08. Umbra lui Hitler în Moldova. Acces urgent la Scaraoțki. Drama unui înger chior

Trenul s-a dus poticnit, a scos un strigăt de adio și a continuat parcursul șerpuit către gara unde era așteptat. Afară ploua. Georgescu fusese aruncat în bălțile strânse pe marginea unui drum de țară. Era totuși un om prea bătrân pentru asemenea aventuri.

S-a lăsat o liniște relativă. Departe, dinspre norul acela de lumină se auzea cântând un cocoș deși abia dacă era trei, trei și jumătate noaptea. Suna ca și cum înghițise apă. Apoi... parcă un lup. A urlat prelung, penetrant, înspăimântător. Georgescu era un pachet deformat, strâns ca o grămadă de boarfe înmuiate. Nu avea curaj să se miște. Corpul său era tot o durere. S-ar fi târât ca o râmă, dacă n-ar fi cerut efort și asta,   s-ar fi strecurat, s-ar fi rostogolit... Numai să nu descopere o gaură în cap, femurul pocnit în două locuri, genunchiul dislocat, mâinile făcute zob, bazinul spart și toate coastele rupte... Ah, sistemul osos, scheletul nostru, cel care ne face atât de aspectuoși..., cât de fragil este, la o adică! Parcă n-ar fi dorit să fie sfâșiat de lupi, iar această urmă de voință l-a făcut să se întindă spre unul dintre stâlpii de lemn, uzi, putrezi. E, dacă reușise lucrul ăsta, oricât de anevoie și de mult timp ar fi consumat, înseamnă că merita să încerce mersul biped. Să se prindă de stâlp, să se salte, hop și-așa! Asta e, poți vedea mai departe. Omul, ce animal ciudat!  Doi pași, trei,... Bătrânele sale ciolane rezistaseră. S-o fi rupt ceva interior? Vai ce-l durea corpul, icnea, se poticnea,... „Și-acum, ce să fac?” Era murat în apă și noroi, a început să tremure de frig, dar, consolatoriu, a descoperit geanta sa nu departe de locul unde se prăbușise. O ținuse la piept și se desprinsese din nou. Ar fi mers către localitate dar se temea că, fiind noapte, singurele persoane pe care le putea găsi pe drum ar fi fost câini, sau lupi..., nu oameni. S-a mișcat greu pe mijlocul căii ferate, de pe o traversă pe alta, a așezat geanta pe creștetul capului să-i protejeze precar inteligența și într-o jumătate încheiată de oră a ajuns la un spațiu îngrădit unde erau depozitate traverse de beton și ceva pietriș. Datorită vremii ploioase chiar și potăile se ascundeau prin cotloane astfel încât și-a permis să înainteze până la ruina gării. „Frate, ce dărâmătură!”, îi zise alterego-ului din el. Erau două lumini suspecte care-i arătau toată nenorocirea aceea de casă, se mișcau asemenea unor ochi șașii, iar „celălalt” avu o presimțire, și-i spuse: „Alea sunt proiectoare.” Stătu să-și pună de acord gândurile. Oare nu era acolo un punct de frontieră? Prin urmare fusese aruncat din tren în Romania, țara slatanilor! Ei, dacă era așa, cum să treacă dincolo de „pământul nimănui”, arătura aia trasă pentru a lua amprenta pantofilor...? Mai merse puțin înainte când auzi în spatele său un urlet gutural:

–        Stoi! Stoi, n-auzi?

Se întoarse. Un individ cu o scufie, ca un prezervativ, pe cap și o puşcă automată prinsă cu, cu ce era prinsă? parcă un cordon de mațe, pe umăr, îndreptată către el.

–        Stoi că trag, pac-pac!

–        Am stat, îi spuse Georgescu și ridică mâinile.

–        Tu iăş’ ostaticu’ mă-ăi... mă-ăi vineticuli, măi! T-aştipt d-o uorî! Di şe-ai întârziet? urlă, apoi repetă aproape în șoaptă: Da’ di și-ai întârziet măi?

–        Am fost reținut, zise repede Georgescu. Am avut probleme. Uitați cum m-am înnămolit!

–        Phii! Ca puorcu’, zise omul și dădu repede din mână, apoi privi în dreapta și-n stânga: Uşş! Uşş! Să ţini di mini o păsăricî, ’r-ar a dreac-cu’ ea sî fii! Uş! O viezi?

Georgescu nu știa dacă trebuie să aprobe ori să tacă... Bine mai ajunsese! Era la discreția unui individ cu păsărici la cap!

–        Îmi iertați o sugestie, spuse precaut, ar fi mai bine să asigurați arma. Vedeți?, nu e pusă piedica.

–        Și cari mai i şpilu’? I mai ușor di tras pac-pac. Și să mai manivrez fieru’? Pac-pac! Și cadi tăţi. Ta-ta-ta-tam! Moari tăt jâdanu’ și slatanu’ măi. Și s-merjeăm la ghestapo!

–        Unde?

–        Şe-ai măi, şe-ai măi? Acolo să-închid ostatişii... Pleacă, pleacă, uşşş! ’r-ai a drrrr... Nu iești cumva pisică? îl întrebă pe Georgescu.

Nu era. Poate s-ar fi descurcat mai bine în situația aceea... Au plecat din locul în care se aflau și s-au apropiat de proiectoare. Rămăsese aprins doar unul și... nu era chiar un proiector ci o lanternă mare pe care o ținea cineva de mâner.

–        Hail Idler? zise omul. N-am somn. N-am somn. Și faşi bă Idlerică măi, și faşi di fuji băi ca prostu’ băi? Di și-l superi pi dom’ doctur măi? Mă, da’ și-l superă ista, băi!

–        Ail! răspunsese însoțitorul lui Georgescu și puse degetul sub nas. Mi-o ras ăia musteața, se plânse. Uite la ista și musteață ari! Subţârică... Uşş-uşş! Da-aa... Și, s-o sculat dom’ duoctur?

–        S-o dus la closiet și m-o-ntrebat: Ai inchis bini poarta, băi?

–        Da? Pă’ și tu cum l-ai ’ţeles prostovane că vorbieşti rusăşti?

–        Nu știu. N-am somn, n-am... Ba știu. Pân somnambulism și telepatii.

