lor.

Marin Georgescu își încetini înaintarea pe bulevard. Era destul de aglomerat, iar depășirea unei căruțe îl speria. De-asta nu văzuse bicicliști? Nici măcar pe trotuar. Ar fi mers pe mijloc însă nu dorea să bată la ochi. A pedalat, a pedalat și a văzut intrarea de pe strada Curbă, apoi marele arbore secular, un monument al naturii, pe care nu-l puteau cuprinde patru oameni cu brațele întinse, din păcate se cam uscase, iar de-acolo pe stânga ar fi trebuit să intre pe „Albert de Monaco”, dar... Era înfundată trecerea de o clădire cu etaj în apropierea căreia se găseau cinci cai și câteva atelaje pentru diverse întrebuințări. Era și o mare întindere de teren pe care pășteau caii... Lui Albert de Monaco, un monarh se pare, îi sucombase strada. Marin Georgescu privi îndurerat. Cum să afle unde s-au mutat rudele sale? În fața blocului etajat era un om cu față de grăjdar, cu un șorț așezat peste haine și o șapcă de vară cu borul ridicat. Era murdar pe mâini și pe față de bălegar și se odihnea fumând o țigară, cu privirea direct pe Marin Georgescu. Avea o privire întrebătoare, iar întrebarea părea să fie: „La ce te miri?”

–       Era o stradă pe vremuri. Pornea de-aici încolo, zise Georgescu peltic, însă destul de tare pentru a fi auzit.

–       Când, pă vreme?

–       Nu știți?

Omul nu era tânăr și nici nu părea amator de conversații, deși îl invitase la vorbă. S-a întors lent să-și arunce jos restul țigării și să-l strivească total până n-a mai fumegat.

–       Ce spui că vrei, mo?

Romanii nu știau să fie politicoși. Sau, poate, nu se mai foloseau adresele politicoase. Erau, într-adevăr, expresii care distanțau oamenii, preluate de la francezi, ori italieni. Georgescu îi adoptă stilul:

–       Era o stradă drept încolo, mo...

–       Și ce? Era a ta?

–       Era strada pe care locuia frate-meu!

–       Da?

Omul scoase un pachețel și pregăti o nouă țigară. Apoi aprinse un băț de chibrit frecându-l de pachet. Se făcu o flacără mare și-l văzu trăgând puternic fumul în plămâni. Apoi          se-necă. Închise un ochi și, după ce se liniști zise:

–       Ce proaste e țigările dă la patroan-aia dă la Mielu’!   Le-am zis lu’ prostu-ăla micu’ să nu mai ea d-acolo, da’ dacă e prost, e prost, na! Și acu’ ce vrei dă la viața mea? Nu mai e neci o stradă, nu vezi?

–       Și unde s-or fi mutat locatarii?

–       Ce-i aia? Cum îl cheamă?

–       Ăia dă stăteau pă stradă.

–       Aha! Ptiu! Ce știu? E... morți, na. Era rumuni. I-a luat cu dube, na! Frate-alu’ tou era rumun?

–       Să mai întâmplă, nu știi?

–       Ba ştu. Mai e... Nu vrei o ţigare?, deveni omul brusc sociabil.

–       Nu mai fumez. M-am lăsat că e doar cheltuială și plămâni bolnavi.

–       Lasă-mă că și fumeea-mi zice la fel! Da’ nu poci să mă las. Na, fir-ar a lu’ dracu’!

Și omul aruncă țigara nefumată ca un semn de solidaritate.

–       E omeni care știe mai multe și vine seara la beri la Știrbu, acolo na!

–       N-am bani de bere. Sunt lefter, zise Georgescu și băgă mâna în buzunarele pantalonilor pentru a le trage afară însă, spre uimirea sa, văzu că zboară o bancnotă de... Cinci parai...?!

Îi veniră lacrimi în ochi. Omul din fața lui fu uimit de tristețea care-l cuprinsese subit în loc să se bucure... Avea bani!

–       Ce e?

–       Sunt un om lipsit de inimă... Nerecunoscătoor...

–       Ce să-ți fac frate-meo? Dacă nu dai d-o pomană neci dă ziua Merinda! Ete și io! Păi cine muncește dă Merinda păcătos să cheamă. Da’ poci să las caii? Ei n-are nevoe dă grijă?

În mintea lui Marin Georgescu reveni întrebarea: „Ce poți face cu cinci parai?”

–       Cât mai e o bere la Știrbu?

–       Na, cât o pâne.

–       Adică...

–       E trei la parai! O pui... bine! Dacă dă doo ori dai la budă... mai rămâne ceva și-n tine!

Cincisprezece pâini? Optimismul înflori în capul lui Marin Georgescu. Oare cum se mai informează oamenii în orașul ăsta?

–       Eu mă numesc Mari... an, îi spuse grăjdarului așteptând să se prezinte la rândul său.

–       Așa! Și ce dacă? Tot nu te știu!

–       Ziare de unde se cumpără? N-am văzut un centru...

