07. Prietenul care se cunoaște și rolul său în călătoria pe care o întreprinde Georgescu. Dincolo

 

Mai avea doar zece pași pentru a ieși într-o intersecție când se auzi strigat:

–       Marin Georgescu!

Se întoarse: Mișu Dinuţ, ori falsul Mișu Dinuţ... O tragedie de dimensiuni planetare! Fuseseră prieteni și urmau să fie iarăși. Se uită în sus: „Cine organizează aceste tragedii, Luminăția Ta?” „Eu, îi răspunse Dumnezeu. Cu toată dragostea.”

Dinuţ îl strigase din ușa unui salon de frumusețe și a intrat acolo pentru că se deranjase omul de pe scaun în timp ce o femeie îi pensa sprâncenele și le mai tăia cu forfecuța.

–       Ia uitați-vă ce mai boschetar, fetele? O zi l-am perdut și să făcu dă tot rahatu’. Cum umbli bo-n halu-ăsta? Ieşti pă centru nu la periferie!

–       Am avut... Am fost... Sunt urmărit, îi zise încet, aproape de ureche.

–       Ce? Ce z’ce? se arătă curioasă pedichiurista, maseuza, sprâncen... în fine...

–       E hahaler-ăsta, răspunse femeii și clipi din ochi lui Georgescu. Haida să-l făcem băiat giugiuca! Niţo! Niţo! Unde-i fă fat-asta? Face trotoaru’?

–       Niţo, strigă și „fata lui”, Niţo! O fi la treaba ei!

Niţa, o slatancă platinată, se arătă după cortina pusă în loc de uşă:

–       Ce-aveți, ho! Sunteți gugu? Am fost dincolea că n-aveam cleent. A venit cleentu’? Ce să schimb la ăsta. Îi trebe o bae!

–       Da’ du-l la o bae, fă-l băiat...!

–       Pă moşu-ăsta? Băiat? Mai bene fată. Hă-hă-hă-hă-hă...! Hai dom’ pultoner, na! Neci zdrănţile nu să mai ține dă el!

–       Fă, n-auzi că te plătăsc!

–       Păi dă ce nu zici, mânca-ţe-aş? Ai formosu’ ca să te facă fata boboc!

Georgescu a privit circul de parcă n-ar fi fost vorba despre el și a avut o mică pornire spre fugă. Doi pași avea până la ușă, o deschidea repede și ar fi alergat spre libertate... Doi pași, dar a ezitat. Așa este viața unora, când li se oferă alternative o aleg mereu pe cea mai proastă. De-asta s-au inventat păstorii de oameni. Ăștia le arată drumul corect, cu bățul noduros...

Ideea unei băi, chiar în condiții de nesiguranță îi păru foarte convenabilă. Dar hainele sale? Se concentră pe cada în care îi cerea femeia să intre.

–       Dăzbracă-te, ce-ai? Nu te călăresc io formosule, ete nu mă uit la tine, na!

Apa caldă venea de la un boiler mare aflat în cameră și curgea în cascadă dintr-o țeavă largă, se așezase o baltă pe fundul căzii mari, totuși... nu se putea dezbrăca înaintea femeii încă tinere din apropierea sa... e drept cam mustăcioasă, dar... femeie.

–       Nu mă poți lăsa singur?

–       Ca să te speli tu? Na. Pă io ce mai fac?

–       Intri după ce mă bag în baie.

S-au învoit. Femeia a revenit să-l săpunească și să-l frece cu un burete mare până s-a înroșit ca dracul. Pentru ce i se mai spune și „necuratul”? E curat dacă s-a fiert la plus 90 de grade...

–       Ce spui Niţo? Mai poate? a întrebat Mişu Dinuţ care îi aștepta cu piciorul ridicat pe o măsuță, deja plictisit de compania celeilalte femei.

–       Poate, dă-l dreacu’! Toți poate când îi cauți la oo! Uite ce prost mai e că n-a stat și l-am tăiat cu briciu’, uite-aci, na, sub nasu-ăsta mare-al lui. Stai mo, stai mo, că nu te-omor!

–       Da’ ce mustăcioară ți-ai lăsat nea Georgescule! Dă fante, na!