Au deschis poarta unei gospodării țărănești, cu o curte și cărare pavată până la casa mare, cu pridvor. Casă veche...

–        Undi-i ghestapou’ măi? Undi l-ați mutat? Di și umblați la ghestapo băi?

–        Da’ l-a scos docturu’ că-s lovia di iel. Dă când nu mai ie Doriel! Saracu’! N-a trăit făr’ di apă!

–        Ne-a tradat, se răsti Idlerică. Trebuia să-l împușc, pac-pac!

De câte ori îl vedea învârtindu-și arma, Georgescu aștepta să iasă gloanțele pe țeavă... A-a! Cum ajunsese automatul acela în mâna nebunului și de ce nu-l dezarmaseră ceilalți? Era periculos pentru toți...

–        Ieti! Pi mini m-o-nhăţat ultima uoară. Ieti! Di și n-oi avea și io somn ca tuoată lumia?

–        Du-ti băi în ghestapo! îi zise Idlerică lui Georgescu îndemnându-l să intre într-o cușcă de câine.

–        Nu pot, sunt mai mare, n-am cum să intru acolo.

–        Du-ti că ti uomor, pac-pac!

S-a vârât cu picioarele înapoi și a rămas cu corpul afară. Idlerică i-a pus zgarda după gât.

–        Mâini dimeneaţîă ti intervev... vevem. Uş-uş! Ia-ia! Şe-i în janta aia?

–        E goală. O țin pe cap să nu mă plouă!

–        I goală zâşi!

–        Goală...

Idlerică a vrut să ia geanta însă l-a deranjat lanțul zgardei. A renunțat. „Las’ pi mâni”. S-a mai învârtit puțin, i-a zis portarului să-l vegheze pe Georgescu și a intrat. După cinci minute a scos capul pe ușă iar.

–        Și faşi? Pac-pac!

Apoi n-a mai ieșit. Georgescu a desfăcut zgarda şi a mers la poartă. Se simțea... dărâmat, lipsit de putere. L-a găsit pe omul care se văita că n-are somn.

–        Ai, să superă Idler că ti-ai liberat.

–        Și ce să fac? Să aștept să mă împuște?

–        Cu și s-ti-mpuşti băi?

–        Păi cu arma.

–        Cu rujina aşeia băi? Pâi nişi să vrea nu să mai poate da di tragaşi. Ari pi încarcator doauă gloanţi goali, d-alea oarbi, da’ nu le ia puşca dioarişi iesti dă neşti suti di ani și s-o rujinit!

Dialogul acela instructiv l-a mai liniștit. A stat la taclale cu portarul care părea în toate mințile. Se afla acolo la un azil de moldoveni. Cum vine aia „azil de moldoveni”? E uite că se construiseră aziluri pentru populația care înnebunise în masă. Era o endemie de origine centrafricană. Se potrivise numa’ în Moldova.

–        Unde ați auzit asta?

–        Ni-o zis dom’ doctur.

–        Rusul?

–        Nu-i rus. I moldovean da’ nu mai vorbieşti moldovineşti, că nu să mai învață limba moldovinească la școli.

N-ar fi trebuit să se învețe la mame? Ce se întâmpla acolo? Era mai bine oare că ajunsese în Moldova?

–        Nu se mai vorbește limba română în Moldova? puse această întrebare naivă Georgescu iar omul din cabina portarului se strâmbă, e drept, obscur fiindcă nu i se distingea fața prea bine.

Georgescu nu putea pleca înainte să știe.

–        Dacă merg în sat, acolo nimeni nu vorbește limba română?

–        Şe-ai măi di mă-năduşăşti cu limba-şea? Limba moldovinască nu să mai vorbieşti. Limba română...? Când s-o vorbit limba română? Ehe! Și nişi macar atunşi. Și, criezi cî tu vorbieşti pi altă limbă? Poati pi limba scurtă-n gură! Da-a’, în cari sat vrei tu-u..., mata, să mierji?

–        Este unul nu prea departe...

–        Ala-i sat? I răjimentu’ di frontieră băi.

Georgescu riscă să-i spună povestea sa, că este italian, etc. și-n capul nebunului, era nebun, i-a zis că aude voci, deci în capul nebunului s-a ițit și apoi s-a dezvoltat o idee salvatoare.

–        Tu știi ca să vorbieşti italienești?

–        Desigur. Locuiesc de treizeci de ani acolo.

–        Atunşi pântru și nu vorbieşti numa’ italienești, măi neni?

Lui Georgescu îi păru revoltător, monstruos,... Primejdios. Un italian pierdut pe linia marcată cu var a frontierei! Ce caută acolo? Spionează. Ce spionează? Dispunerea strategică a trupelor naționale, armamentul, antrenamentul, moralul,...?

Paznicul se consultă puțin cu stafiile care-i stăteau în preajmă și îi puse o apostilă comună:

–        Păi, și să zic? Dacă iste prost, n-ai cum să-l schimbi la minti.

Dimineața se făcea simțită încet, norii se luminau de sus și se vedeau ca o murdărie întinsă pe cer. Momâile din azil prinseră a ieși la closetul cu cinci cabine din fundul curții. Paznicul începu să moțăie, era într-o agonie diurnă ca oamenii vampir. Se scutura din când în când, desfăcea doar pe jumătate pleoapele și rânjea. Avea un rânjet... sângeros. Bine că nu reușise să-i vadă chipul noaptea că murea de spaimă. Georgescu luă cheia și descuie poarta apoi ieși de-acolo să nu se contamineze de plaga africană a nebuniei. Căută linia ferată apoi continuă drumul său foarte măsurat înainte, spre Nord. Dacă ar fi vrut să treacă în Transilvania, ar fi fost obligat să urce munții. Undeva, probabil spre dealurile acelea, era ascuns un oraș mare, Focșani. Acela trebuia să fie, prima țintă a călătoriei sale.

N-a mers prea mult și a văzut o femeie venind spre el. Era tânără și îmbrăcată ca o slatancă, avea un sacou peste toate țoalele și o pălărie pe cap.

–        Un’ te duci tatălei. Ite colo soldații car’ adună garoii dupe fronteră, mo! Ai? Să le spui că sun’ fata ta. M-auz’? Hai? Ieş’ diliu? Bo, da’ ieş’ surd?

