12. Motivul și implicațiile unei crime. Giovani e Giuseppe

 

Un „mall” comercial este un loc de promenadă în ultimă instanță, o aglomerare de localuri și expoziții comerciale, dar la ora aceea cele mai multe aveau obloanele trase și nu erau multe ascunzișuri de ales. Cea mai bună dintre toate îi păru toaleta femeilor, totuși... Totuși Treviso nu este un oraș mare iar mall-ul nu era nici pe departe o clădire cum văzuse în Roma, Milano și dincolo de Italia, fusese la Paris înainte de Revoluția islamică. Era modestă, cu două etaje și, poate, o sută de găoace pentru comercianți de toate felurile... Semăna destul de mult unui bazar oriental, desigur datorită comercianților, pe care Georgescu îi vedea grăbindu-se și îi auzea vorbind... Bine, cei mai mulți vorbeau italienește dar, parcă, șefii n-ar fi fost italieni. Momentul în care a văzut un tânăr curățind pardoseala a marcat deșteptarea sa. A întrebat un tip în uniformă dacă s-a mutat vestiarul echipei care se ocupă de salubrizarea clădirii. Cine? Când s-a mutat? Era acolo, jos, la subsol, pe scară...     N-au venit oamenii de serviciu? Individul cu bască din „Squadra de la Guardia” l-a privit ciudat, „e suspect strâmbul ăsta care vorbește stricat italiana!” Nebunii nu erau agreați înăuntru. Provocau dezordine. Georgescu a pornit șchiop spre scară. Nu avea de ce să întârzie. Dincolo, la capătul benzii rulante apăruse primul dintre oamenii negrilor. Cel care se ocupa de securitate a intrat în magazin să spună unui coleg, îl lăsase să-și termine cafeaua espresso însă nu se mai dezlipea de scaun... Doar două zile trecuseră de când un nebun bătuse o angajată din mall și distrusese toate lucrurile din vitrine, a spart geamuri... Și cine a plătit? Georgescu plecase de-acolo, oamenii lui Satan nu erau copoi, n-au găsit urmele sale și au alergat în altă direcție. Ajunsese la subsol, a intrat pe coridor și l-a abordat cu tupeu pe primul speriat din vestiar:

–       „Dove e il cappo”?[1]

Care cap? „Ingegnere?” Șeful gunoierilor era inginer? E poantă? L-a preluat hotărât cu:

–       „Signor ingegnere”[2]...

Poate ar fi fost mai bine să-i zică „dottore[3]”, italienii sunt sensibili la titluri... A continuat să spună folosindu-și limba boantă că citise o ofertă de lucru pentru oameni de serviciu, la mall și s-a grăbit, a vrut să fie primul...  Inginerul, un om între două vârste cu o moacă de alcoolic, mereu amuzată, i-a zis că ar fi trebuit să meargă la firmă, la departamentul de personal, firma de curățenie avea sediul în centrul orașului. Se potrivise, chiar mai solicitaseră doi-trei oameni... S-a rugat de el să-i permită doar ziua aceea să muncească, „mâine” se va  duce direct la sediul firmei. Omul s-a înmuiat și i-a dat găleata, teul, cârpa, o șapcă și o jachetă cu emblema portocalie a firmei „La Colomba”. Georgescu a cerut niște papuci că rămăsese fără pantof, a mințit că i-a rămas într-un autobuz, în oraș, prins de ușă... Inginerul și cei trei măturători nu au fost interesați de amănunte. Îi găseau ceva de încălțat, erau două magazine în care-ți puteai lăsa vechiturile dacă voiai să pleci gătit cu noi achiziții. „Hai că stâlciturile tot la noi ajung! Îți găsești alte obiecte de îmbrăcăminte aici și mănânci o masă caldă la restaurantul „Il segno della Bilancia”[4]. Salariul e mizerabil, dar nu crăpi!” S-a străduit să pară natural, avea ochii obosiți, încă marcați... „Ai familie, copii?” Cum să nu?, Georgescu și-a făurit imediat un copil de treizeci de ani care ajunsese militar în „Legiunea străină” germană și nu-l mai văzuse de un deceniu,... Era un mincinos cum nici el nu cunoscuse altul... Oare minciuna nu este un păcat capital? „Le dieci peccati[5]...!” Eh, n-avea de ce să se încurce în detalii... A trecut pe lângă Hrobutil și acela, foarte atent la tot ce mișcă pe coridor, nu l-a cunoscut. Dacă nici Hrobutil, fălcosul mare și fioros nu i-a recunoscut travestiul, probabil era în siguranță. Nu a crezut că îl pot aștepta răbdători toată ziua. El nu ar fi făcut asta pentru că nu avea rost. Să găsească o victimă... e plin pământul de victime, să se teamă de el, nici gând, nu fusese martor, nu știa nimic, nici măcar nu putea dovedi că fusese sechestrat. Povestea camionului de marfă...