–       S-a schembat la muie! Formosule! Stai, stai să te tau la unghiuliţă!

A trebuit să suporte, însă nu a continuat cu pedichiura. Era destul.

–       Ai să mergem! l-a invitat Dinuţ, după ce a mulțumit femeile cu snopul de bani.

Unde? Unde. La unchiu’. Unchiul lui Dinuţ era diriginte de gară în orașul Buftea și uite, „acum” era într-un mic concediu și venise la el acasă, unde locuia nevasta și copilul, că niciunul n-a vrut să stea acolo, la gară. Nu era mult mai în vârstă unchiul, ba, parcă de aceeași vârstă, totuși era fratele mamei sale, deci unchi.

–       E periculos la Buftea. Are infracţonalitatea pă cap cea mai mare pă ţară. Numa slatani dintr-o ramură rea.

Dirigintele avea o potaie mică, un pechinez zgomotos, însă foarte inteligent. Îi arunca pernuța dincolo, pe hol și el o aducea înapoi.

–       Hai mo! Hai mo! Mânca-ți-ar mă-ta coada!

Mai avea dirigintele și o țuică dublu rafinată, tare... tare bună. Nevastă-sa era cam bătrână și cam vorbăreață. Se implementa rapid în gălăgia lor, deși vorbeau politică.

–       Să vorbeşti dă poletică e interzis. Poletica e numa’ pentru cadre. Restu’ lumii să să procupe dă parale. Nu e corect?

Ce poți ști cum funcționează la minte dirigintele? Pentru el o fi fost corect. Dacă ai fi venit dintr-un spațiu în care discuțiile pe zvonuri politice sunt şouri de toată distracția, nu era corect.

Dinuţ nu părea la fel de radical.

–       Știi că nu-mpăratu’ a interzis să să comenteze la teveu na, adecă ştirili. E o ținută dă espresie a şpicherilor. N-are treabă el.

Vorbea tot mai mult în dialectul romanesc, aparent comic dacă s-ar fi transcris exact, de fapt sinistru pentru că era vorbit de toți. Paranormal... Georgescu nu voia. Cei doi știau cine este, nu? De ce oare nu vorbeau ca el, din moment ce păreau, și, se considerau... români. Se pierduseră într-atât în lumea aceea că își abandonaseră și limba, ori...– foarte repede i-a încolțit în minte acel „ori” – ori erau ascultați de alții, de alți spioni...? Tanti Delisa a adus niște saleuri și s-a minunat cum le-a consumat Georgescu.

–       Domnu’, a zis, să ști că ieşti dîocheat!

–       Desigur, surâse Georgescu, dar mai ales flămând. Am avut o zi... Am... Trăiesc un coșmar, își plânse de milă.

–       Da-da! Știi ce-mi zice? Că e urmărit. Cine te urmâreşte mo rumune?

–       Sunt considerat spion italian. Mişule, tu mă știi, am copilărit împreună, am corespondat pe rețeaua de date, am pus vreodată o întrebare neobișnuită, m-am interesat de tehnică militară, de strategii, de secrete ale statului...? Am fost curios...?

–       Io mai ştu?

–       Cum adică? Cum adică? Ești tâmpit? Mă discreditezi cu bună știință înaintea domnului diriginte...

–       Mo da’ prost a rămas ăsta! conchise Dinuţ. Pă ştu io cine să bagă pă reţea ca să te trage dă lemba ta scurtă? P-atunci avea lembă lungă, hă-hă-hă-hă!

–       Securitatea e ca virușii. Stă în noi și ne lovește când i să scoală. OSE, Organu’ dă Securitate Esternă, cu agenţi dîn cel mai pregătiți. Corsani...

–       Ce sunt ăia?

–       Care te fură dă iedentitate și te elemină!