Nu-i văzuse pe soldați. Erau bine camuflați printre tufe, îmbrăcați în uniforme pătate, mânjiți pe fețe și imobili, se încadrau perfect în peisaj. S-au privit reciproc. El pe ei și ei pe el. A stat. Femeia însă nu putea să stea, n-avea răbdare.

–        Să le spui că sun’ fata ta, că mă veoleşte mo! Sun’ fata lui, sun’ fata lui!

„De ce nu vin să mă rețină? Este cumva granița acolo?” Simți că se mișcă ceva pe șine. A fost rumoarea saltului înainte. Oamenii din spate au trecut în față, apoi ceilalți, repede, și văzu cum sar pe femeie.

–        Tatuleo, țipă femeia, tatuleooo!

Înțelegând că voiau s-o violeze chiar acolo, în fața lui, Georgescu strigă:

–        „Per l’amor di Dio, ma che cosa volete fare, pagani?”[1]

Soldații se îndemnau rusește, unul singur păru interesat de indignarea lui Georgescu și îi administră un upper-cut destul de bine înșurubat ca să-l trimită în lumea viselor. Astfel a fost scutit să fie martor la oroarea care s-a săvârșit în apropierea căii ferate.

Se legăna încet când s-a decis să deschidă ochii. O mână îi atârna și pendula în exteriorul platformei pe care fusese aruncat, iar cealaltă răsucită dedesubt părea să nu mai existe. I se oprise circulația sangvină. Vai ce situație neplăcută! Să muți propriul membru ca pe un obiect străin! Era pe o drezină cu motor, patru zdrahoni stăteau pe bănci, unul sau doi manevrau aparatul. Lângă el mai stăteau trei oameni și un soldat cu arma pregătită. S-a ridicat pe șezut să vadă unde se duc. Încă ploua și apa îi ajunsese până la piele. A strănutat, semn că o răceală nu era departe. Doi dintre indivizii alăturați păreau tot capturi de la graniță, aveau fețe de slatani, al treilea însă era un troglodit parcă abia scos dintr-o privată. Când au ajuns în apropierea gării, slatanii au sărit din drezină și au fugit cu soldații pe urma lor. Georgescu a rămas cu tânărul care-i păzise și arătarea aceea puturoasă asemănătoare unui leneș din pădurile tropicale. Au venit alți soldați și s-au răstit la ei, i-au îmbrâncit. Au fost transportați cu o dubă. Din drum i-au recuperat pe ceilalți doi, apoi încă doi și pe fată. Erau șapte. Doar fata avea mâinile legate. Când l-a văzut pe Georgescu l-a scuipat. Acesta a fost contrariat. Nu făcuse nimic rău. Au fost scoși în dosul unei clădiri înalte și duși la o secție a poliției de frontieră. Peste tot erau inscripții cu caractere chirilice pe care Georgescu le știa numai din curiozitatea manifestată pentru cultura greacă, nicidecum pentru cea rusă. Nu înțelegea ce se vorbește în jurul său, dar slatanii păreau să știe. Au fost introduși pe rând într-un birou cu anchetatori. Cât a stat în hol, pe bancă, „omul cavernei” a făcut semn că ar dori să-i comunice ceva. S-a mutat alături deși individul puțea cumplit și fusese izolat la colț.

–        Şto? Şto vî hatite sdelat?[2]  strigă amenințător unul dintre soldați.

Georgescu a dat din umeri și s-a apropiat de om. Era ca un pom năclăit de rahat. A zis cu voce grea, de bass:

–        Ti cunosc. Io ti-am mai văzut!

Pentru asta îl deranjase? Să-i spună că împărțiseră interiorul latrinei?

–        Ti-am văzut la Florienţa, știi?

Georgescu tresări. Încercă să observe mai bine figura omului însă nu reuși să-l recunoască. Chiar și zâmbetul lui trist părea o scălâmbăială respingătoare.

–        Ma io no ti conosco...[3]

–        Consolato di Firenze...[4]

Oare nu era moldoveanul acela? Fusese un moldovean acolo... Cine-ar fi putut distinge ceva în spatele măștii individului?

A fost chemat ultimul. Ceilalți așteptau. Se știau de mult, formau o gașcă delicventă. Au intrat pe rând și mai apoi cu toții în camera de anchetă, au fost confruntați, câteva ore... După ce au ieșit au îndepărtat-o pe femeie. Zbârlitul care mirosea cumplit a fost împins înăuntru și la urmă l-au băgat pe Georgescu. Încă era acolo „omul cavernei”.

O cameră mare cu lumină artificială, direcționată și ferestrele camuflate, o femeie și doi bărbați, cu toții îmbrăcați în uniforme, femeia, o grăsună de patruzeci de ani, îl anunță sec cu voce înțepată, acidă, rece:

–        Dacă nu ieşti siencier şi declari niadivăruri viei supărta rigorli di tortură! Ti numieşti Mar... nieţ Ter... Ter-cosî? Coasî?

Îi știau chiar identitatea falsă...

–        Io sono cittadino italiano. Per rispondere alle domande ho bisogno di parlare con l'ambasciata.[5]

–        Și i asta? se răsti femeia.

Cei doi bărbați se agitară la rândul lor.

–        Cac? Şto găvariat?[6]

–        Ne panimaiu. Vladiet italianschim.[7]

–        Italianschi? Na iujni graniţă?[8]...

Bătrânelul, mic de statură însă foarte vioi, ieși pe ușa din stânga, iar celălalt se agită să cheme un soldat de-afară. În acel moment, „omul cavernei” – e un nume de circumstanță, evident –, i-a dat un pumn în cap și s-a rotit să o ajungă pe femeia care n-a apucat să urle deoarece s-a împiedicat de cablurile electrice neglijent întinse printre picioare, s-a lovit cu capul de colțul biroului și... Eh!

–        Hai p-aişi! zise zburlitul. Am mai fost di tri ori în cladire-aiasta și cunosc cum să ieșim ’nainti ca s’ ni prindă.