A cerut să spele toaleta femeilor. Tot bărbații făceau curățenie și-acolo că n-aveau femei în echipă. Se pensionase nonna Gianna, împlinise deja șaptezeci și cinci de ani, cât să mai țină? „Mergea ca o navă naufragiată trasă de remorcher, într-o parte, he-he!, Giuseppe – așa se recomandase Georgescu –, am fost marinar treizeci de ani...” „Și cum ați ajuns                   ingegnere, dottore?” „Il destino...” Ei, da, il destino, îl înecase într-o mare roșie de Chianti păstrată temporar de o sticlă pântecoasă susținută de un fiasco[6]!

Au apărut și primele femei în timp ce şmotruia înăuntru. Este incredibil ce mizerie lasă firavele creaturi umane! Resturi de toate felurile, nu curăță vasele, fac graffitti pe pereți cu rujul, creionul de machiaj, vomează, întind materii diverse pe gresie până în afara cabinelor, era o imagine din filme de coșmar. Georgescu, ce năpastă căzuse pe el!, trebuia să ascundă toată murdăria aceea. De când oare nu mai curățase cineva salonul mare al toaletei de la parterul clădirii? Un an? Doi, poate... Era, probabil, singura toaletă de dame. A adus căruțul pentru gunoaie și a golit toate coșurile, apoi a măturat, acolo nu se putea folosi un aspirator, și s-a apucat de spălat pereții...

Era puțin peste ora nouă când a început corvoada. La zece și două minute a ieșit să vadă dacă plecaseră sataniștii. La ora aceea mașina era încă în parcare. După o jumătate de oră însă rămăsese unul dintre foștii săi paznici, care-l cunoștea. L-a văzut repede prin geamuri, înainte să iasă pe ușă, era costumat în țoalele de lucru, ședea pe o bancă din apropierea obeliscului, fuma tacticos și bea dintr-un pahar, ținea la ochi un aparat, asemănător ochelarilor, știa aparatul acela, avea și o cameră video minusculă, capabilă să mărească imaginea de douăzeci de ori, îi arăta și ridurile feței... A vrut să revină după o oră dar n-a mai fost nevoie...

Georgescu s-a decis să încerce eficiența curățeniei din ultima cabină – erau zece, el curățase doar trei – și se așezase greu ca o cloșcă pe papuci deasupra colacului care se mai ținea de vasul veceului. În sala momentan pustie, a intrat o femeie, a auzit-o tușind și apoi mormăind ceva expresii între care „figlio di puttana[7]” fusese ușor accentuată, apoi a pătruns alta, mai puțin inflamată, o cunoștea pe femeia aflată deja înăuntru și i-a zis că are o treabă rapidă cu un străin pe care-l agățase la etaj și vrea să-i lase liberă  „la   numero  uno”  peste  cinci  minute. O freacă  ea, are grijă, „doppo[8]”, să nu lase murdar. Ei bine, în acea murdărie devastatoare, exista o cabină curată, prima cabină, pe care, astfel aflase Georgescu misterul, o utilizau prostituatele. Au remarcat și ele că se spălaseră chiuvetele și că erau lăsate aproape de peretele din fund uneltele unei presupuse femei de serviciu, care, deocamdată, lipsea. O știau pe bătrână dar auziseră că s-a pensionat, poate că e una nouă și lucrul acesta părea să le streseze. Femeia care avea un angajament îi ceru celeilalte să supravegheze, poate o voia „il tedesco[9]” și pe ea... Nemții ăștia încă au bani buni...