De „corsani” nu auzise până atunci. Despre Marele Șef au comentat repejor noua adresă la care răspundea: Maiestate. Se spunea că se cam enervase la un supeu, după ce ascultase cum cântă grotesc de fals un mare tenor local. Fusese invitat ambasadorul SUA, un negru fudul, cu barbișon. Totul se organizase la casa unui diplomat de stat, îl chemase pe amfitrion și acela îi spusese: „Asta e, şefu’, nu e fonduri”. Lui, să i se adreseze garoiu’ ăla atât de jignitor? „Maiestate, trebuie să-mi zici, servetorule!” Și de-atunci s-a mișcat mașinăria din jur. Ce aveau de câștigat dacă Metildumane ar fi împărat? Ce să aibă? „Tetluri”. Cel mai nenorocit staff din câte s-ar fi putut organiza! Oamenii cei mai corupți, cele mai cunoscute secături, au pus laolaltă câte un pic din prada fiecăruia să-l salte pe „Marele Șef” la palierul superior, „Maiestate”. Ăsta i se potrivea și ei s-au ales cu ranguri de baroni. Baronu’ Curcă, baronu’ Sulăimanu, baronu’ Faraonu, etc. Cine ajunge în Adunarea Populară e numit automat baron.

–       Are să vie ziua când toată populația are să fie baroană!

–       Tare deșteaptă e fimeea asta, ce spui!

Pechineza Ciucolata se împrietenise la cataramă cu Georgescu. Se așezase la piciorul său și aștepta să fie gâdilată pe creste ori sub gușă. Mârâia de plăcere... De-afară s-a auzit sirena unei mașini de poliție...

–       Mişule, aș vrea să plec, își aminti. Trebuie să ajung la Snagov. Este singura mea speranță.

–       Unde? întrebă dirigintele. Unde vrei să mergi?

–       Ăsta vrea să entre la consulatu’ italean. I-am zis eo că nu face nimic. Nici nu să uită bo la tine. Te dă afară!

–       Păi îl duc eo, le zise, ciudat, tanti Delisa.

–       Ne. Las’ că merg eo cu iel! Iau Fordu-ăla vechiu’! Unchiu’ ne face rost dă bilet la trenu’ către Snagov. Hai să mergem!

S-au ridicat. Abia în momentul acela a simțit Georgescu efectul alcoolului. „Ha-ha!” picioarele sale aveau trasee contrare. A râs continuu până la mașină, avea un efect ilariant țuica sau... poate drogul pe care-l consumase. Pe Dinuţ chiar nu-l afectase în vreun fel. I-a dat lui Georgescu o geantă și i-au pus înăuntru câteva alimente, niște pâine, saleurile rămase, o sticlă cu apă și:

–       Uită-te aci! Ăsta e un act dă identitate. E pă numele Tereacoasă Marineaţă. Te uiți la el pân tren. Alfel te saltă vrun controlor dă acte. Așa? E fals, da’ nu știe nimeni. Da?

Mișu Dinuţ era un individ cu relații. Georgescu s-a convins că era prietenul său vechi din moment ce îl ajuta. Au urcat în hârbul negru și au demarat cu greu din garajul ascuns undeva în spatele clădirii mari cu mezanin.

–       Bo, crez să ne țină motorina pân’ la gară şi-napoi.

Era seară, mergeau spre centru și trecură pe lângă vechiul palat regal, modificat în așa mod că abia putea fi recunoscut, dar când văzu „sala palatului” Georgescu își manifestă spaima:

–       Ce-i asta? O moschee?

–       Împăratu’ s-a convertit la maomedanism. Încă n-a luat asta..., cum zice? instinctele-alea... Rugăciuni, prosternări, toate câte e... I-auzi ce manele avem la programu’ dă seară!

„En nu-o-o-omele lu-u-u’ A-a-a-la-la-lah Pre-pre-a-prea-melostivu’ și-i-i-i Îndurătoru-u-u’ și... A-a-ar- R-rahma-h-hmann şi Ar-r-r Rrrahimm, și-i-i... la-a-au-a-audă...”

Învârti mașina spre dreapta apoi spre stânga...

–       S-a demolat catedrala catolică?

–       A căzut vectimă la bombardament. Amen!

Totuși fusese renovat blocul mare din apropierea intersecției. Au urcat spre Calea Griviței, cum s-o mai fi numit... Au ajuns într-o mare de vehicule de tot felul înghesuite într-un carambolaj.