–       Adecă?

–       Ziar? Jurnal? Știri?...

–       Bo? Da’ tu unde te-ai aterizat, bo?

Grăjdarul se duse către furca lui care-l ajuta să împrăștie fânul. Se sprijini ușor în furcă. Georgescu înțelese că nu mai aveau ce să-și spună:

–       Te las sănătos, îi zise și încălecă pe bicicletă.

–       Ce dacă!

Strada Curbă se îngustă și se strecură printre două blocuri născute acolo să termine, să gâtuie circulația. Îi păru o asemenea harababură în sistematizarea urbană că nu înțelegea nimic din ceea ce ar fi trebuit să fie organizarea unui oraș civilizat. Era bulibășeală, un oraș alandala! Dintre blocuri... câțiva câini săriră la picioarele sale... dintre blocuri ieși în alt drum cu o linie de tramvai pe mijloc. Ar fi fost oare mai bine să revină la bulevard? Era mai în siguranță. Chiar nimic nu rămăsese din strada „Albert de Monaco”. Nici o fărâmă de asfalt. Unde se aflau oare fratele și nepoatele sale? Cu cine corespondase atâta timp? De la indivizii aceia nu avea cum să afle. A plecat în căutarea consulatului italian. Adevărul exista undeva. Să se vadă salvat!

Pe strada cu linia de tramvai se circula într-un singur sens. Deoarece își dorea să ajungă în centru, iar centrul orașului era, după știința sa, încolo, adică în sens invers, se urcă pe trotuar și pe spațiul de lângă trotuar, un spațiu lăsat în degradare. Nici trotuarul și așa-zisul carosabil nu erau mai îngrijite totuși erau mai asfaltate. Pomii de pe margine se scuturau de frunze iar frunzele moarte erau depuse în straturi peste tot. Clădirile, copiii, câini, pomi... și tramvaiul scârțâind ca o simfonie de balamale neunse, pe-acolo era drumul și iată o piață cu localuri de aprovizionare, centre comerciale și poate niște birouri de acte ori servicii, toate închise datorită zilei libere. Asta nu împiedica lumea să umble colo-colo privind prin geamuri la vitrine. Era ceasul... Era șase? Care șase? Într-o vitrină care prezenta ceasuri, ceasul cel mare arăta ora șase. Și funcționa! Era abia miezul zilei! Își continuă drumul călare pe bicicletă... Chiar nu văzuse alt biciclist! I se păru că toți îl priveau uimiți și oarecum invidioși. Nu mai zăbovi. Ajunse pe o stradă mare cu circulație destul de rară, și asta datorită zilei de odihnă, nu se îndoia. Văzu pe stânga o clădire mare care semăna cu Spitalul municipal și un parc pe dreapta. Când traversă râul se orientă mai bine. Privi de pe pod cum se schimbase, cât se adâncise canalul și ce murdărie ducea apa în aval... Se circula pe ambele părți ale râului într-un singur sens, în jos și erau interzise atelajele trase de animale. A mers pe partea stângă, știa deja cum poate ajunge la Teatrul Național. De-a lungul splaiului fusese asfaltată o esplanadă lungă iar sus erau construcții noi, necunoscute, palate cu forme consacrate, cu turnulețe. Cine locuia în acele... chiciuri? Auzi în spate o sirenă și pe lângă el defilară două motociclete:

–       Treci la dreapta! îi strigă din cască motociclistul apropiat.

A urcat pe un mic trotuar de lângă cheiul râului. Din spate se apropia un automobil.

–       Treci în... pă drapta, n-auzi? îi strigă un polițai și îl lovi peste față cu paleta alb-roșie.

Marin Georgescu luă mâna de pe coarnele bicicletei și se dezechilibră. S-a prăvălit pe versant. Abia reuși să prindă un smoc de iarbă și se întinse ca un plasture pământiu. Piciorul său drept atingea apa.

–       Ce să-ntâmplă?

–       Crez căci era să fie un atentat la viața lu’ matale s-trăiți!

–       Cum te cheamă romane?

–       Bratu Albenel s-trăiți!

–       Albenel?

–       Tatu creste albene, trăiți!

De sus, oamenii priviră cadavrul unui cal și bicicleta săltată pe el cum se-ndepărtau repede.

–       Să-l edentifecaţi!

–       Să trăiți!

Coloana oficială porni mai departe iar polițaii se concentrară pe obiectivul care se rotea în apa pestilențială.

–       Eblu, Eblu, cremenalu’ scapă sub canal! Atenție, cremenalu’ scapă...!

–       Nu văz neci un crem... Nu văz neci...

