09. Incident la aeroport. Reportaj de război în direct. Șarpele alb

 

Marin Georgescu s-a așezat pe scaun sub zâmbetul cald al stewardesei și un confort nemaipomenit, o relaxare, o de corporalizare, ce cuvânt poate exprima starea de bine?... Asta era. S-a săltat în aer, a ieșit în fine din stresul care-l copleșise... A plutit puțin, era într-un colț, la „first class”, a servit un pic de „vodca con lemon”, a mâncat un sandvici și a închis ochii... E-e-ei!... Simțea că iese din spațiul aerian al Moldovei. Printre nori se vedeau munții... Oare ce păcate își ispășise comisarul Bărăgan ajutându-l să plece? Georgescu ignora în totalitate primejdia prin care trecuse. Și-a prins căștile pe urechi, „in the rain, baby[1]”, apa curgea, se scurgea, auzea tunete de ploaie tropicală, o muzică tropicală... „Iarna asta am să merg în Caraibe”, își spuse. „Trebuie să mă restaurez...” A fost trezit de stewardesă înainte să aterizeze în Budapesta. Avea două ore de așteptat în interiorul aerogării, nu-și dorea decât să stea pe un fotoliu, să vadă pe un monitor noutățile și... atât.

–        Vas zavut[2] Marin Giurgiăscu?

–        Ce?... Cac? Niet. Baraganov. Minia[3]... Baraganov, zisese.

Un membru al echipajului a apărut în apropiere și i-a zis în rusește că este o neînțelegere în privința identității sale și nu poate coborî în aerogară. A mai venit un tip... Atât ținuse norocul său. Să încerce un protest energic era absurd. Nu știa rusește, n-avea ce demonstra. Oamenii s-au asigurat pentru a suporta aterizarea, apoi avionul s-a depus pe pista aeroportului. Călătorii au coborât, el a rămas cu escorta celor doi. Doar într-un sfert de oră au venit câțiva polițiști ai aeroportului și au pornit o discuție pe mai multe limbi vorbite și gesticulate, au ajuns la un consens că incidentul trebuia raportat oficialilor din aeroport, aveau un terorist, ceilalți că nu e terorist, și-atunci de ce l-au reținut, etc. Ajunseseră pe teritoriu străin, acolo erau alte legi... Oare cine îi demascase? L-au scos pe Georgescu și  l-au însoțit într-unul dintre birourile spațioase ale Poliției aeroportului. A venit și căpitanul aeronavei să le explice, primiseră mesaj  că individul este un evadat din pușcărie. Și... Și nu a fost înțeles. Au căutat un translator. Ce rușinos, nici măcar engleză nu știa căpitanul! Poate stewardesele... L-au chestionat pe ostatic. Ce, cine era, care-i erau antecedentele, prin urmare tot. Georgescu era poliglot, vorbea bine engleza, franceza, italiana, chiar spaniola și cunoștea câteva vorbe în germană, astfel că până să vină stewardesa Nina, le-a zis polițiștilor unguri că este italian iar moldovenii l-au reținut abuziv. A spus-o calm și convingător. Iată cum se născuse un incident aviatic. Pe aeroportul budapestan nu se petreceau prea des evenimente. L-au scos în afara biroului, cu doi polițiști unguri, alături, înăuntru s-a discutat s-au contactat șefii, au avut loc diverse tratative. Alături de locul unde stătea Georgescu, a apărut un negru destul de tânăr, cu un mic barbișon, cercel cu piatră în urechea dreaptă și o pălărioară pe cap, a întrebat franțuzește polițiștii cum pot ajunge (și-a arătat prietena) în centrul orașului la un hotel imaginar. Deoarece polițiștii abia vorbeau maghiara la nivelul unui om de rând, nu se puteau înțelege, așa încât negrul a întrebat, parcă să se afle în treabă: „tiu comprand se cue je veu dir mon ami?[4]”, nu se scrie corect aşa, dar ce contează... „jeo comprand tre bien[5]”, i-a răspuns celălalt, „alor vatan, fu leo can[6]”, altfel zis „taie-o!” Georgescu a sărit de pe scaunul său, nu era legat, încătușat, nicicum, și a alergat spre ieșire sărind obstacolele din față. Polițiștii au fost surprinși. Când s-au ridicat să-l urmărească, negrul și mai apoi frumoasa lui însoțitoare, o cehoaică blondă, li s-au așezat înainte, în fine, le blocaseră drumul cu bagaje împinse acolo... O premeditaseră! Ce-au mai râs! Ha-ha-ha! Eliberaseră o pasăre din colivie! Există nebuni care au această plăcere dar sunt puțini aceia care-i întâlnesc...