–       Na, tu mergi că vezi că trenu’ e-n juma’ dă oră!

Georgescu se întinse reflexiv să-l îmbrățișeze pe Dinuţ:

–       Mulțumesc, frate!

–       E hai, zise Dinuţ, parcă mișcat de emoția celuilalt, e hai, baftalo!

Oh! Ce expresie găsise pentru a-l încuraja! A plecat...

–       Marine! Ia asta! îl întoarse Dinuţ.

Îi oferea o jachetă de doc pentru că-l văzuse zgribulindu-se din cauza răcorii. Și-au mai strâns mâna privindu-se atent în ochi. Și s-au despărțit. Marin Georgescu s-a orientat. Avea chiar un bilet de mână pentru un șef din gară pe care ar fi trebuit să-l găsească în mare grabă. Dar la intrare era un angajat care cerea să vadă biletul de tren. Se căută de bani și-i dădu un parai.

–       N-ai bilet?

–       Trebuie să-l găsesc pe... pe Sararu Ge.

–       Ghiță?

–       Da.

–       Mai trebe un parai.

Georgescu se scotoci.

–       Unde-l găsesc?

–       Uite colo, pă ușa aia!

Ghiță nu era pe ușă ci în dosul ei. Văzând fițuica dirigintelui din Buftea a făcut un semn de lehamite.

–       Şe ce vrea?

–       Să-mi dați un bilet până la Snagov.

–       Da? Dă unde să-ți dau belet?

–       Vă rog. E tren peste vreun sfert de oră. Mă grăbesc.

Ghiță nu era obișnuit cu acel tip de politețuri verbale. Nici nu le suferea. Își urni cu greu cantitatea de osânză pe culoar  să-i strige ceva unei femei de serviciu. Femeia a intrat la cabină și a venit cu un tichet.

–       Uită bo! Să zici lu’ Cacoi că sunt achitat dă datoriă. Să mă mai lase dracu’, că și pă mine mă costă, na!

Georgescu se năpusti spre peroane.

–       Unde-i Snagovu’? întrebă pe traseu la „Informații”.

–       La peronu’ douăzăci și doi. Pleacă peste cinci minute...

Încă mai era amețit de la băutura aceea. Simțea că picioarele aleargă singure... Peronul 22... Păi nu erau decât zece peroane, privind așa, la repezeală. Vorbea singur:

–       Douăşdoi, douăşdoi...

Ultimul! Trenul era tras la peron. Foarte aglomerat, avea ocupate și scările vagoanelor. A găsit un loc liber pe ultima treaptă cam la jumătatea trenului, un tren mic, de patru-cinci vagoane. S-a prins cu mâna de bară și i-a mulțumit în gând lui Dinuţ că îi dăruise scurta aceea care-l proteja la vânt. Îm, Snagovul nu era departe. Putea suporta o călătorie într-un picior. Și... trenul porni ușor, apoi din ce în ce mai repede... Dintr-odată simți că alunecă și apoi cade geanta de pe umărul său, chiar între peron și tren. Nu mai gândi, sări de pe scară, în plină viteză, să-și recupereze alimentele, actul de identitate și biletul pe care-l introdusese în geantă. Trenul s-a dus în grabă, n-a oprit. De ce-ar fi oprit? Georgescu își recuperă geanta. Bareta de umăr ieșise din carabinieră. A pus-o la loc și s-a întors în gară. Da’ ce băuse? Nici nu a simțit... O băutură minunată, îi crease doar o stare plăcută, o liniște și fericire, he-he! fără să-l doară capul... Și-acum, ce era de făcut? A întrebat de următorul tren. Abia mâine la unsprezece... Nu erau decât două curse pe zi. Se înnopta. Unde să meargă? A revenit la Ghiță Săraru. Când l-a văzut, burtosul a făcut fețe-fețe, adică nu l-a cunoscut, și... în fine ce treabă au ei de împărțit și „ia mai las-mă bo!”

–       Vă rog, i-a zis Georgescu. Eu nu știu cum să iau legătura cu dirigintele să-i spun că am scăpat trenul. Vă rog să-i spuneți dumneavoastră!