Zgomotul se îndepărta și Marin Georgescu se mișcă, în fine, cu teamă să nu ajungă în râu. O cloacă! Avea un miros care-l amețea. Se cățără în patru labe și se prinse de un stâlp mic aflat pe margine să se salte pe trotuar. Apoi traversă strada. Ajunsese iar pedestru dar nu se putea plânge prea tare. Oricum nu era bicicleta sa. Coti spre stânga. Acolo era o clădire destul de nouă, mare, pe frontispiciul căreia era o imagine ca un stadion de coridă. „E noua sală de operă!”, gândi. Cea veche era prea veche... Nici „Facultatea de drept”...? Ce parc se făcuse acolo? Era lume grămadă și zgomot mare, fu împins de curiozitate drept în mijlocul mulțimii și ajunse în apropierea unui ecran imens unde, parcă se proiecta un film,... Sau nu. Vorbea Metildumane. Era ziuă iar ecranul nu se vedea foarte clar, totuși se auzea cu oarecare zgomot de fond discursul Marelui Șef. Oamenii aplaudau cu frenezie în pauzele speciale. Marele Șef vorbea despre cifre și procente: „Nevelu’ dă veaţă a sporit la şasă... şasă zăci dă prucente păntr-un singur an. Un singur an! Ăsta e dăzvoltară, na!” „Aplauze!” Evident, aplauze se auzeau și în difuzoarele mari de unde răsărea vocea tribunului. „Și ăsta e procentu’ pă anu’ ălaltru, pentru a ne redica la nevelu’ dă sus al cevelizaţii.” „Aplauze!” „La Congresu’ Vrăjitorilor den patria nostră să dezbată toate vorbe și binecuventările dă dăzvoltare pă toată linea!” „Aplauze! Urale!” „Uite-acu’ s-adună și Staboru’ Geniral ca să ne desbatem problema dă actualități. E tare mijto prăspectivele dă prezicere către viitor. Pă-hă-hă-hă anu’ care stă să vină și ăilalţi dă mai încolo, naţia nostră are să prevale în Eoropa și pă dincolo. Am ăăă... semne că am depășit la slatani și la gabori naţea ungară den Transilvanea...” „Urale! Urale!” „E numai frateli d-ai noştri! Și la nemți stăm bine. Avem un prucent tare mijto! Suntăm a doua nație. Numa’ la fraţuji e harabii. Am ’naintat un protest mai rău la UONU contra harabilor care ne ureşte. Să videm rezultatu’!” „Aplauze furtunoase!” „Și... cu acest’ voarbe fromoase dă bine, vă urăz la romani... să să să vază!... multă, câtă poa’ să ducă, sănatate și ferciri... numa’ la toți romanii! Ai să traim și baftalo!” „Urale nesfârșite!” „Va-sea, Va-sea, Va-sea,...!” Oamenii se împrăștiau fericiți. În megafoane se produceau cântece de grup, ca valurile de unduitoare, despre o mare revoluție și un mare om. Cel mai mare. „Bulibaşa mileniului...”! Marin Georgescu se eliberă de strânsoare și plecă mai departe pe bulevard. Lumea curgea încolo și nu departe se vedea deschiderea spre grădina Cișmigiu, grădina... Care grădină? Nu mai exista. Se pleoștise în locul parcului un pălăţoi cu soldăţoi pe toată lungimea. Imediat a fost poftit cu îmbrânceli să treacă strada. Strada era aglomerată iar trotuarul celălalt acoperit de oameni. Erau chiar și trenulețe care plimbau oamenii pe bulevard în sus. Bulevardul fusese lărgit. Era o combinație de clădiri noi și foarte vechi, ruine chiar. Ruinele erau pavoazate cu placarde colorate, cu imagini, poate reclame, sau mesaje politice. Și ambiguitatea naște somnul rațiunii, iar acesta ce poate naște? E un silogism, nu? Parcă... Naște coșmaruri. O divagație pe tema fertilității... Placarda avea numeroase foițe de plastic suprapuse, secționate pe la colțuri astfel încât se vedeau dedesubt altele. Toate erau din material plastic, prost imprimate, inscripționate cu simboluri dar și cuvinte sau chiar propoziții într-o formă articulată conform defunctei gramatici. Erai poftit la spectacole de tot felul, cel mai adesea filme. Nume de femei și garanția că vei plânge de emoție la drama cea mai, cu actorii autohtoni cei mai... „Ueh!” Și la cumpărături erau spectacole. Tot mapamondul se năpustea să hrănească populația cu mărfuri pe mai nimic. Și teatre...