Bietul Georgescu, nu făcuse nici un gest, el doar vorbise italienește cum îl sfătuise... Tocmai se petrecuse o nebunie! Fie ce-o fi! S-a luat după individul acela, au deschis ușile laterale, toate camerele corespundeau atât prin hol cât și prin uși între ele. Au fugit și au închis ușile. Bătrânul colonel plecase pe ușa din stânga, ei au luat-o către dreapta.

–        Mă cheamă Gojoviei Stielu. Cum să-ţ’ spun pi numie?

–        Ma’in.

Gojovei deschisese una dintre ferestre, au escaladat-o și au ieșit pe balustradă.

–        După colț i o scar’ di iecendiu. N-o viezi da’ o simți dacă întinzi mâna. Puni-o cât ma’ diparti ca s-o poți prindi și pi şialaltă!...

A atârnat cu picioarele pendulând periculos, apoi s-a prins bine. A coborât iute să nu-i vină Gojovei în cap. Aveau poate douăzeci de metri până jos, o descindere laterală, mai puțin expusă, care se cerea executată în timp optim. Douăzeci de secunde, la cronometru. Toată clădirea părea să fi explodat. Auzeau soneriile de alarmă, apoi, după ce s-au îndepărtat, o sirenă aflată pe acoperiș a pornit să se vaite de parcă orașul fusese atacat de bombardiere. N-au ieșit pe bulevard, au încercat să se fofileze doar pe din dosul clădirilor mari. N-aveau mari șanse să ajungă departe. Cel mai bun lucru era să poată aștepta într-un loc sigur până se relaxează căutările. Ar fi găsit o breșă.

Gojovei i-a spus că pe el l-au prins când voia să fugă înapoi, în Romania.

–        N-am reușit să ajung la munti. Îi diparti tari!

Au văzut trupele mișcându-se liniar, în șiruri, pe stradă. Ajunseseră cu camioane grele și împânziseră zona. S-au apropiat de ziduri, au intrat în ele, s-au unit cu ele... Erau niște excrescențe, niște noduri care se mișcă pe ziduri.

–        Unde te-ai murdărit așa?

–        Mă ascunsiesim într-o coşină...

–        Phu! Ăștia ne află după miros!

Au intrat în holul unui bloc, acolo era singura intrare deblocată, din neglijență, au avut ei grijă să blocheze ușa, apoi au căutat repede, înainte de a fi văzuți că bântuie, un miracol să-i invite în casa lui. Georgescu simțea privirile din dosul vizoarelor, simțea aversiunea locatarilor, ura lor, dușmănia pe care le-ar fi livrat-o în mod manifest fiindcă le tulburau marea liniștită în care navigaseră ani și ani... La etajul cel mai de sus era o singură etichetă, veche, abia vizibilă, cu numele locatarului, „Gospodin Baladev Ionuț”, scrisă cu caracterele frumoase ale episcopului morav Chirilă. Gojovei a făcut semn să se ascundă și a sunat de două ori.

–        Cto eto[9]? a întrebat o voce nesigură de babă.

–        Ionuț, zise încet Stelu Gojovei.

Iar baba întrebă cu mare sfioșenie:

–        Şini...?

–        Ionuț...

–        Ionuț?...

Au dat buzna peste femeie când a crăpat puțin ușa. Biata bătrână, ce apariție fatală avusese defunctul ei soț! Un șoc, un junghi paralizant, o comoție, întunericul...

Pe Georgescu l-a cuprins remușcarea. Au speriat de moarte o bătrânică. După voce n-ai fi zis că este așa de mare. Au cărat-o de la ușă pe canapea. S-au străduit din greu. Gojovei era mai tânăr și destul de vânos, Georgescu însă... Se ruinase fizic...

–        N-am dormit, n-am băut, n-am mâncat... Sunt varză!

–        Da, recunoscu tovarășul său, aviem nivoi di odihnî ş’ di alimenti.

Au reușit să se hrănească, să se spele și să doarmă ceva. În tot acest timp bătrâna a continuat și ea... să doarmă... Au fost treziți de soneria care țârâia strident și de bătăi puternice în ușa de metal.

–        Atcroite dveri! Paliţia! Atcrioi![10]

Tot palierul era ocupat de soldați. Aveau de controlat clădirea la milimetru pătrat. S-au interesat, acolo locuia o doamnă în vârstă care nu ieșea din casă, era aprovizionată de o nepoată, deci trebuia să fie înăuntru. S-a auzit chiar un vecin strigând de-afară:

–        Tiotiă Nataşă! Tiotiă Nataşă!...[11]

–        On umier?[12]

–        Ia ni znaiu, gospadin ăfiţiăr...[13]

Ofițerul era un tip rațional. Se întrebă dacă era posibil ca delicvenții să fie acolo. Posibil era, însă îi păru destul de puțin probabil. Să insiste? Să spargă ușa femeii? Cică era surdă... Se interesă unde o pot găsi pe nepoată. Vecinul avea un telefon. Ei! Cât de simplu poți dezlega enigmele lumii! Prin intermediul întrebărilor suplimentare și, nu-i așa? cu doxa. O firmă de ceasuri era asta, și instrumente de precizie... Numele și renumele unui nemuritor... Ce ne dorim toți? Să fim nemuritori... Oare de ce?

–        Era liniștită, sau măcar previzibilă viața mea în Italia, i se confesă Georgescu lui Gojovei. Nu știu ce mi-a lucit în minte, ce neîmplinire mi-a stat în suflet! Ce prostie... Să-mi revăd țara natală!

Gojovei n-a comentat. A plâns. Pur și simplu s-a pornit să plângă. Era un om de patruzeci și șase de ani, frumos la chip și vesel la fire...

O pauză de o oră li s-a oferit. Ar fi vrut să se știe mai demult, deși Georgescu era mai în etate, se simțeau bine împreună, puteau comunica. S-a auzit scârțiitul cheii și încercarea de a deschide ușa...

–        Vî doljî slamat dvir[14], parcă zisese cineva, iar altcineva se izbi ca un berbece în ușă.

–        A-a!