–       Bine-bine! Acu’ eşi afară! 

A ieșit în coridor. Mai încolo era oficiul „Poliția”, evident nu-i știa pe polițaii din Gara de nord a Bucureștiului, iar între cele două birouri – unde se afla Sararu nu era vreo inscripție –, stătea un bărbat tânăr cu barbă   care-l potrivi greu cu privirea și bombăni ca și cum ar fi avut gura plină:

–       Dă-mi și mie un parai!

–       Ce spui?

–       Dă-mi un parai!

Era beat, drogat, bolnav? O fi fost român? Avea tenul alb. O fi fost... Însă era prea tânăr... Drogat... Spion?... Polițist... Ce a spus... Cacoi? Aşa îl numise Ghiță, Cacoi! Ha-ha-ha! Ce poreclă tembelă avea omul ăla cu fațada ca un dos plin de aroganță. He-he-he! Continua să mustăcească în momentul când Ghiță Sararu a ajuns la el și i-a pus un telefon mobil la ureche:

–       Zi-i!

–       Domnule... diriginte! Am pierdut trenul, domnule. Am ajuns pe peron când pleca, minți Georgescu...

–       Aii ce mai năcaz! E un tren pă nopte-asta, pă la cât să fie domne? Ia dă-l pă Sararu!

Au sporovăit, s-au înțeles. Georgescu îl privi iară pe cerșetor. Se ridicase și se mișca înainte-înapoi pe un metru din cinci pași. A făcut semn unei femei care se afla într-o postură asemănătoare pe la jumătatea holului.

–       Uit-aci! îi zise Sararu după ce a încheiat discuția cu dirigintele.    Dă-mi beletu’! Îl mai ai?

–       Da-da!

Sararu i-a schițat ceva cu un fel de creion. Știa să scrie!

–       Te duci la trenu’ dă Râmnicu’ Sărat! Schimbi la Ploeşti, de acolo cu trenu’ de cursă înapoi la-mpăratu’ Metildumane adică Bucarăşti! Ăla oprăşte la Snagov, na. Mergi la vagonu’ doi, pă locu’ ăsta și zici la conductor, și la unu’ și la altu’, că io, Ghiță Sararu, te-am pus acolo! Vorbesc dacă trebe, na.

–       La ce oră ajung la Snagov?

–       Ce știu? Pă la vreo trei-patru noaptea.

N-a așteptat, n-a auzit mulțumirile lui Georgescu, nu-l interesa deloc personajul. S-a mutat în interiorul camerei. Avea o afacere de pus la cale, o lovitură cu femei, cu femei, femei și avere... Dar până acolo trebuia să jefuiască niște garoi. Prin terți.

Georgescu a mers la tren și a vorbit cu conductorul, un individ de vârsta lui, gras, cu cascheta dată pe scăfârlie. Uite, uite-așa, se scărpina după ceafă...:

–       Da, da, și? Și? Pă Sararu îl știu. E ăla cu closetele na, și? N-ai bani? Zece parai și stai ca-n rai! Hî-hî, hî-hî-hî-hî!

–       Sunt falit. Am niște pâine și apă, actele, și biletul. Poftim.

–       Ce poftim, nu poftim, da’ ne ceartă butoiu’. Ne ceartă maţu’ na. Am și io familie. Da’ tu n-ai?

–       Sunt singur.

–       La anii tăi?

Controlorul avea chef de vorbă.

–       A zis că vorbește cu dumneata dacă trebuie.

–       Cine?

–       Sararu.

–       Zgârcea ăla? Dacă vreau io să vorbesc cu el.