Marin Georgescu văzu o plăcintărie între blocurile ruinate și schimbă cei cinci parai. O plăcintă simplă costa cât două pâini! Simplă și micuță. Ce să te saturi doar cu atât? Peste bulevard era o aglomerație paranoică. O îmbulzeală de nedescris, deși s-ar putea spune două-trei vorbe... Oamenii trecuseră de pe un trotuar pe celălalt. Dincolo construcțiile se țineau mai bine și aveau un șir de localuri în care se îndesa populația în acea zi de sărbătoare. Intra, ieșea, se încăiera, se călărea, se scuipa și se înjura de la un capăt la altul, era o grămadă crâncenă. Bulevardul urca ușor către locul unde ar fi trebuit să se afle Universitatea. Spațiul era încercuit de garduri înalte din tablă ruginită și, după aparențe nu mai conținea vechea construcție. În piață era statuia călărețului Vasea Metildumane cu o sabie într-o mână și o bilă în cealaltă. Planeta? Statuia colosală era din bronz, stătea pe un soclu mozaicat și avea gravat chiar anul latinește, și o inscripție pe două rânduri „Domnul Cel Mult Milostiv Vasea ...”. Până și aceea avea un sens dublu. Teatrul National se mai ținea. Hotelul însă parcă intrase la apă. Era mai mic, iar deasupra putea să vadă două elicoptere. Ajunsese în buricul orașului! Și? De-aici avea el să caute Consulatul Italiei, dacă exista. Sau... Biserica italiană! Cât de aproape! A, nu putea circula pe acolo? Se duse prin spatele teatrului... „Hai să vedem ce se mai joacă la Teatrul National!” O curiozitate stupidă sau copilărească! Jos la casa de bilete anunț: „Stagiunea închisă. Teatrul în demolare.” Oh! Un fel de gardian își făcea treabă pe-acolo.

–       Loază! Te mâncă spinarea or ieşti prea-ncet la diblă? Ști ce e aia doauozăci dă pași mari?

–       Am... greșit ceva?

–       Greșit cieva?, îl îngână gardianul exersând o fentă cu bulanul. Auleo!

Și îl mângâie doar cu partea superioară peste frunte.

–       ­Doauozeci dă la obectiv. Acu’ să-mi despari, n-auzi?

Marin Georgescu se îndepărtă agale.

–       Eşt’ prea bătrân că te spărgeam eo!

„Unde au pus ăștia interdicția să te apropii de teatru? Asta o fi?” În câteva locuri mici-mici panouri roșii cu două linii ca semnele de mirare. Cine le-ar fi putut traduce? Peste drum un bărbat între două vârste, cam ca el, îmbrăcat într-un sacou gros, cu epoleți, bărbos, cu o chelie plină, îl întrebă înțelegător:

–       Ai pățit-o și ’neata? Nu te mai poci apropia neci dă teatru! Parcă te mușcă, na!

Georgescu se uită bine la el. „Nu cumva e... Mişu? Să se fi schimbat într-atât?” Nu. Ar fi o coincidență de-a dreptul stranie...

–       Scuzați-mă dacă...! Vă numiți cumva... Dinuţ? Mihai Dinuţ?

–       Așa mă numesc în timpul liber. Da’ ’mneavoatră     cine-mi sunteți?

„În timpul liber... Hm!”

–       Eu mă numesc Georgescu...

–       Ce e ăsta? Nomele conspiratoriu? Sau... A! A! Stai niţel! Mă-ntorc iemediat!

Omul se grăbi să dispară în clădirea mare în formă de „C”, ridicată în spatele său. Nu exista vreo plachetă, o inscripție pe clădire, doar niște mâzgăleli făcute cu vopsea, necurățate, foarte vechi. Reveni după zece minute cu niște ochelari la ochi:

–       Aci muncesc io! Eram într-o pauză dă lucru. Pă’ bine bă Marine, așa mă cunoști tu pă mine? Adecă nu mă mai cunoști?

–       Nici tu nu m-ai cunoscut!

–       Cine, io? Da’ nu mi-am crezut ochilor! Cum...? Care...? De unde...?...

Doar ochii și forma feței rămăseseră din amicul său Mișu Dinuţ, și înălțimea parcă, în fine, ceva din chelie... Corespundea el în mare doar că... Vocea aceea nu era chiar vocea de pe rețea. Și-apoi, cam stâlcea cuvintele... Pentru ce   s-ar fi dat altcineva drept Mihai Dinuţ și cum de-i cunoștea prenumele?

Intraseră într-un local pe care Dinuţ îl numise „La Savu Sugativă”, undeva pe o stradă apropiată, și luaseră loc la masă cu câte un borcănaș de limonadă în care se „disimulase” puțină vodcă. Dinuţ îi permisese un moment de reflecție și se răstea la un individ lângă bar în prezența barmanului. S-a întors:

–       Ai dracu’ proști! Are să-mi dea un împrumut, da’ n-are bani, că s-a-ncurcat la numărare. El făcea că mi i-a dat pă toți. Unde? Când? Tu mi-ai înapoiat datoria?

–       Ce datorie aveam eu la tine?

–       Ă? Hă-hă-hă-hă! Stai mă, ce te-ai ramolit? Era câțiva paralei dântr-ăia vechii, na! Ceă te sperii? N-ai şi tu un ban la tine?

–       Mişule, ți-am zis că am fost jefuit...

–       Bene, bene! Ai avut parte dă aventuri fratele meu. Dăstule. E o limită și-aci. D-acu’ ce te gândești ca să faci?

–       Ți-am spus, mai întâi Consulatul, să-mi restabilesc identitatea. Nu pot circula incognito. Mă ia poliția și n-am nici un act, sunt un „rumun”, dușmanul nației romane. De ce mi-ai spus să vin aici?