Prin urmare, au ieșit amândouă, cea de-a doua a plecat să-l aducă pe amatorul de plăceri la closet, iar prima să se fâțâie  pe-afară. Nici nu reușise Georgescu să încerce pentru a doua oară să facă ceea ce intenționase că „fetița” l-a tras după ea drăgăstos, italienește: „Per favore, vieni sciocco, mascalzone, cafone...[10]!”, pe Hrobutil care găsise cabina prea mică pentru un macrob[11] ca el, îi ieșea capul afară și o săltase pe micuța italiancă la un nivel apropiat, pe capacul veceului. După zece secunde „animalul” pornise să gâfâie și într-un minut să ragă. „O-o!”, îi venea lui Georgescu să strige, „mai potolește-te, haidamacule!” Cam așa făcuse femeia în timp ce huiduma își trăia ultimele clipe de orgasm. Se pare că i-a cerut banii. Să mai spună cineva că o târfă are tact, că știe întotdeauna când să pună problema! Criminalul a prins-o de beregată cu mâna sa largă. Apoi, după zgomot, i-a rupt gâtul. Piciorul lui Georgescu a alunecat pe capacul rupt de pe vasul său de closet. Hrobutil a ieșit din cabină cu spatele, rupând ușa, a scos din pantaloni pistolul său cu amortizor și a pornit furios să împuște cabinele. Atunci a venit de-afară femeia care păzise intrarea. Zgomotul din sala toaletei îi atrăsese atenția și a vrut să vadă ce se întâmplă. Ucigașul nu mai avea răbdare, nici chef de improvizații. A tras din poziție laterală ultimele sale două gloanțe, unul în corp altul în gât. A fugit afară lăsând locul tapetat cu sânge...  

Georgescu nu avusese nici o zgârietură deși trei gloanțe pătrunseseră în cabina sa. Unul i-a străpuns salopeta, a trecut printre picioare, celelalte au șfichiuit prin apropierea urechilor sale. A auzit că totul se terminase, a ieșit din cabină, și-a strâns lucrurile și a plecat, nu trebuia să fie el acela care descoperă crimele. Când l-a revăzut pe „ingegnere” a fost nevoit să recunoască nevoia de a lua o gură de aer. „Vrei să mănânci”?  l-a întrebat șeful. Era devreme pentru prânz, iar lui Georgescu nu-i mai trebuia nici un fel de mâncare. Să mănânce era ultima sa grijă. Apă însă... A înghițit o cană de apă de la robinet. Îi tremura mâna, s-a umplut tot de apă. Nu dorea să-i observe cineva starea de agitație. S-a dus iar la ieșire. Nu l-a mai văzut pe individul care-l aștepta afară. Atunci a auzit o femeie urlând. Ce să facă, ce să facă...? S-a întors la vestiarul echipei de salubritate. „Ce se-ntâmplă?”, „Se pare că este ceva la parter. S-a întâmplat ceva, cred. O femeie striga...” Au ieșit toți. Băieții firmei de securitate ocupaseră parterul, să nu schimbe cineva dovezile, să nu iasă cineva până nu vine „polizia”, trebuiau anchetați toți... Georgescu i-a cerut „inginerului” cartela să mănânce. I-a luat pe toți foamea. N-aveau ce face, numai să nu dureze prea mult, programul lor de muncă era numai până la treisprezece. De aceea erau plătiți atât de puțin.