Omul l-a întrebat cum de s-a înhăitat cu unul ca Sararu. Păi nu se înhăitase, cineva îl trimisese la el să-l ajute să se ducă până la Snagov și pierduse trenul. Îi găsise o versiune să ajungă în noaptea aceea. I-a zis tot... și conductorul, controlorul de bilete, „nașul”, ce-o fi fost, l-a lăsat  să-și caute locul. Se făcuse deja ora zece iar trenul pleca în șapte minute. Pentru ce asemenea rigoare când avea o viteză foarte redusă și întârzia întotdeauna? Dealtfel, privind ceasul de pe peron, a și plecat mai târziu. A plecat. Trenul acela nu era aglomerat. Prima sa oprire era chiar în Gara de vest din Ploiești. Locul lui Georgescu era cu spatele către sensul de înaintare. Avea un vecin de scaun, în față mai erau doi, stătea într-un vagon necompartimentat, iar ușa dintre vagoane, defectă, se deschidea și se închidea zgomotos la orice legănare a trenului. Georgescu îi privea pe oamenii amorțiți din jur, se uita pe fereastră unde zărea doar câteva lumini care alergau pe lângă ei. Un drum monoton, dar liniștit, vagonul scârțâia ca o navă bătrână iar ușa se lovea: toc-toc, toc-toc! Din când în când mai trecea o persoană, se ținea de câte un scaun, se întorcea să-i vadă pe călători, apoi trecea mai departe. Veni și conductorul să vizeze tichetele. L-a salutat. „Hai să trâieşti! La doişpe ş-un sfert e la Ploiești. Stă două minute.” 

Timpul se scurgea încet.

Era destul de relaxat când a pătruns pe ușa aceea o femeie. O femeie înaltă, masivă,... masivă,... cu... barbă!?, cu barbă deasă, cârlionțată, care-i înconjura toată fața.

–       Dă-mi un parai, zise femeia cu voce de bărbat.

–       Ești travestit?

–       Ne!

S-a căutat în buzunar. Era buzunarul acela pe care-l dorea plin de bani. Să-l golească și să se umple la loc...

–       Nu am nici un ban! Ciudat, până mai adineauri aveam încă doi parai...!

„Dorm?”, se întrebă. „Nu, nu dorm”, își răspunse. „Totul este real”.

Femeia-bărbat l-a întrebat, i-a cerut iarăși:

–       Îmi dai o ţegară!

–       N-am. Și-apoi, nu se fumează în tren.

–       Zici tu?

–       Nu eu, nu eu... Scrie... E scris aici sub fereastră...

Chiar așa, în loc de „E pericoloso sporgersi”^[1] scria, destul de clar, „Smettere di fumare”^[2], adică: Ești smintit dacă fumezi, citi bărboasa. Te dai la mine?

De câte ori nu și-a zis: „dacă tăceam deștept rămâneam” însă își amintea zicala asta după ce intra în belea din cauza bunăvoinței sale... Hotărî să tacă.

–       Tu ești mutu’? Spionu’? Ești?

–       Nu spun nimic.

–       Sunt vrăjitoarea Delisa, fata cea ma-desăvârşită a marii Mirenda...

Georgescu refuză să o privească în față. Drept este că îi păruse cunoscută figura, așa bărboasă cum era, totuși, totuși... Avea voce de bărbat!

–       Te pot vrăji să te umpli dă baftă mo, ori dă bube.

–       Nu spun nimic.

–       Acuzatu’ nu răscunoaşte, majestate.

–       Ce să răscunoască?

În tren apăruse chiar împăratul. Metildumane, frate cu Delisa, după mamă. Marele om îl privea ca pe un specimen. Georgescu a vrut să se ridice, să-l salute cu reverență, era o persoană importantă, nu-i așa, dar ceva îl ținea lipit de scaun. Dacă Delisa, vrăjitoarea, se transformase în Împăratul? Bănuise, de cum a văzut-o, că este vrăjitoare, iar cei doi, Dinuţ și dirigintele, sunt plăsmuiri pe care ea le crease. Se simțea înșelat, singur, fără putința de a riposta...

–       De-te ma-ncolo! îi zise Delisa.

Luase forma lui Marezu, polițistul din cursa aceea spre Alexandria. S-a așezat alături, și-a pus cascheta sus și i-a zis că a primit ordin să urce în tren la Ploiești special pentru el. La Ploiești?

–       Trebuie să cobor! s-a smucit Georgescu însă era vrăjit să nu se poată ridica. Trebuie să cobor, mugi, trebuie să... Lasă-mă, vrăjitoareo!