Aeroportul Ferihegyi este destul de departe de oraș, nu poți fugi până acolo decât dacă ești atlet, iar Georgescu era o rablă de peste cincizeci de ani, fără antrenament, așa că s-a consumat total până afară. A văzut un autobuz mare, albastru, care se îndepărtase și a făcut din mână, a strigat, s-a  agitat.  Departe, șoferul  și-a  înfrânat  mașina.  Cu  ultimele  resurse, aproape că și-a dat sufletul până la autobuz... Nici să spună „köszönöm[7]” asemenea unui ungur bine crescut, n-a fost capabil. A dat din cap, s-a ploconit sfârșit apoi, urmărit cu privirea de zece pasageri, s-a târât până la prima banchetă liberă. Cu toții au văzut polițiștii care ieșiseră din clădirea aerogării. Pe ei șoferul n-a mai avut bunăvoința să-i aștepte...

Ce-l fixau toți cu privirea, avea un semn în frunte? Aha! Își pusese ochelarii în buzunarul de la piept, iar pungile sale vineții ofereau o imagine oribilă și dubioasă. Le-a ascuns pentru a deveni un anonim, un nimeni. Vedea aeroportul îndepărtându-se, o clădire veche cu turnuri de control de-acum un secol și ceva, era o minune că se mai utilizau, la Iași aeroportul era modern, dacă s-ar face o comparație, dar nu-l durea această constatare. Doar că se deplasau foarte calm, mult prea calm pentru graba lui. Au ocolit agale terenul aeroportului, au trecut la distanță nu foarte mare de avionul moldovean, părea abandonat într-o parte a unuia dintre terminalele aeroportului, au mers pe lângă o linie de cale ferată și-apoi pe lângă o pădurice... în fine au pătruns printre casele orașului. Șoferul nu-l întrebase de legitimația de călătorie, nu se poate să călătorești gratuit, nu se face când te plimbi cu transportul public, desigur orice fel de transport costă, pe scurt, l-o fi iertat omul cu șapcă de la pedale, trebuie să mai credem în simpatie, în compasiune, ceva, bonomie carevasăzică. Nimeni nu se pregătea de coborâre așa încât a gândit că vor fi transportați până în centrul orașului. Unde era oare stația terminus? Se temea să nu fie văzut de poliție, în mod sigur veneau după el, era un... evadat. Dădu de înțeles că vrea să coboare dar șoferul i-a făcut semn că nu se poate acolo. Au mai mers puțin și a întrebat: „Italian embasi[8]?” Șoferul a zis ungurește că nu știe, cineva a arătat cu degetul, undeva încolo trebuie să fie... „Puşcaş Ferenţ Ştadion”... Șoferul a deschis ușa, să-i lase, și s-a plecat împreunându-și mâinile în semn de mulțumire. A inspirat puternic aerul sacru al libertății. Cine-l simte, cine-l știe, cine-l crede...? La naiba! A luat-o-n sus, acolo era „în sus”, pe bulevard. Poate nu avusese o idee grozavă să coboare din autobuz, era încă departe de centru, însă când auzi sirena mașinilor de poliție, erau două, a zis că fusese bine sfătuit de intuiție. Intuiția ne conduce inconștiența spre construcția unui ceva care ne pare opera noastră... Cine stă dincolo de intuiție? Nu sunt Mafalda. Am și eu niște texte,     m-au prostit alții să le port în cap.