Restaurantul „Il segno della Bilancia” se afla la ultimul etaj alături de alte localuri și chiar o sală de proiecție video. Ultimul etaj era pentru întreținere, divertisment, cum vreți să-i spuneți, era ceva lume acolo și se consuma frugal sau mai așezat o diversitate de sandviciuri, sosuri, cărnuri și creme preparate cineştieunde și zăcute zile întregi. Omul e necrofag, fitofag, înghițitor de foc, săbii, alte lame de oțel și medicamente, în general lipsit de discernământ atunci când se pronunță cuvântul „artă”, eventual gastronomică și obtuz la prudență. Totuși, luat așa mai en-gros, foamea omului este universală. Este un devorator colosal de energie. Desigur, particular pare un animal blând și modest. Chiar și marii mahări, omnipotenții. He-he, ce filantropi sunt tâlharii ăștia!... Mâncarea pe care a plimbat-o Georgescu de la banda de servire până la o masă cu loc liber avea un singur cusur, era rece. A căutat ceva fără culoarea roșie, orice să nu-i amintească de sângele care curgea pe perete. Dacă privim doar nevoia sa de hrană, atunci putem înțelege cât de binevenită era masa aceea. Altfel, fusese în budă și continua se stea în budă, la figurat (la propriu se afla într-o sală de mese), era singurul martor, îl recunoscuse după icnete pe criminal, văzuse ambele victime, și mai era un posibil viitor moroi produs de secta satanistă care se ocupa în mod serios de extincția populației umane a planetei. Cui să spună ce văzuse, în cine să aibă încredere? Sau, cine putea să creadă povestea aventurii sale? Mânca distras de aceste gânduri când, pe un podium din spatele său, toți consumatorii s-au întors, a apărut o hologramă, o divă de mărime, aproximativ, naturală, cam de un metru nouăzeci, și le-a făcut invitație la un spectacol holografic, ultima invenție japoneză, un robot care generează toată minunea exclusiv tridimensională și redă filmele vechi, memorabile, într-un cadru uluitor. Tehnologia se reinventează azi în estul extrem... Diva a pornit să cânte tremurat, ca imaginea, o melodie din țările calde acompaniată de un instrument numit „hawaiană”. Da. Ce să mai spunem și de Hawaii?...

Georgescu s-a uitat, aidoma celorlalți, spre sursa modulației sonore, un fascicul de lumini colorate ieșea din podium și se mișca dintr-o parte în alta grațios, ca o femeie care-i zâmbea. „Ah-cha!”, s-a înecat cu mâncare, căscase gura plin de uimire că nu mai văzuse așa ceva! Colegii săi de mătură păreau uimiți ca și el, deși ei revedeau scena. „Ce miracol!” Era mult mai spectaculos decât o proiecție 4 D. Sala unde se prezenta spectacolul fusese remodelată astfel încât să poată fi vizionat din pozițiile cele mai favorabile. Era mai mult decât film. Era teatru virtual... „Mamma mia”! Când te gândești că fusese inventat cu zece ani înainte și abia acum ajunsese în Italia! A terminat de înghițit prânzul și s-a apropiat de podium, auzea un zgomot de fond, care nu-l deranjase până atunci, un brum sonor, și l-a descoperit alături pe un omuleț ciudat, îmbrăcat în costum cenușiu cu papillon roz peste gulerul gri al cămășii. Avea o pălărie ca un castron turtit de tablă și i-a zis (traduc aproximativ dialogul în italiană):

–       Eu am inventat aparatul ăsta de redat holograme și gălbejiții mi-au furat invenția. Uite, să-ți arăt! Dacă introduc un pix în fanta asta le gripez instalația. Stai cu mine, ne uităm la ceas, n-au să se prindă o oră ce are și mă cheamă să-l repar. Facem pariu pe zece mii de lire?

–       Zece mii de lire?

–       Întocmai.

Când n-ai nimic, să dai zece mii de lire cuiva este ca și cum te-ar durea în cot.

–       De-acord. Țin prinsoarea.

Au dat mâna și... „Stai puțin, doar puțin, stai, cu vârful în jos... Da, așa... Un pic. Acum...”, s-a pornit experimentul. Abia le spusese diva că îi așteaptă și i-a trimis lui Georgescu o bezea... Imaginea a dispărut deodată. A fost absorbită de podiumul care o emisese. Noul prieten al lui Georgescu a urcat pe aparat.