–       Stai aci! zisese Delisa cu vocea lui Marezu, stai să-ți zic! Suntem în drum spre Râmnicu Sărat. Trenu-ăsta merge către Iași. Te-ai prins, e o țară străină și te deportez dincolo.

–       Dincolo? Eu vreau să ajung în Italia, nu în Moldova. Ce să fac în Moldova?

–       Ești prost? La Moldova e de-ai tăi. Prostu’! Mergi la capitală măjere, te duci la ai tăi, la ambasadă, na...

„La ambasadă”? Georgescu s-a trezit de tot.

–       Tu ești şpion, și eo sunt şpion...

–       Da? Dar Dinuţ?

–       Care? E şpionu’ englez? Da-l cheamă Dinuţ? Nu-l cheamă și nu s-a chemat vrodată așa.

Marezu îi spuse că n-a corespondat cu Dinuţ ci cu vreo angajată de la Oficiul de Dezinformare al OSE. Îm? Avea voce masculină? Folosea expresii de bărbat? Sunt aparate pentru distorsionat vocea, era o treabă de femeie corespondența cu străinii, el nu cunoștea bărbați să facă treaba asta. Pe spionii dubli, cum era așa-zisul Dinuţ, îi foloseau, le înlocuiseră toată rețeaua și-i lăsau să transmită falsuri.

–       Crezi că sunt spion?

–       Da. Numai un şpion să putea ca să răzbeasc-aşa. Da’ trebuie să știi că io nu... Stai puțin!

Un telefon țipă ca o bufniță în noapte. Marezu își deschise cu cheia geanta înțesată de documente și scoase aparatul care lumina intermitent și fluorescent interiorul. În semiîntunericul vagonului părea o mică vietate care trăia în geanta diplomat.

–       Sunt aci, s-trăiți! Îl caut să trăiți! Îl caut. E un individ foarte periculos! Avem grije să nu scape s-trăiți! Am ’ţeles! Vă rapurtez trăiți! Na, i se adresă lui Georgescu în timp ce închidea aparatul. Vezi că ești pă consemn?

–       Și dumneavoastră sunteți... dublu?

–       Eo? Da’ de unde-ți veni ideea? Eo sunt patriot. Am ordin mai dă sus, ca să fiu sincer că te-ai trecut dincolo.

–       Cum adică „sincer”?

–       Păi cum altfel?

–       Sigur.

–       Hai că n-am mai văzut şpion cu mintea cam... Cum să zice? Naiv! Unde și cine e sigur pă lume?

Georgescu a crezut că n-a fost înțeles. Mai apoi însă... Drumul până la Râmnicu Sărat a fost lung. Acolo a coborât Marezu. L-a sfătuit să se predea autorităților din Moldova. N-a înțeles pe cine reprezenta, în numele cui acționa Marezu. Cât au stat alături i-a vorbit de regimul existent în Romania, l-a descris ca pe un munte de gunoi în care colcăie viermii. Metildumane era exponentul și instrumentul unei caste, o bandă ciudată, lipsită de armonie, neconformă cu definiția găștii, care devenea solidară doar în probleme de interes general. Altfel membrii ei se accidentau reciproc neîncetat. Legea tăcerii fusese înlocuită cu legea minciunii. Peste tot, în toate situațiile, se susțineau neadevăruri. Era o asemenea rețea de minciuni că adevărul însuși era deconspirat și dovedit ca minciună. Adevărul? Despre adevăr se vorbea, doar despre adevăr, dar el n-avea relevanță. Asta i-a zis Marezu, într-o limbă pe care Georgescu nu dorea să o mai audă vreodată.

N-a fost deranjat de polițiștii romani, probabil știau de el cum știuse Marezu. Până la Focșani, sau până la oprirea următoare, nu văzuse nicăieri numele gării, s-a întrebat ce drog înghițise la presupusul diriginte de gară, Cacoi. Parcă nici în acel moment nu-și revenise, avea mintea neclară. Lângă el se afla altă persoană, tot în uniformă, dar nicidecum Marezu. Cu el alături a trecut dincolo. Și-a zis că este „dincolo” când a pătruns Ivan, îmbrăcat într-o uniformă ponosită și cu o caschetă înaltă pe vârf. S-a pus pe cercetat documente. Pentru că erau doi pe scaune și Georgescu la marginea interioară, l-a abordat imediat.