Pe trotuarul mare se mișcau legănându-se două persoane și strigau de la distanță, el înainte cu trei-patru pași, ea înapoi, ceva în limba slatană veche, pe care Georgescu n-o mai auzise în Romania.

–        Ahaşo, aoarde, bo arfo..., nuştiuce, până când au întors-o pe limba cealaltă: Bolnavo, ’andicapato! Uo, garoaico, bolnavo!

Era starea naturală a acestei nații de oameni, adică, în mod natural, colerică. S-ar putea imagina un slatan melancolic? Este un nonsens. Toți sunt crizaţi, ori poate s-au schimbat de ieri? Ceva, o primejdie plutea în aer și auzi urlete venind din spate:

–        Artahaane, fos o feleşighe[9]..., urlau ungurește niște înjurături sau poate alintări, la ei să te înjuri înseamnă să faci parte din comunitate.

–        Meni oz utbol[10], bo! îl împinse pe Georgescu în lături un tinerel îmbrăcat în costum maro.

După el veneau mergând haotic alți trei gealați. De unde apăruseră așa? Probabil de peste drum. Să intri în conflict cu acei indivizi era sinucigaș. Ce puțină lume circula pe propriile picioare în orașul acela? Desigur, fiecare om își permitea o mașinuță electrică. Ungurii păreau ceva mai înstăriți... Sau nu? Georgescu se opri, chipurile să-și prindă șireturile la pantofi. Dealtfel pantofii săi luați de la Bărăgan n-aveau șireturi, se strângeau cu „arici”... Văzu că unul dintre tineri rămăsese în urmă și privea curios către el. „Oare n-a crezut că mi-am pierdut portofelul?” Vorbiseră despre el. Și-a scos ochelarii să se vadă că e un dur, chiar dacă luase bătaie. Ar fi putut să strige: „am evadat din bulău”, dar nu-i folosea la nimic. A trecut degrabă peste drum, a făcut semne disperate șoferilor să nu-l calce, pe carosabil era aglomerație, doi au frânat, l-au amenințat, au claxonat, ce dacă! Toți slatanii au privit către omul care traversa, parcă se temea de ei, era o treabă cu „puriul” și, asemenea unei gloate de șarle comunitare, s-au repezit să latre și să muște. L-au înconjurat apoi l-au întrebat ungurește de bani însă, pentru că nu răspundea, unul a scos șișul. Era un șiș mobil, te poți juca din poigner cu lama, o dai așa, într-o parte, în alta...

–        Ce vreți? întrebă Georgescu românește, uimindu-i.

–        O-oho, oho-ho! Gagiu nem şteie lemba moghioro! O-ho, Iştenem[11]!

–        Se-l scurgem sengile pă cónol ni, zise unul năsos într-un stupid melanj de limbă romană cu accent unguresc.

–        Pune-l no in terde[12] ni! se exprimă cel cu șișul. Banu’ au veaţa ta!

Georgescu avu o clipă de răscruce în minte, își înfrână impulsul care se transmisese deja nervilor săi de a riposta băieților, nu-i credea trecuți de optsprezece... până-n douăzeci de ani. Doi dintre ei păreau de șaisprezece. Voiau să-l îngenuncheze...

–        Stai, stai, ce vreți? De unde să vă dau bani dacă n-am?

–        Aahh! se văită năsosul, ţî vărs la maţu’!

Și smuci un briceag din buzunar, apoi se repezi...

–        Îți spun, îți spun! Oprește!

Vârful cuțitului îi atinsese pielea burții și îl crestase ușor.