–       Io? Ți-am zis io? Unde? Când?

–       Păi... altfel... nu veneam... Aici s-a făcut genocid...

–       Care genocid, frate? Când? Te-ai ramolit! N-a mai murit nemenea dă la război, na! Oraşu’ e plin-dă-lume și să construieştă pă rupte. Ie o epocă dă refacere și dă reconstruţie cum n-a fost neci pă vremuri. Da’... e și dăstule neregule. Cum să le dai dă cap la toate?

Dinuţ fusese un om cu carte, cel puțin erau împreună studenți când s-au despărțit, pe „rette” afirma că și-a terminat studiile, omul ăla însă...

–       Uite-l pă Ţampurică! Bene bo te-ai dus la capăt dă pământ?

–       N-am putut şăfu’ ca să merg ma’ degrabă că e o înmormântară pă stradă și stă poporu’ să să omoare la pomene.

–       Fir-ți ai dreacu’ cu pomenile voastre! Ia să văz creta! Ce-ai adus?

Omul tânăr, de douăzeci de ani, desfăcu un pachețel din pânză și îi dădu lui Dinuţ să-l miroasă...

–       E dăstul dă tare?

Dinuţ puse pe limbă și se strâmbă puțin...

–       E bună. Da’ a fost și mai bună. Nu e cea mai bună. Ai zis c-o aduci pă cea mai bună, na!

–       Asta e, să mor şăfu’, să mă topăsc. N-am avut mai bună. Poate mai Mirenda care vine... E marfă den Bulgarea. Mai bună ca d-aci.

–       Las-o și vedem!

Ţampurică se retrase ploconindu-se iar Dinuţ strecură pachețelul în buzunar. Pe Georgescu nu doar denumirea „mărfii” îl făcu circumspect. Desigur, nu era un praf de cretă obișnuit, era gălbui la culoare, nu alb. Dar faptul că băiatul îl numea obedient „șef” pe Dinuţ...? „Dinuţ” sau cine o fi fost... Îi era greu să pară indiferent.

–       Ce cretă e asta?

–       E praf dă răceală băiatu-meu. Nu să prea găsăşte medicamente. E o fabrică tumna la mama dracului în Timişoara. Și să produce puțin. Savule, strigă barmanul, ai și tu o ţâgare dă foi? Tu fumezi? îl întrebă de data aceasta pe Georgescu.

–       Nu mai fumez de cinsprezece ani.

–       Dă-mi două, îi mai spuse barmanului.

–       Văd că se fumează și se bea alcool...

–       I prohibite da’ microbu’ te roade fratele meu! Și să găsește la o adecă câte ceva. Na!, îi înmână țigara lui Georgescu după ce le scuturase pe amândouă lovindu-le una de alta.

Apoi o aprinse pe a lui. Suflă ușor în focul ce ardea capătul țigării și inhală fumul cu mare satisfacție:

–       Fuuu! E tare aromată! Marfă jamaicană dă frunte! Fratele meu, n-o aprinzi?

–       Mai aștept un pic, îi spuse Georgescu și se gândi să o depună într-un buzunar al cămășii, la piept.

Forma țigării se vedea prin vesta gri de tricot.

–       Ce aștepți? Ziua dă mâine?

–       Nu, zise repede Georgescu. Eu sunt în mare grabă. Acum vine seara și n-am făcut nimic din ceea ce doream să fac. Nici măcar nu știu unde se află Consulatul Italiei. După ce îl găsesc eu sper să avem destul timp să ne vorbim. Ajută-mă să mă liniștesc...

–       N-ai dă ce frate! Te cazez la mine, na! Ne ducem amândoi la ambasada aia, consulat, cum îi spui. E toate despuse în zona rezidențială, în afara orașului, pân Snagov. Lângă lac, la pădure e toate ambasadele. Să vezi, ca la Paradis! Cu apă și pomi, și palate... E viață frumoasă dă ambasador!

În tavernă pătrunse un tip îmbrăcat în uniformă albastră, ca de polițist, numai că era din stofă de calitate. Se duse direct la Savu și îl întrebă ceva cu voce înceată, aproape șoptit.

–       Nu l-am văzut să mă prăbușesc mort pă loc! se auzi vocea acută a lui Savu. Dă o lună, pă puțin! Dom’ șef, vino aci te rog! Auzi ce mă acuză dom’ colonel! Zice că sunt cuorupt dă Roşulăţ! Nici nu l-am văzut... Spune mata!

–       Nu l-a văzut, Stoiane. Ăsta e băeat bun!

–       Știi bo dom’ șef cine-i ăsta?

–       E Savu na. Băeat d-al meo! E pă lista mea!

–       Te crez! Da’ tu pă lista cui mai ieşti?

–       Ce spui măjere? Mă descridetezi dă față cu lumea?

Chelia lui Mişu Dinuţ se înroși la fel ca fața lui și încrâncenarea se adânci în toate ridurile sale. Mustața și barba i se zburliseră și s-a ridicat ușor de la masă.