Ce să facă? N-aveau decât să se predea, asta fusese aventura vieții lor. Pe deasupra, moartea bătrânei, pe care o constataseră și ei, ar fi fost considerată o crimă,  nu accident... Polițiștii  se  dotaseră cu  un berbece performant și au izbit puternic în ușă. Cu fiecare lovitură îi aduceau mai aproape de un nou infern. Când broasca ușii a cedat, au cedat și nervii lui Stelu Gojovei. S-a sculat din starea apatică pe care o căpătase așteptând deznodământul negru și s-a dus în grabă către hol. Soldații l-au ciuruit. Sângele i-a fost aruncat până în interiorul camerei. Acolo aștepta Georgescu îndurerat, cu mâinile prinse la ceafă. Nu mai auzea ordinele, nu mai înțelegea nimic, îl manevrau cum doreau, l-au lovit peste față, peste mâini, în cap, peste picioare, între picioare,... Tot timpul, toată perioada, toată plimbarea prin birourile acelor „preoți ai Durerii” și călătoria cu trenul până în capitală, a păstrat figura unui om înfrânt, împăcat cu soarta sa.

Transferul „criminalului în serie” la Iaşev răsuflase cumva către presă, ori se dorise această popularizare, așa că la ora când a fost coborât din tren se aflau pe poziție oameni de la două canale tv rusești, de foarte largă audiență în Moldova. Concomitent, s-a întâmplat ca o trupă de balet modern din Kiev să aștepte pe peron pentru a urca în alt tren.

Bun, deci operatorii ruși erau interesați de maimuţici și le urmăreau amuzați de sus până jos și de la stânga spre dreapta. Desigur, același lucru s-ar fi întâmplat dacă s-ar fi pus urangutanii de la zoo în spatele camerelor. Și deodată au auzit că înspăimântătorul, noul Chikatilo Spintecătorul, este în oraș, ieșise din gară și era introdus în mașina neagră a Poliției. Când s-a transferat legătura, Georgescu fusese ascuns înăuntru, astfel încât s-a prezentat doar mașina în care stă ferocele autor și povestea crimelor sale. Îndrăzneala criminalului electrizase publicul, îl făcuse nerăbdător. S-a învârtit degrabă o masă rotundă, s-a făcut, în cel mai pertinent mod, analiza psihicului, analiza fizionomiei sale, analiza motivelor politice, implicarea puterilor străine, impactul economic,... Moldova rusă ține piept intereselor meschine ale Europei și ale lacheului său Romania. Alții se temeau că va fi găsit iresponsabil, s-a mai întâmplat, uitați-i poza, destul de neclară, totuși... o expresie de psihopat, și va fi internat la „Săcola”, atât de aproape, să le terorizeze nopțile...

Georgescu a fost scos din mașină în curtea unității de poliție, departe de ochii indiscreților. Era înlănțuit atât la mâini cât și la picioare, dar ofițerul care l-a luat în primire a ordonat să i se scoată fiarele. I-au lăsat doar niște „brățări”. A fost plimbat pe holuri și a ajuns în biroul unui comisar care purta ochelari cu lentile negre de parcă ar fi fost orb. Acesta i-a vorbit moldovenește, cu severitate și, a simțit el, cu  dispreț nejustificat.

–        Sunt-ă, sunt comisar Baragan-ă-ov... Ai ajuns aşi sî fii supus la judicată. Ieşti vinovat?

–        Nu sunt vinovat de nimic domnule comisar. Nici de crime, nici măcar de trecerea frauduloasă a frontierei. De nimic.

–        Și faşi? Măi... Am şitit, am văzut toți interveurili cu tini şî ştiu băi... N-ai spus cî ai trecut frontera fără acti?

–        Pentru că am fost aruncat din tren de un ofițer al dumneavoastră care a păstrat pașaportul meu.

–        Di și?

–        A considerat că sunt spion.

–        Şî iăşti?

–        Am dat o declarație.

–        Cari declaraţii spuni cî iăşt’...

–        Nu puteam să afirm un fals care-mi făcea rău, domnule comisar.

–        Zău măi?

A strigat rusește pe cineva să-i aducă o copie... Era acolo un text...

–        Uiti semnatura! Îi bunî?

Cineva scrisese o imbecilitate cu multiple greșeli gramaticale, bineînțeles tipărită și, extraordinar ce  mai performanță!, îi plagiase semnătura.

–        E un fals domnule comisar. Nu pot scrie o declarație diferită de cea pe care o spun.

Comisarul voise doar să-l vadă cu ochiul său valid și, mai ales, să-l audă. Studiase îndelung interferența dintre psihic și exprimare, știa să citească în vorbe, teama, fericirea, cinstea, nemernicia... Era un specialist. L-a lăsat în întuneric. Nu suferea microbii aceștia care infestau epiderma țării, granițele, cum ar veni. El era moldovean, se maturizase odată cu țara, se schimbase, acceptase și făcuse carieră. Accidentul care-i schimbase brutal viața se produsese în București, pe când era foarte tânăr, într-o explozie. Scăpase plătind scump, cu ochiul său stâng. Destinul. Avusese presimțiri dar... toate amintirile de-atunci se estompaseră, viața lui se orientase pe varianta fastă, avea o familie frumoasă și făcea tot ce se poate să-i mențină  fericirea.

Problema acelui spion fusese discutată atât la sediul central cât și cu autoritățile din Focşeni, avuseseră zeci de conversații, de conferințe pe ordinatoare, și-au pasat documente, au urmărit ticurile individului, grimasele, tusea lui, vorbirea poticnită, graseiată în cel mai... scârbavnic (ce cuvânt duios din limba slavonă!) mod, văzuseră în el amestecul de cultură slatană lipsită de rușine, cu o cultură disprețuitoare, cam rococo, din vest. Văzuseră și probele criminaliștilor, apoi părerile procuro-rilor și consultaseră chiar un judecător militar de la care primiseră ordin să finalizeze rapid ancheta până când nu se declanșa un scandal diplomatic. E drept că Moldova fusese uitată definitiv de Europa... 