–        Acum merg la ambasada Italiei, sunt italiano-român, vă promit să fac rost de bani! Fac rost de bani... fac rost de bani... fac rost...

Cât de ușor, de neașteptat, se poate tăia firul vieții!... Îi venea să plângă de ciudă. Ajunsese atât de departe și a fost la un centimetru de o moarte nenorocită într-un oraș al cărui nume aduna laolaltă buda și ciuma! Cel înalt cu nasul ca o bârnă părea șeful. Nu voise decât să-l sperie, știa cum reacţionează gagiii dacă-i crestezi puțin. Fusese o zi săracă-n prăzi. Măcar obținuseră o promisiune. „Undă i ambosada ni?” „Încolo, către stadionul Ferenţ... nu știu cum... Şandor”.

–        Eliut[13]...

–        Cum?

–        No...

Era un stadion ceva mai în sus pe bulevard.

–        Meri ’nainte, no!

Unul a pornit să fredoneze o manea în limba maghiară       și-apoi slatană, celălalt puști sălta și el, formau un grup ciudat, aparent marcat de veselie, deși privirea bătrânului trăda o tensiune care nu se potrivea. Și-a ascuns iară ochii după ochelarii negri care estompau lumina. Cum să scape de ei? Erau ca un stol de lăstuni, negri și iuți, nesătui, fără nici o grijă, exceptând nevoile fiziologice. Să fugă era imposibil, să ceară ajutor unui trecător, îl punea în pericol și pe acela. Ciudat, slatanii credeau că puseseră mâna pe găina cu ouă de aur! Perechea rămasă pe celălalt trotuar dispăruse, probabil îi urma, înaintau lălăind, ajunseseră în vecinătatea unei arene acoperite, se apropiau, când, parcă din mijlocul parcului, era un parc încolo, pomi,... urca un zgomot, un strigăt, o scandare... Mai aproape... Stadionul... Publicul striga: „lat... la...! Slata... ola...!” Se auzea mai clar...

–        Slatani holal![14] Slatani holal! Slatani holal!...

Bucuria tinerilor s-a risipit dintr-odată.

–        Mari, Mari, nem...!

–        La morte ei! Hungari holal, se strâmbă plin de ură năsosul numit Mari, ridicând un deget mijlociu.

Georgescu înțelese atunci că putea să scape... Din stadion ieșise o echipă de chelioşi îmbrăcată în bluzoane negre, agita niște flamuri și se grăbi spre indivizii aceia mai agresivi chiar decât slatanii care... își luaseră zborul, se volatilizaseră. Stadionul încă vuia, războinicii foloseau stația și difuzoarele mari să-și încarce cu electricitate celulele înainte să meargă în marș spre centru. Câțiva gură cască făceau galerie pe margine: He-he-lal! He-he...! Georgescu a mers alături de coloană. Bărbații strigau mesajul lor, agitau două-trei flamuri în culorile drapelului național și se deplasau, într-o relativă ordine, pe partea dreaptă a carosabilului, îngustând astfel calea mașinilor. S-au pornit claxoanele și, nu peste mult timp a ajuns acolo Poliția. Două mașini albe cu sirenele în funcțiune le-au blocat drumul. Era o demonstrație anunțată, totuși primăria nu autoriza, din principiu, manifestările xenofobe și pentru că atrag riposte, se pornește scandal, iar polițiștii, fără nici o vină, devin țapi ispășitori în mass-media. Poliția, instituție pașnică, acționează pentru liniștea publică. Chelioşii nu erau deloc pașnici. Ei plecaseră la război. Au trecut în forță peste mașinile Poliției. Le-au zdruncinat, le-au luat pe sus și le-au dat deoparte. Atunci a văzut Georgescu printre ei o femeie. Era o femeie cu chelie.  Strigătul  ei  îi  sfredelea  timpanul.  „Holal!  Holal!” Nu  știa  ce înseamnă „holalul” acela, însă isteria femeii l-a înfricoșat. Parcă-i vedea unghiile sfâșiind gâtlejul vreunui polițist... Care polițist? He-he! Toți o tăiaseră, erau oameni cu familii, cu responsabilități. Trupa s-a încolonat și a pornit mai departe, cu mai mult curaj după acea „victorie măreață”. Chelioşii aveau chef să meargă până în fața Parlamentului. Acolo trebuiau să susțină, din stradă, o moțiune de sterilizare a femeilor care au născut al doilea copil. Femeile de slatan făceau de la șase în sus, ca scroafele. Maculaseră sângele maghiar, distruseseră mândria națională, îi făceau să se rușineze că sunt unguri, ei, urmași ai marelui Atila, și, ai... mai micului Arpad!