–       Zdravstvuite, daite mne vaş pasport!^[3]

Era trecut bine de miezul nopții, dar el venise din Extremul Orient, acolo se făcuse deja ziuă. Avea fața turtită, de tătar. Ofițerul care zăcuse taciturn la dreapta lui Georgescu s-a sculat și i-a zis câteva cuvinte în rusă, ceva...

–       Mnî-mnî-mnî! a mormăit Ivan. Alioşa! Alioşa!

Alioşa, unul mare cât un grizzly a venit aplecându-se din spatele ușii:

–       Şto?^[4]

–       U nas iest problema^[5], i-a transmis ușor, printre dinți, Ivan.

–       Şto? a urlat Alioşa, pentru că nu-l înțelesese.

–       Vî zatcnis!^[6]

Apoi s-a întors către Georgescu, privind când la el, când la documentul său, un card cu poză, iar poza nu părea chiar a lui...

–       Vladită ruschim, ciuvac? Vâi gavarite ruschi?^[7]

–       Niet. Niznai... Vorbesc moldovenește.

Și ridică din umeri: „Nu știu, nu știu...”

–       Da-da-da! Broste şpiona ot poezda!^[8]

Alioşa l-a luat de ceafă. Cum? Era tehnica lui. Apoi l-a răsucit așa și i-a trimis un șut în spate. Georgescu s-a dus până în peretele vagonului și s-a lovit de el. Dar n-a rămas lipit acolo. E timpul să cunoaștem talentele ascunse pe care le deținea Marin Georgescu. Era un ninja cu ochi de fiară sălbatică și reflexe uluitoare. Instinctiv și-a căutat nunjak-ul. Îl ținea de obicei la brâu, însă acum era lipsit de echipamentul său negru și sculele de luptă. E drept că probabil huiduma n-ar fi simțit nici cea mai năprasnică lovitură. Strigă și se aruncă spre ea dar a fost ușor înfrânt, tăvălit și aruncat afară pe ușă... Ivan scosese o pipă și râdea scăpărând un aparat de aprins focul, privindu-l pe ofițerul acela roman care stătuse la stânga lui Georgescu.

–       Popadanie v golovu şpion!^[9] sau ceva de genul ăsta, aproximativ fonetic, adică „Dă la cap spionului!”

Georgescu a fost scos din vagon și împins spre ușa pe care Ivan a deblocat-o cu o cheie, ținându-și tacticos pipa între dinți – nu se putea deschide ușa în timpul mersului, dar ei, grănicerii, aveau această permisiune. Uriașul i-a desprins mâinile de bare și l-a aruncat în gol.

A zburat prin aer o viață întreagă. Apoi altă viață s-a izbit și s-a sfârtecat de pământ. Atunci a pierdut două vieți, Marin Georgescu... Alioşa a ratat de puțin stâlpul. „A-a-ai! Ciort!^[10]” a scuipat dezamăgirea din el. Chiar dacă era noapte, formele erau bine luminate de tren. Bușitura de stâlp și spartul tigvei, era o muzică dragă lui Alioşa.

–       Haraşo, haraşo! Zacroite dveri!^[11]

 

---

[1] tr. it. E periculos să te apleci

[2] tr. it. Fumatul interzis

[3] Здравствуйте, дайте мне ваш паспорт! – tr. rusa Bună ziua, dați-mi pașaportul!

[4] Что? –  tr. rusa: Ce?

[5] У нас есть проблема –  tr. rusa: Avem o problemă.

[6] Вы заткнись! – tr. rusa: Tu să taci!

[7] Владеет русским, чувак? Вы говорите русский? – tr. rusa: Știi rusește, fraiere? Vorbești limba rusă?

[8] Бросьте шпиона от поезда! – tr. rusa: Aruncă spionul din tren!

[9] Попадание в голову шпион! – tr. rusa: Lovește spionul în cap!

[10] Черт! – tr. rusa: La dracu’!

[11] Хорошо, хорошо! Закройте дверь! – tr. rusa: Bine, bine! Închide ușa!