Dimineața, Victor Baraganov s-a trezit cu o oră mai devreme decât de obicei, s-a ras, a revăzut pașii pe care îi avea de făcut, în fine a vorbit puțin cu fata lui de douăzeci și șase de ani, două vorbe, își schimbase iar coafura, își vopsise părul roșu și îi tăiase breton. L-a părăsit pe iubitul ei care a continuat să doarmă în camera de lângă baie, ea se grăbea la serviciu. Gospodin Baraganov era destul de necăjit deoarece fata nu avea gânduri de măritiș iar băiatul, din punctul lui de vedere, era iresponsabil, incapabil să întemeieze o familie. Unde-l găsise? Și-a pus ordine în gânduri, își vedea traseul zilnic să știe unde se poate împiedica și a coborât la mașină. Agentul Vasâli, cu fața jovială, i-a deschis portiera și apoi i-a spus noutățile de la tv. Cel mai cald subiect a rămas, cel puțin pentru dimineața aceea, aducerea spionului-criminal. Oare ce era cu individul acela? Simpla citire a faptelor îi spunea că ar fi fost implicat în două crime, că intrase fraudulos în țară și evadase din detenție. Agravant era că una dintre victime fusese ofițer de poliție, dar urma să-l interogheze și să se convingă. Îl deprima să vadă cât de mult decăzuseră oamenii care-i fuseseră cândva concetățeni. Aproape că ura să-i întâlnească, îi aminteau de originea sa și-i era rușine. Au ajuns în bulevardul Mareșal Suvorov, au înconjurat statuia savantului rus de origine moldoveană Dmitri Cantemir, și au râs vorbind despre chinezoaicele care mergeau în grup la cursuri, peste drum, unde era liceul chinez. Ce spui că sunt presiuni de oficializare a limbii chineze în Moldova?! La birou a servit cafeaua tradițională de dimineață apoi, după ce s-a relaxat, a făcut gimnastica minții și a cerut să fie servit cu Marin Georgescu. Avea de gând să-l asculte.

Georgescu dormise urât. Fusese „cazat” cu doi arabi care vorbeau încontinuu, încontinuu, se certau, se împăcau, proferau... Exceptând cuvintele „Allah” și „Mehmed” n-a priceput chiar nimic. Arabi. Nu-l ignorau, îl minimizau, i-au cerut să tacă și să stea acolo. Atât e spațiul lui, i-au trasat limita cu degetul.

A încercat să vorbească menajerei, femeia care mătura. A întrebat-o dacă este spioană. Femeia a răspuns rusește speriată: „Ia? Ia niciâgo niznaiu...[15]”. Ce să spioneze? Pe arabi.

Când l-a revăzut pe „Bărăgan” i s-a părut că avea o mină relaxată. A considerat că poate să-i  ceară o favoare.

–        Domnule comisar vă rog să anunțați ambasada Italiei. Am nevoie de sprijin juridic. Sunt nevinovat, domnule!

–        Di aşeia ti-am chiemat. Ambasada Italiei... Ieti și ni-o raspuns!

Georgescu a văzut un document în care se nega existența unui cetățean italian cu numele Georgescu Marin.

–        Nu se poate domnule! Nu-i cred atât de inumani. Este o eroare! Vreau să insist...

A văzut o anexă, pe aceeași foaie, unde se cerea eliberarea celor doi cetățeni italieni adevărați, arabii.

–        Ce au făcut arabii?

–        Politicî. Sun’ miembrii ai „Frăției lui Allah”, o ramură a „Jihadului vierdi”. Nu si piermit oganizaţii istremisti în Moldova.

Baraganov a chemat-o pe stenografa Irina și l-a invitat pe Georgescu să-i spună povestea sa. Și-a notat, la rândul său, anumite puncte pe care să le dezvolte ulterior. L-a lăsat să spună tot, să-și pornească povestea de la momentul în care a emigrat din fosta țară România. Nu-l interesa, dar omul spunea că există o legătură. A crezut că vrea să-i vorbească despre viața lui de spion. Nu. A omis lucrul ăsta. Era de așteptat. După ce a terminat Georgescu de dat noua declarație, Irina i-a transcris povestea pe hârtie. A luat-o acasă, a citit-o, a subliniat-o și... Ei bine... I s-a părut verosimil. S-a dus dimineața în audiență la generalul Zavreov. Pentru că armata se implicase în reținerea „infractorului”, generalul dorea să cunoască „mersul anchetei”.  S-a cerut instituirea unui tribunal militar, însă a intervenit ministrul de interne, că e în custodia subordonaților săi și să-i lase pe aceștia să termine ancheta. A fost ucis un ofițer de poliție! Dar era și un spion periculos!

Toată ziua, după ce a citit atent cele zece pagini, a umblat să verifice. Cum murise doamna ofițer Staicova? În declarația anterioară se spunea că fusese înjunghiată, însă erau oameni în Focşeni, care  avuseseră  o  minimă legătură cu incidentul și susțineau alte bazaconii. Unul spunea că a fost ștrangulată, iar femeia de la morgă a jurat că fusese lovită în tâmplă cu un obiect contondent foarte greu. Această ultimă versiune se potrivea cu declarația lui Georgescu. Și-a rezervat o vizită în Focşeni să intervieveze persoanele care cunoșteau cazul. Era posibil să nu existe nici o dovadă pentru acuzațiile aduse lui Georgescu. A discutat cu generalul. Acesta s-a înroșit, „ia ni dumaiu!”, „ni pristavlie să vajmojnâm!”[16], nu este posibil, nu se poate... Acestea sunt fantezii și speculații. Evidenţa este că au murit câțiva oameni, doi-trei, dacă nu mai mulți, a fost încălcată granița țării și criminalul se ascunde în spatele unor declarații false.

–        Mâi idioti?[17]

Baraganov i-a zis că merge la Focşeni să adune probe. Nu înțelegea înverșunarea generalului să găsească un vinovat cu orice preț, chiar dacă acesta nu exista. Pe de altă parte, era Marin Georgescu inocent, cum singur s-a descris în povestea sa?

Acea zi foarte obositoare i-a clarificat datele despre caz. Simțea că poate face o constatare. Și-a pus declarațiile în ordine, le-a clasificat și a făcut un document mixt, scris, vorbit și filmat. I-a luat două zile redactarea documentului însă a fost mândru de rezultat. Era o constatare pertinentă.

În ziua în care invitase la dezbatere câteva dintre personajele cheie implicate, măcar, în finalizarea anchetei, a aflat că Marin Georgescu a fost mutat într-o celulă cu interlopi și luase zdravăn bătaie dintr-un motiv ciudat, că s-ar fi urinat noaptea pe un perete. A vrut să-i vorbească însă a renunțat, a dat dispoziție să-l mute la loc în cușca goală de unde plecaseră cei doi arabi.