–       Coboară de-acolo! a strigat indignat un tip cu chelie. Iar s-a suit nebunul pe robot! Strângeți-l de gât, aruncați-l de la etaj incapabililor! V-am zis să nu-l mai lăsați lângă robot!

S-au îndepărtat lăsând oamenii care se ocupau de aparat  să-i caute defecțiunea. Părea totuși un aparat prea sensibil.

–       Mă cheamă Giovani Delfiore, s-a prezentat omul cu papillonul roz în timp ce sorbea cu paiul dintr-un coctail și privea amețit pe sub fusta barmaniței care se întindea să-i culeagă lui Georgescu vodca pe care o ceruse, dintr-un raft.

–       Eu sunt Giuseppe.

–       Giuseppe? Am un prieten Giuseppe. E cel mai bun prieten al meu... Era...

Giovani s-a întors pentru a vedea cu mare satisfacție agitația care-i cuprinsese pe toți și s-a confesat noului său prieten: 

–       Sunt inventator și iluzionist, ventriloc. Eram. Nu mai sunt.

–       De ce?

–       A murit Giuseppe. Era... partenerul meu... Giuseppe...

–       Îmi pare rău...

–       Cât de credincios mi-a fost Giuseppe timp de treizeci de ani! Ha-a-a! Giuseppe!... „Giovani e Giuseppe! Clic-clac!”

Rostise cu vocea schimbată prezentarea numărului și s-a plecat puțin ca-ntr-o schemă de spectacol.

–       Îmi placi, i-a mărturisit lui Georgescu subita lui simpatie. Îmi placi mult.

Georgescu nu avusese prieteni pederaști pentru că nu aprecia categoria asta degenerată sexual. – Nu-mi dați la cap cu marota libertății de toate modelele că m-a asfixiat libertatea împrăștiată de fostul brav popor francez! Francezii de azi vorbesc o franceză vulgară, de neînțeles. „Où sont les neiges d’antan?”[12] Au secat norii lor. – Deci n-avusese... și l-a privit circumspect apoi s-a căutat în buzunarul salopetei, avea cinci euro încă de la Viena, i-a căutat mai adânc. Să fi trecut prin găurile lăsate de glonț? Nu se putea... Ah! Aruncase banii cu vechea salopetă pe autostradă. N-avea cum să achite costul băuturii...

Poliția ajunsese și la etajul acela. Selecta oamenii, oricine dădea de bănuit era îmbrâncit într-o parte. Patru carabinieri dintre cei mai duri, cu fețele împietrite, îi supravegheau.

–       Ce faci pe-aici Giovani? Ți-ai mutat locul de cerșit? Nu mai stai pe Corso?

–       Am venit cu prietenul meu Giuseppe.

–       Ăsta e Giuseppe?

–       Da. E prietenul meu Giuseppe.

Și îi zise lui Georgescu:

–       Dă mâna cu domnul comisar!

–       N-am timp de asta. Ai auzit că a fost o crimă jos?

–       Două, domnule comisar, îi zise un agent.

–       Așa. Ce știi? Știi ceva?

–       N-am auzit nimic. Tu ai auzit Giuseppe?

–       Nu. N-am auzit nimic.

–       Bine Giovani, ești liber să pleci, pe tine știu unde te găsesc.

–       Pot să plec cu Giuseppe?

–       Bine-bine, ia-l și pe Giuseppe...

Nu era nevoie să-și anunțe oamenii de jos. Se auzeau cu toții, aveau tehnică avansată. Au plecat fără să plătească pentru consumație. Nici n-aveau cu ce. Georgescu era aproape desculț. Nu putea ieși astfel. L-a căutat pe „inginer” să-l ajute pentru a face rost de pantofi. „Nu știi?”, l-a întrebat Giovani. „Iei pantofi de la Baroni. Uite cum m-am încălțat eu!” Firma Baroni avea magazin la etajul inferior. Nu rămăsese acolo decât un paznic de la securitate. „E închis, e închis!” „Un bue[13]”. Georgescu i-a arătat șlapii săi. Paznicul a ridicat din umeri, nu le dă drumul nici mort! „Vieni...”