Georgescu alesese în mod conștient să-i însoțească de teamă să nu fie iarăși agresat de grupul slatanilor pe care-i simțea adulmecând prin preajmă. Au ajuns în fața gării Keleti. Iată! Keleti Pal-va-u-dvar... O construcție renovată. Grupul de naționaliști a urlat să înspăimânte gara: „Slatani holal!” Șobolanii n-au ieșit de-acolo. Era un loc strâmt, cu rezonanță de efect... Înainte! „Eliut! O Porloment![15]” De-acolo se lărgea o piață. În fața lor se acomodaseră deja cu locul strategic o unitate de cavalerie și alta de infanterie ale jandarmeriei, dotate cu toate ustensilele de apărare și de atac. Dacă adunai efectivul, parcă îi luau la număr pe demonstranți. Era ceva cu ziua aceea de 1 noiembrie care se însera ușor (brusc s-a iluminat electric)... Avea încărcătură istorică. Pentru că în apropiere se afla un mare scuar de intrare în partea subterană a gării, armata prevăzută cu două tancuri capabile să-i ude până la piele – era  sfârșitul toamnei, zece grade... ce câini ordinari de pază! – armata aștepta răbdătoare să-i vadă trecând dincolo. Dincolo de Rubicon. Iată cum se prezenta câmpul de bătaie. Avea forma de triunghi, între gară, hotelurile de vizavi și, la distanță, clădirile de pe strada Kerepesi. Trei bulevarde se întruneau acolo, toate îmbâcsite de mașini care se târau în coloane. Poliția a oprit circulația producând mari ambuteiaje care prindeau în capcană zeci de autoturisme. Jos, în stradă, la balcoane și în aer, spectatori și creatori de spectacole video așteptau înfrigurați confruntarea. Dar cine lupta oare acolo? În fața falangei naționaliste se găseau dușmanii de moarte? Da’ de unde! Aliații lor? Nici atât. Era o trupă de intervenție care exista fiindcă oameni ca ei, chelioşii, o remunerau din impozite plătite lunar. Primeau ceva de la slatani? Nimic. Slatanii nu plătesc impozite. Este un titlu bun pentru filmul care tocmai se turna. Și-au prins batistele negre peste față. Au lăsat ochii și cheliile să strălucească. Și au pornit ca niște tauri în arenă. Unii au spart asfaltul cu răngi pe care le ascunseseră până atunci. Au prins bolovanii și au aruncat departe. Soldații le-au dat înapoi grenade lacrimogene. Strigătele se auzeau puternic, rezonant. Nu mai lupta nimeni pentru o cauză, era o bătaie pe cinste care nu se ratează. Adrenalina e o șmecherie care invadează simțurile cu exaltare imposibil de refuzat. Viața trăită la maximum! E demonstrat științific, sunt niște procese chimice, e vorba despre beție. Alcool, da! Georgescu s-a oprit lângă o mașină cu operatori de film. Ieșeau, intrau acolo, a văzut pe ecrane, înăuntru, ce urmăreau. L-au îndepărtat: „Meni, meni”..., adică „du-te”! Caii, filmau caii care tropăiau nervos. Unul s-a cabrat, iar jandarmul nu s-a mai putut menține călare, a căzut rău pe asfalt. Casca i-a zburat de pe cap, s-a rostogolit... Pietrele loveau caii... Nu mai era de așteptat. Cavaleria s-a repezit asupra artileriei. Artileria s-a risipit. A fugit în dreapta, în stânga... Atunci a sărit la luptă infanteria. Dotată cu scuturi transparente și bulane de cauciuc, infanteria a pornit lovind zgomotos bulanele de scuturi. Tancurile s-au îndreptat spre baricadele pe care încercau să le ridice mascații. Șuvoaie de apă au ieșit din țevi și au udat laolaltă cele două tabere. „Stooop! Stooop!” Deocamdată nu se putea. Erau telecomandați de căpitanul care ședea la un post de observație aflat în elicopter. Nucleul dur al mascaților a dat piept cu infanteria. Se duceau lupte corp la corp...