S-a adunat comisia și au discutat foarte aprins compilația comisarului Victor Baraganov despre faptele petrecute în acea zi ploioasă de octombrie. Baraganov a proiectat pe un perete inclusiv declarațiile, chiar și stenograma originală a ultimei declarații dată de acuzat. Era greu de digerat, dar, se pare că nu exista o dovadă evidentă a culpei sale. Subcomisarul Tucearov, cel accidentat în incident a admis că fusese lovit de Gojovei, mortul, pe care-l consideraseră complicele lui Georgescu. Se pare că se întâmplase cumva invers. Se putea admite că până și bătrâna era victima lui Gojovei, deși nici acela nu era vorbitor de rusă, totuși era persoana puternică și capabilă de acțiune. Era o nouă viziune asupra faptelor. Georgescu evadase din detenție, fusese, în mod evident, complicele criminalului, deci era vinovat. Noua problemă, după ce s-au liniștit și au acceptat o formulă de acord, a fost ce vor declara public, deoarece se crease o fobie națională și lumea dorea să vadă un proces și o execuție în direct la tv. Şoul „Правда побеждает[18]” avea o audiență excepțională. Aproape toate procesele aveau un final fast, condamnatul era ghilotinat. Cea mai spectaculoasă sculă de execuție fusese resuscitată pentru a da culoare unui spectacol important, măreț, vindecător. Dreptatea este întotdeauna tăioasă!

„Kutuzov” cum era numit în glumă Baraganov a zis că cea mai potrivită soluție era expulzarea în altă țară. Și cine l-ar fi primit? Pur și simplu îi procurau documente care să-l scoată din țară oriunde în Europa. Generalii s-au opus. Erau doi generali, amândoi au fost pentru condamnare și execuție. Tot tămbălăul acela se consumase într-un mod care inflamase opinia publică. Până și președintele avusese surpriza să fie întrebat dacă este la curent cu problemele de la graniță și a declarat că nu știe prea bine dar se va interesa dacă trebuie să facă un demers diplomatic. „Ce credeți că trebuie să i se spună președintelui?” „Italia nu-l recunoaște de cetățean pe omul acela.” „Ne trebuie un exemplu! Nu este o victimă ci un exemplu.” Pe  Baraganov nedreptatea l-a indignat. A doua zi a primit ordin să-l trimită pe vinovat, era deja vinovat, în penitenciarul de înaltă securitate, lângă localitatea Bălți, spre est, dincolo de Prut. Fusese deja condamnat deși era, în mod cert, nevinovat! Se mai întâmplase. Moșul acela, Zavreov, avea o morbidă sete de sânge. Se spunea că era incompetent și cauzase două dezastre militare. N-avea mustrări de conștiință, era psihopat?... De ce trimitea la moarte oameni lipsiți de vină?

Baraganov a mers să-l vadă pe Marin Georgescu. Stătea în cușcă, ghemuit într-un colț. Credea că poate să-i vorbească destins fără să-l încordeze, dar era destul de îngândurat și nu   s-a putut preface. I-a spus că va fi dus legat mâine în recluziunea de lângă Bălți. Georgescu arăta foarte rău. Avea ochii învinețiți, fusese bătut crunt de interlopi. I-a confirmat că făcuse pipi pe perete. L-a întrebat dacă e somnambul și i-a zis că oamenii din celulă i-au interzis să iasă. Erau slatani și vorbeau în dialectul romani. Când au aflat că Georgescu înțelege ce spun s-au temut să nu-i toarne. L-au terorizat toată ziua și noaptea.

–        Puteți crede sau nu dar sunt înarmați cu arme albe foarte bine ascuțite. Le țin ascunse într-o fosă din perete pe care o acoperă imperceptibil.

Baraganov ar fi vrut să ordone o percheziție în celula aceea, dar nu fuseseră oare percheziționați de curând toți și nu găsiseră nimic asupra lor? Ba da. Ce să-i spună lui Georgescu? Ar fi vrut să-i dea o speranță însă n-avea. Au tăcut împreună. Nu era bine. Lui Georgescu i se pregătea un proces public. Un singur om reușise să scape de condamnare datorită intervenției unui personaj sus-pus, fusese grațiat de președinte. Totuși, era un rus din Rusia. Nu este exclus să fi fost o intervenție diplomatică. Doi muriseră, în direct, datorită atacurilor de inimă, ceilalți, până la douăzeci, fuseseră scurtați de cap. Erau într-un cadru roșu, cu Scaraoţki scălămbăindu-se bufon și câteva fetițe cu cornițe și rochițe roșii. Moartea roșie... Ne visăm moartea... Georgescu însă nu și-a visat-o atunci.

Comisarul n-a putut dormi aproape toată noaptea. A avut coșmaruri, l-a văzut pe Scaraoţki cu fața lui Zavreov. „A-ha-ha-ha-ha!” A văzut cuțitul ghilotinei căzând: A-a-ah!, și a sărit din pat. Nu-l putea abandona pe omul acela. I-a rememorat călătoria și a zis că nu putea să o sfârșească din cauza lui, a lui Bărăgan, un frate, un... ce mai putea fi... „Mă bate Dumnezeu!”. Și-a început ziua din timpul nopții. I-a pregătit evadarea lui Georgescu. L-a folosit pe omul său de încredere Vasâli, dar nici pe acesta nu l-a pus la curent cu desfășurarea evenimentului. S-a dus devreme la cușca lui Georgescu și i-a zis în șoaptă că îl va ajuta să plece din Moldova, doar că trebuie să facă totul fără greșeală, altfel va fi împușcat chiar de el. L-a pus să se radă cu o mașină electrică, l-a îmbrăcat în costumul său, i-a dat ochelarii și două hârtii, una dintre ele cu cele cinci expresii pe care să le rostească în situații diverse, l-a învățat ce trebuie să facă pentru a urca în avionul de Frankfurt, care făcea escală în Budapesta, apoi i-a cerut să-l lege cu cămașa sa peste gură și cu pantalonii de mâini. Georgescu s-a descurcat greu, n-avea dexteritate, însă n-a întârziat cu întrebări, știa sigur că situația era gravă dacă omul acela își risca pentru el cariera...