–       Io îl caut pă Roşulăţ, da’ dacă nu-l aflu vă scoţ pă voi  d-aci în doo minute și vă mân la dubă!

–       Te făcuși al dreacu’ după ce luași o treasă-n plus! Bo ieşti pă o pistă pereculoasă, na!

–       Ieşti şefu’ la traficanți, şefule? No mai ești cu guvernu’?

Dinuţ scoase din buzunar un pistolet ca de jucărie, micuț, cât să-l ascunzi în palmă.

–       Ce faci cu ăla? Mă corupi și pă mine?

Apoi strigă într-o stație radio:

–       Băieți, intrați și pă iei!

Atunci îl împușcă Dinuţ, sau cum se numea. Arma micuță pocni și glonțul se înfipse în uniformă apoi se pierdu în trupul colonelului care se frânse de la mijloc.

–       Ah!

Dinuţ se repezi în spatele tejghelei uitând de Georgescu și se ascunse acolo, înăuntru au intrat tropăind câțiva trupeți, păreau niște soldați, iar colonelul le strigă să-l urmărească pe asasin după tejghea. Acolo era o trapă secretă prin care fugise și Savu. Pentru Georgescu nu era vreme de așteptat ca evenimentele să se întoarcă împotriva sa. Colonelul zăcea cu ochii închiși, rătani descoperiseră ieșirea secretă și el se duse afară pe ușa mare. Acolo văzu duba și încă doi soldați care priveau către el și strigă:

–       Hai degrabă, e nevoie de ajutor! Dom’ colonel e împușcat!

Tinerii veniră într-un suflet și îl văzură pe colonel prăbușit pe mozaic.

–       Dom’ colonel să trăiți, da’ unde...?

Nu se vedea nici o urmă sau vreo picătură de sânge, ceva... Au încercat să-l salte în picioare însă era inert. Apoi s-au încordat să-l care la dubă, unul de umeri, altul de picioare. O huidumă de colonel, greu, de peste o sută de chile...

Marin Georgescu fugi să se ascundă de ochii beligeranților sau curioșilor. Mai apoi ajunse pe strada unde se „sărbătorea” cu mult zgomot decesul unui localnic. Procesiunea ieșea în stradă cu fast, glorie și muzică. Era un tânăr mafiot căzut la datorie, iar mama lui dăduse tonul la bocete: „Oleooo! No mi-l luați borfaşâlor, crape fierea-n voi! Puradeluuuu’ meooo! Hadreeaneee!” Era un urlet răgușit, pe două voci care chinui timpanul lui Georgescu. În spatele fanfarei, dricului tras de cai și femeii care profera, o echipă de malaci negri și groaznici își făcea loc printre pomanagii și se simți lovit în cap de monezi pe care le aruncă unul dintre ei, neașteptat a fost strivit de oamenii care se îmbulzeau să recupereze firfireii rostogoliți printre picioare... O îmbulzeală mortală, ofrandă pe care o cerea sufletul nesătul al garoiului din coșciug. „A morit copilu’ meo! Să moriţ’ cu toţiiii...!” Din grămada aceea Marin Georgescu se ridică anevoie, șchiopătă puternic după ce lumea se scurse pe lângă el urmărind nucleul mortuar. Pe jos găsi o monedă de cincizeci de bani. Nu merita să fie betegit doar pentru atât. Plecă apoi către bulevard, să ajungă la Biserica italiană. Ajunse șchiopătând în locul acela, nenorociții îi dislocaseră șoldul stâng – ce obicei păgân și fără rost! Biserica era la locul ei, cu un turn mic, de cărămidă, încuiată, prăfuită, părăginită. Stătea acolo ca un monument uitat și stingher. Îi dădu ocol. Nimeni, nimic... Ar fi vrut să meargă pe bulevardul drept și larg. Nu mai fusese de-atâta timp acolo! Turiștii văd locurile vizitate corporal, iar amintirea lor este panoramică, localnicii însă nu ating cu privirea decât modificarea confortului zilnic. Arhitectura nu le vorbește. Georgescu era un nostalgic dar și un fugar. Nu mai avea... ce să vadă. Oricât de schimbat părea totul, de oriental, deochiat limbajul și violent colorate veșmintele, agitație de talcioc și bâlci, nu avea decât o distracție, să observe grupurile de polițiști disimulați în mulțime, care opreau câte o persoană și o legitimau. Era temător (și tensionat ca un resort înainte să se destindă) că în toată gloata aceea el era singura persoană căutată. Nu ar fi trebuit să umble pe bulevard. În fața lui doi tipi opriră un individ, apoi, când unul dintre polițiști se ocupă de bărbatul care întreba ce au cu el, celălalt privi atent spre Georgescu... Deodată omul se smulse de-acolo și lovi un trecător doborându-l, se smuci din prinsoarea polițistului apropiat apoi ajunse în carosabil. Strigătele polițiștilor care se mobilizau încă îi stăruia în cap lui Georgescu, se mișcă mai repede să scape de trotuarul prea îngust până văzu barajul format din câțiva bărbați cu fețe crunte, unul strigă puternic: „Să să oprească toată lumea!”, crescuse în rang, se credea și el un dumnezeu dacă reușea să oprească toată lumea, „Nu să-ntâmplă neciun lucru. Să cată neşte bandiți! Că doar nu sunteți toți bandiți!” și surâse din mustață... Pe Georgescu îl cuprinse disperarea. Amintirea lagărului reveni puternic în mintea sa. Împinse ușa din dreapta și intră într-un magazin de antichități.