–       Îți dau eu o pereche de pantofi...

–       Îmi îngheață picioarele până la tine.

S-a dus iar la vestiarul oamenilor de serviciu. Acolo era unul dintre angajați și l-a rugat pe el să-i împrumute pantofii dar n-a vrut. Ba chiar l-a amenințat... Și-a căutat pantoful, aruncat deja la ghenă și s-a bandajat cu o cârpă la celălalt apoi și-a pus papucul. Mergea șchiop, avea un papuc drept și un pantof stâng. La  ieșire a fost huiduit  cu  râsete  și  s-a  fandosit  să-i distreze pe arestații din mall. Fusese un filtru eficient. Scăpaseră doar criminalul și martorul principal. A văzut în fine unde se oprise TIR-ul. Trecuse de borduri și se oprise într-o vale. Nu era mașină de teren să urce taluzul... Ar fi vrut să-și caute pantoful însă nu mai era timp. Giovani a strigat că îi așteaptă autobuzul. „Ehi, il bus è in attesa![14]” Păi autobuzul e om?

Aveau de circulat cu autobuzul însă... și să mergi cu autobuzul e pe bani. „Signor Conductore...! Per favore,... prego...![15]” Poate pentru Georgescu, nu pentru Giovani. „Signor Conductore” îl cunoștea.

–       El e Giuseppe.

–       Giuseppe?

S-a strâmbat când a urcat Georgescu, pe el nu-l simpatiza. Nu-l simpatiza nici pe Giovani dar nu voia să-i zgârie autobuzul. Despre celălalt nu avea referințe.

–       Mergem pe Corso del Popolo la Giovani SRL, Acqua e Sapone.

–       Ai un SRL?

–       Am două.

–       A!

Ce oraș frumos era Treviso! Nu părea marcat de nicio umbră. Vremea se schimbase, ieșise soarele și-apoi... era duminică, zi în care nu se lucra decât în comerț. Georgescu zâmbi, avu răgazul să-și vadă în fine speranțele drept în față. Pe sataniști îi credea departe. Un telefon, atât, un telefon avea de dat și cineva ar fi venit să-l ia din Treviso. Ajunsese, parcă abia atunci, în Italia, țara sa de adopție.

Pe traseu a văzut în zona periferică niște case tip slatan, însă după ce au traversat râul cu nume foarte familiar – „Ce faci mă Sile?” Ce să facă? Se scurgea, puturos ca o cloacă, în laguna Veneţiei, la vreo treizeci de kilometri încolo –, aerul de oraș vechi, italian, l-a cucerit. Oh, centrul înconjurat de canale, de riviere, de..., ca o cetate burgheză, straniu de liniștit, de monoton, patriarhal... Ce confort pentru un suflet prigonit!

–       Eu sunt din Lecce, i-a zis lui Giovani.

–       Și cum ai ajuns aici?

–       Am călătorit.

„Da Giove![16]”, astea nu erau vremuri pentru nici un fel de călătorie. Giovani, fiu al lui Giove, nu se încurca în speculații și nu avea curiozități personale. Doar obsesii. Au ajuns într-o zonă centrală și de-acolo s-au dus „nel camera”, cum zicea Giovani. Camera sa era într-o clădire mare cu fațadă de instituție. La intrare se afla cu adevărat sigla unei firme numită „Giovani SRL”. S-a întreținut cu paznicul. I s-a părut că paznicul i-a dat niște bani... Aici angajații își plătesc patronul? I-a făcut semn lui Georgescu să urce. Georgescu l-a salutat pe paznic iar acesta a mormăit, deloc încântat de cunoștință. Au urcat un etaj, apoi, după ce au traversat clădirea pe coridor, au coborât două. Coridorul de jos era semiobscur. Când au ajuns la cameră, Georgescu a văzut că ușa avea grilaj și câteva lacăte. Trei lacăte și două broaște, a tras de lanț și a rotit butucul clanței. Un interior negru și miros... greu.