A ieșit din clădire și a mers direct către limuzina neagră pe care o văzuse în ziua când fusese adus la Iași. A fost salutat de portar, iar șoferul l-a întrebat rusește unde trebuie să meargă. Georgescu a spus doar „Vî aeroportu![19]” Vasâli nu venise la locuința comisarului și l-a luat direct de la sediu, era ceva care nu se întâmpla prea des dar nu era neobișnuit, așa că a încercat să discute o şuşă de alcov a unui politician, despre care aflase de la nevastă-sa, însă de data aceasta comisarul era foarte tăcut, își ținea în mod ciudat mâna la față ceea ce l-a făcut să-l întrebe dacă s-a întâmplat ceva. Comisarul nu i-a răspuns. La aeroport au ajuns în zece minute, iar comisarul a ieșit în grabă fără să-i vorbească. Vasâli a deschis portiera să-l privească mai bine pe comisar și i s-a părut mai înalt, hainele se scurtaseră sau... părul era mai lung... și mai alb... Ceva era ciudat cu omul acela și s-a decis să-l urmărească îndeaproape. A parcat mașina, s-a legitimat către femeia de la parcare, și-a prins cascheta pe cap, astfel îi dispărea chelia, și a plecat spre clădirea aeroportului. Era ziua de 1 noiembrie, o zi noroasă și rece, dar fără ploaie. Se anunța o zi fără fenomene meteo. 

Georgescu s-a orientat cât se poate de iute în aeroport. A mers direct la o casă de protocol și a întrebat de gospodin Vasea Macarov. „Gospodin Vasea Macarov?” „Da.” Știa cum să-i ceară un bilet de Frankfurt. Trebuia să ajungă doar în aerogara din Frankfurt și de acolo să se întoarcă, asta avea de transmis lui Macarov. Atât. Avea o întâlnire secretă în aerogară. Pentru asta nu-i trebuia pașaport diplomatic. Gospodin Macarov nu avea mai mult de treizeci de ani. Era un tânăr puțin închipuit, cu privire insolentă, superioară. Georgescu i-a dat mesajul scris și a dat din cap, apoi a făcut un semn de tăcere. A așteptat ceva. Avionul se afla deja pe pistă și toți călătorii fuseseră îmbarcați. Doar el, falsul Baraganov aștepta confirmarea să urce în avionul Молдофлот[20], urmând să revină cu același avion.

Vasâli îl văzuse deja în spațiul de așteptare însă nu știa sigur ce intenționează să facă astfel încât s-a interesat la „Информация[21]”, iar domnișoara văzându-i înfățișarea a fost foarte dulce și i-a dat amănunte privind spațiile din clădirea aeroportului. Și ce căuta comisarul acolo? Nici măcar nu-i spusese să aștepte, nu-i dăduse nici un ordin, nimic. Acel om Era comisarul? L-a  văzut  că  se  ridică  și  pare  să  vorbească  într-un  mod protocolar cu un individ care i-a înmânat ceva... un bilet... o hârtie... Gândi să intervină, mai apoi se înfrână... Și dacă strica ceva? Dacă intră în miezul anchetei? Era ceva grav, văzuse îngrijorarea comisarului – dacă era comisarul... Și cine să-i ia, cum să-i ia, identitatea? Și-a dat cu palma peste chelie.

L-a pierdut o vreme din ochi, intrase în tunelul care ducea spre pistă. Acolo a apărut din nou în câmpul său vizual, dar s-a pierdut iar, când Vasâli a fost apelat de secretară: „Vină degrabă la sediu că s-a întâmplat un eveniment deosebit de grav!”

„Nu stai la vorbe cu el, zi-i să apară aici în cinci minute, nu contează unde se află.”, îi spusese Baraganov, adevăratul, după ce fusese „salvat” din beci.

–        B-b-b... a-a-a...!

–        Ce spuneți?

L-a expediat rapid! N-a reușit să-i spună că este cu comisarul, a chemat-o el însă nu i-a răspuns. L-a sunat pe subcomisar însă acela avea „căsuța poștală”...  Să-l deranjeze pe Baraganov cu un „bip”? „Vasâli, vii degrabă la centru!” i-a transmis scurt comisarul, evident rusește și bietul agent a lăsat baltă orice investigație. „Vii la centru!” Adică era sau nu era la aeroport? Zburase deja?...

 

---

[1] tr. it.: Pentru numele lui Dumnezeu, dar ce vreți să faceți, păgânilor?

[2] Что? Что вы хотите сделать? – tr. rusa: Ce? Ce vrei să faci?

[3]tr. it: Dar eu nu te cunosc...

[4] tr. it: Consulatul din Florența...

[5] tr. it: Sunt cetățean italian. Pentru a răspunde la întrebările dumneavoastră am nevoie să vorbesc cu ambasada.

[6] Как? Что говорят? – tr. rusa: Cum? Ce spune?

[7] Не понимаю. Владеет итальянским. – tr. rusa: Nu înțeleg. Vorbește în italiană.

[8] Итальянский? На южной границе? – tr. rusa: Italiană? La granița de sud?

[9] Kто это – tr. rusa: Care este?

[10] Откройте дверь! Полиция! Открой! – tr. rusa: Deschideți ușa! Poliția! Deschideți!

[11] Tетя Наташа – tr. rusa: Tanti Natașa

[12] Он умер – tr. rusa: Este moartă?

[13] Я не знаю, господин офицер – tr. rusa: Nu știu, domnule ofițer

[14] Вы должны сломать дверь – tr. rusa: Trebuie să spargeți ușa

[15] Я? Я ничего не знаю – tr. rusa: Eu? Eu nu știu

[16] я не думаю! не представляется возможным! tr. rusa: eu nu cred! nu este posibil!

[17] Мы идиоты? – tr. rusa: Suntem idioți?

[18] Правда побеждает – tr. rusa: Adevărul învinge

[19] В аэропорту! – tr. rusa: La aeroport!

[20] transcr. caractere latine: Moldoflot – companie aeriană de transport

[21] Информация – transcr. caractere latine: Informația