În centru, pe coridorul îngust era așteptat de patron, un chinez de vreo șaizeci de ani cu bărbuță rară și sură:

–       Bene-ați venit, domnu’! Nomele meo e Moşé.

–       Dar sunteți chinez, nu?

–       După mamă sun’ ovrei, deci...

–       Deci sunteți evreu.

–       Deci sunt ovreu. Ce vă doriți din umelu’ meo magazin domnu’, vă rog?

Georgescu privi puțin împrejur...

–       Nu știu să spun...

–       Ina, prezintă lu’ domnu’ să să otărască!

Între toate exponatele unul se însufleți deodată, o femeie minionă, cu plete lungi, negre, care bordau o față măslinie cu pielea fină și gura mică.

–       Avem o colecție mare dă ceasuri mecanece dă masă, părete or dă mână, o empresionantă bebliotecă, dacă sunteți colecționar, cărți din hârtie cu coperte dă piele or înlocuetor. Atenţe, acestea sunt cu piele dă crocodil autentic. Tare mijto, dă bene într-un berou de boer ca mata...

Atunci o forță brutală smulse ușa și-o trânti înăuntru. Totuși n-o scoase din balamale. Un balaur se așeză în tocul ușii privind cu dispreț conținutul magazinului, cu oameni cu tot.

–       Bo, zise, ascundeți bandiții acia?

–       Să poa’ dom’ agent, chițăi Moşé. Noi suntem uomini onorabili. Vindem antichetăţi... lucrări vechi...

–       Da? Vezi să nu să-ntămple că te mănâncă lagăru’ mare. S-a-nţăles?

–       Da cum să nu, domnu’ comesar s-trăiţi! Noi suntem umeli!

–       Umel, al dreacu’ chinez, cu stre... cu strecăciuil-alea...! Ptiu! Să mor dacă poți să ei ceva d-acolo, zicea „comisarul” îndepărtându-se de ușa lăsată deschisă.

Moşé, zâmbi oamenilor care treceau prin fața magazinului său fără nici o intenție să-i treacă pragul, apoi închise ușa.

–       Sunt dese asemenea razii? întrebă Georgescu.

–       A nu, doar dă Merenda. E Garda dă Ordine, na. O freacă până la mezu’ nopţii. Da’ iartă-mă dă observație, ești cumva rumun? Că mi să pare da’ vorbești într-un dealect despărut. Nu așa-i draga me?

–       Da-da. Se esprimă deferit.

–       Este din cauza limbii. Am limba scurtă...

Le arătă jumătatea sa de limbă. Femeia s-a oripilat, însă evreul chinez n-a schițat nici măcar un rictus.

–       No e dă la lemba asta, e dă la aelaltă. Vorbești romana strecat. Ieşti rumun. Ce cauți aci?

–       În magazinul dumitale?

–       Așa.

–       Am intrat să caut o carte.

–       Ai bani?

–       Am.

Moşé își pierduse amabilitatea. Nu-i ceru să-i arate banii dar se exprimă în doi peri:

–       Cată!

Georgescu se uită la bibliotecă. Erau doar cărți cu coperțile reșapate, fără titlu, din carton și mușama. Nu văzuse niciuna cu coperta de piele veritabilă.

–       Nu aveți cărți de citit? Nu văd nici un titlu, nume de autor...

–       Şteie să cetască? se miră silfida Ina și păstră figura întrebătoare până ce Moşé hotărî:

–       E rumun, na! Du-l la subsol să cate la grămadă!

–       Și... dacă mă f...?

–       E-e... lasă-l pă el ’năuntru!

Era ilară limba romană vorbită cu accent evreiesc însă pe Georgescu nu-l prea amuza, el avea un stres major cauzat de lipsa unei idei care să-l scoată din acea situație stânjenitoare.

La subsol ajunse coborând scara elicoidală, femeia lumina drumul cu o lampă și descuie ușa care scârțâi grav în liniștea subterană. Un miros greu, umed, de mucegaiuri, ieși în afară ca expirația printr-o cavitate nespălată.

–       Phu! Nu aveți ventilație aici? Nu e bine să adăpostiți asemenea lucruri care se umezesc...

–       Am avut o enstalaţie dă vânturi, na. S-a deraglat. L-a blăstemat o vrăjitoară să s-oprească.

–       A intrat o vrăjitoare aici?