–       Miroase urât.

–       N-am fereastră.

–       Lasă ușa deschisă.

–       Ce spui? Dacă intră cineva înăuntru fără voia mea?

A aprins lumina, avea peste o sută de LED-uri așezate pe tavan și pereți, a închis ușa și a tras zăvoarele: „Uno, due, tre, quatro, cinque”. Georgescu a tresărit. Ceva îi spunea, îl avertiza, că Giovani e psihopat. Oare ce...?

–       Ce s-a întâmplat cu Giuseppe?

–       Brururura! i-a răspuns dintr-o cămară, era toaleta...

–       Ce zici?

–       Bru...! Zici ceva? Nu te-aud.

–       Ce a pățit Giuseppe? urlă Georgescu.

–       Nimic. A murit.

Georgescu s-a așezat din greșeală cu cotul pe o cutie și s-a declanșat un aparat video. Excelența sa monseniorul Falangia ieșise în față pentru a rosti o cuvântare în care cerea protecția divină pentru sanctitatea sa Iulius Benedict, papa de la Roma, care trăgea să moară. Sanctitatea sa Iulius Benedictus, alias Flavio Berti, a făcut atâtea servicii umanității, bla, bla, bla...

–       Minte!

Georgescu nu era catolic și nu putea să afirme altă orientare religioasă. Să spună ceva pe această temă era incendiar.

–       Minte, minte, minte!

Giovani ieșise din baie cu șervetul prins de gât ca o barbeţică. A deschis un dulap și a luat dintr-o casetă un pistol, i-a scos încărcătorul să se vadă glonțul și l-a amenințat pe cardinal.

–       Dacă iese papă, cu ăsta îl omor.

–       Giovani, nu ești prea radical? Ce-ți pasă într-atât?

–       A îngropat credința! Neavenitul ăsta! Evreul! Va fan c...!

Italiano! Mai mereu condimentează discuția cu o înjurătură. După nervi și după ce și-a aranjat barba i-a cerut lui Georgescu să și-o dea jos pe-a lui. N-avea nimic cu barba sa, îi stătea bine, însă rolul pe care trebuia să-l joace în farse îl cerea fără. Ce comedie! Georgescu s-a văzut în oglindă, s-a privit și i-a venit s-o spargă. Se știa altfel. Toți oamenii care-și văd chipul în oglindă sunt narcisieni. Ajung să se iubească într-atât că refac legile esteticii. Narcisianul sau narcisistul nu vede doar un chip, el vede expresia unui chip, iar expresia chipului este modelată de inteligența sa. Omul are imaginația să refacă lumea pornind de la propria persoană. De-ar fi putut pătrunde în altă lume, pe dos, să se întoarcă de la rău la bine... Trecuse prin toate etapele răului, adică rău, mai rău, foarte rău și cumplit. Nici viitorul... Roz era doar papionul lui Giovani Delfiore.

Giovani i-a arătat câteva texte pe care ar fi trebuit să le rostească în tandem. El își rezervase și altele, era artistul acestui duet. Hm! Multe trebuia să suporte Georgescu pentru o pereche de pantofi! L-a întrebat de telefon dar Giovani i-a retezat-o abrupt că din casa lui nu iese nici un semnal video sau acustic spre nimeni. Să întrebe „de ce?” era inutil. Giovani e nebun, iar pe nebuni este mai sigur să-i aprobi! Asta îi mai calmează. Oare ce se întâmplase cu Giuseppe? Îl omorâse? Să-i dea una-n cap să plece de-acolo? Și-a amintit de paznic. Apoi  l-a chinuit întrebarea „ce era cu Giovani SRL?”. A reușit să-și radă barba, i-au dat lacrimile cât l-a ciupit mașina electrică. Părea ceva mai tânăr. Dacă n-ar fi fost părul prea... Dar ce mult  mai albise!