Georgescu nu mai putea rămâne pe loc. A sărit pe terasa din fața gării și s-a gândit să se ascundă înăuntru. Erau destui indivizi care se uitau de-acolo până când un jet de apă i-a măturat. Alergau râzând de parcă se glumea cumva cu ei. Afară era război! Oamenii își spărgeau capetele, se loveau bestial cum se pricepeau mai bine. Mulți dintre ei erau maeștri în arte marțiale, erau antrenați să se bată. Angajații gării se adunaseră în mici grupuri să urmărească mascarada în direct. Erau și ei figuranți.

Georgescu a intrat în gară. Două trenuri așteptau înăuntru, la peron. Era abia seară, poate șase, ori puțin mai mult, până să se facă noapte rămăseseră destule ore... Unde se putea adăposti? A ajuns deja acolo. Se uita împrejur să găsească un ecran de informare. Avea nevoie de hartă să vadă locul în care se ascundea afurisita de ambasadă. Dinspre zona de intrare se auziră strigăte, un țipăt sfredelitor de femeie, văzu jandarmii cum aleargă în formație... Zgomotul cadențat al ghetelor de soldat îi zdruncina carnea, îi micșora trupul, îl înspăimânta. Stătea ca o umbră la mijlocul peronului, lângă perete și vedea clar vânătoarea. Iepurii fugeau din calea ogarilor, se împrăștiau, însă ogarii le luaseră urma, nu mai aveau scăpare... Se anunță ungurește, dar și în germană, că trenul din apropiere urma să-și închidă ușile. Era un tren articulat, alb, format dintr-un vagon lung. Un tren de viteză. Câțiva chelioşi intraseră în tren, jandarmii au făcut semne să nu plece însă ușile se închideau... Georgescu s-a desprins de peretele pe care se lipise și a reușit să se strecoare înainte să se blocheze ușa definitiv. Parcă ar fi fost absorbit într-o matrice. Vlum! Aproape să fie strivit.

 

---

[1] tr. eng.: în ploaie, iubito (e)

[2] Вас зовут – tr. rusa: Vă numiți...

[3] Menya – tr.rusa: Pe mine

[4] Tu comprends ce que je veux dire, mon ami? – tr.fr: Înțelegi ce vreau să spun prietene?

[5] je comprends, tres bien – tr.fr: înțeleg foarte bine

[6] alors va t’en,  fous le camps – tr.fr: atunci cară-te, ieși!

[7] tr. mag.: mulțumesc

[8] Italian Embassy – tr. eng.: Ambasada italiană

[9] fasz a felesége – tr. mag.  să-ți f. femeia

[10] Menj az útból  – tr. mag.  Dă-te din drum

[11] Istenem  – tr. mag.  Dumnezeule

[12]tr. mag.  genunchi

[13] Előtt – tr. mag.  Înainte

[14] Slátány halál! – tr. mag.  Moarte slatanilor!

[15] A Parlament – tr. mag.  La Parlament