Vederea lui Georgescu se obișnuise cu interiorul parțial luminat. O adunătură dezordonată de lucruri într-un spațiu neașteptat de mare, o sală. Ina aprinse câteva candele și interiorul se distinse în limita pereților săi. O mulțime de obiecte inutile, multe dintre ele oxidate, necurățate, parcă abia scoase dintr-o groapă de gunoi, jucării mutilate, tablouri fără culoare în jurul unui șevalet, câteva sprijinite de perete, statuete între care și o copie deplorabilă a cunoscutei Venus fără mâini, sfeșnice, săbii vechi, costume de paradă din țesături murdare sau putrede, trei smochinguri și-un frac, două rochii de mireasă, o mulțime de rufe într-un cufăr, pe mijloc un vraf piramidal de cărți și chiar un pat acoperit cu perdea ca un baldachin... Doar atât surprinse Georgescu într-o observație superficială înainte să caute între cărțile mucegăite ceva să-l intereseze. Abia vedea unele titluri totuși le frunzărea ușor pentru a nu stârni praful cernut de ani din tencuiala încăperii.

–       Ai găsit? Ai... ceva? Pote că te-nteresază tableuri dă enterpreţi rumuni... A! Or discuri d-alea muzicale... Dă clasici, na, pentru domni. Trebe să găsești ceva. E marfă multă.

–       Nu... N-am găsit nimic, murmură Georgescu fără să știe ce caută.

Informație, asta căuta, informație să afle ce se-ntâmplă pentru că nu înțelegea deloc dacă se poate salva ori este într-o situație fără ieșire.

–       No? Poate vrei p-asta!

Ce-i mai oferea femeia? S-a uitat și văzu că-și ridicase fustele dezvelind triunghiul pubian.

–       Ce? Dacă ne surprinde patronul?

–       E soţu’ meo. N-ai treabă.

–       Soțul?

Ina avea cel mult douăzeci și cinci de ani...! Înțelese. Era o afacere de familie. Nu puteau lăsa nici un client să plece fără să cumpere ceva din „umelul” lor magazin.

–       Cât?

–       Zece parai...

–       Trei...

Ce mai zgârcit! Oricum i se oferea cu un preț mic...

–       Şepte...

–       Trei și jumătate...

–       Cinci...

–       Patru.

–       Patru, acceptă cu dispreț femeia și se îndreptă către baldachin desfăcându-şi încet cordonul câtorva fuste.

–       Se poate ieși prin spate din clădire? întrebă Georgescu.

Pe el nu-l interesa o aventură sexuală.

–       Este o poartă...

–       Pe unde?

Georgescu deschise ușa pentru a vedea dincolo de întunericul scării.

–       E las’ că-ți arăt eo! Vin-acilea!...

În interiorul baldachinului se mișca o umbră subțire, abia o zărea și îndepărtă ușor perdeaua ca pe o cortină...

–       A-a-a! strigă Georgescu înspăimântat.

Avu o revelație cumplită. În interiorul baldachinului se afla goală... bătrâna vrăjitoare Zazalea...

–       Ce ți să-ntâmplă nebune, ho!

S-a frecat la ochi:

–       Mi s-a arătat vrăjitoarea...

–       Cee...?

–       Să-ntemplă ceva? răsări lângă ei vocea chinezo-evreului.

–       Ăsta-i vrăjit! E vrăjit dă mama bubelor și vrăjitoarelor să ne face noauă rău!

–       Să-l tau? întrebă Moşe care venise înarmat cu un iatagan îndoit la vârf și bine ascuțit să taie firul de păr...

–       Nu... P-ăsta nu! Afară! strigă femeia amenințător, să nu...! Gonește-l în stradă!  E vrăjit!...

–       Haide mo! strigă micuțul și-l împunse cu vârful amenințătoarei scule de hăcuit.

Georgescu voia să plece, dar prin spate. Nu-i era teamă de chinez cât reușea să-l vadă. Încercă ușa care dădea în dosul clădirii, însă era încuiată. Își făcu vânt în ea...

–       N-o sparge! strigă de la baza scării chinezul...

Prea târziu. La a doua izbitură ușa cedă și Georgescu ieși într-o curte. Nu departe zări un câine care se ridica de la locul său unde îmbrățișase un os mare curățat de carne. Câinele îl privi puțin curios apoi, pentru că nu-l găsea nicăieri în memoria cu mirosuri dar îi putea simți teama, începu să rânjească. Omul se dădu îndărăt cu ochii la potaie, poarta avea un ivăr, probabil ar fi reușit să-l tragă înainte... Fugi să treacă dincolo de gard și câinele îl prinse bine de pantaloni. A deschis strada și a ajuns în ea, iar javra s-a oprit în poartă să latre cu disperare, apoi când s-a auzit chemată și alintată de vocea unei babe, „Mariose, puiu’, ha-ncoa!”, a lăsat victima să-și examineze franjurii pantalonilor proaspăt sfâșiați.