Le-a luat o oră să cânte pe texte tâmpiţele, niște canțonete puerile, de toată jena pentru oameni săriți de cincizeci de ani. Pantofii, pantofii, să se care dracului de-acolo! Giovani avea o grămadă de pantofi într-un sertar mare al dulapului. Puțeau de cădeai pe spate, mai rău decât gura lui Georgescu nespălată de la pușcăria moldoveană. (A vrut să încerce apa de gură a lui Giovani însă avea miros de WC. Ce-o fi pus înăuntru?) Erau pantofi de mărimi diferite, „de colecție”, i-a zis Giovani. A luat unii cu bot lat, labă de rață. Apoi s-a gătit pe sub salopetă cu o cămașă largă și scurtă, pe măsura lui Giovani și a prins la gât o cravată lată cu flori. Marin Georgescu „Delfiore”! Au repetat.

–       Ca un claun, zâmbești și te strâmbi ca un claun, Giuseppe! Înțelegi? Când te-ntreb „Înțelegi?” dai din cap! Atât!

Georgescu a dat din cap. Înainte să iasă, Giovani l-a pictat pe față cu o pastă albă și i-a conturat, parcă, un colț al gurii. Apoi și-a luat pistolul, l-a înfipt sub curea în spate ca un gangster.

–       Giovani...

–       Şt!

De nebuni se săturase Georgescu. Las’ să iasă afară și-l strânge el de gât! Au mers pe jos până în Plazza dei Signiori, o prea frumoasă piațetă centrală bordată de clădiri vechi între care una, turnul primăriei, avea un ceas mare ce arăta ora... șase și câteva minute. Frumoasă și nu prea. Era o murdărie indescriptibilă.

–       Giovani, firma de salubritate este în grevă?

–       Ce firmă? Tot orașul e în grevă de o lună. Nu și firmele comerciale. Astea nu. Uite la primărie! E închis. A, azi este duminică, nu? Dar mâine are să fie la fel.

Restaurantul mare din față era lipsit de clienți. Câteva mese erau afară deoarece fusese o zi însorită. Un chelner i-a văzut venind pe saltimbanci.

–       „Buongiorno, signori. Voglio mangiare qualcosa? Abbiamo una pizza deliziosa”[17].

Astfel suna în italiană invitația la o cină populară plus un pahar de vin roșu care se potrivea mai bine decât berea.

–       Nu, mulțumim. Voiam să amuzăm clienții.

–       Care clienți? a râs chelnerul. Bate vântul, ha-ha-ha!

–       Hai să mergem în spate, la hotelul „Cairo”! Până acum un an se numea „palazzo de San Vito”. A dat faliment și l-a luat un slatan. Piața nu mai este cum fusese. Jos e un „ristorante”.

Au văzut un cap de slatan care ieșea pe o fereastră de la etaj și fuma. La intrare, chiar pe ușă, era afișată interdicția de a fuma înăuntru. Omul fuma afară! S-a uitat la ei cu silă. A scuipat. Nu suporta bufonii. A aruncat țigara și a intrat înăuntru. Nici pentru Giovani nu era o bucurie să cânte înaintea slatanilor „romeni” care-și ziceau „romani”. Și-a pipăit pistolul din pantaloni. Era acolo și-i conferea siguranță. Au exersat în apropiere, e spațiu mare. Giovani întreba: „Salut Giuseppe, ai văzut-o pe doamna aceea bine?” Și tot el își răspundea cu vocea schimonosită de copil: „Unde, unde, sunt înnebunit după doamnele bine!” Georgescu nu trebuia să rostească o vorbă. El doar dădea din gură, făcea „playback” (este un termen consacrat pentru interpretarea falsă). Giovani era ventriloc, iar Georgescu o păpușă.

–       Basta-basta! Duceți-vă dracului de-aici!

Portarul, burtos ca o damigeană, veni negru spre ei. Sprâncenat și păros, cu o caschetă veche de ofițer fără patrie,  s-a zburlit cum gonea cotarlele, cu mâna ridicată de parcă arunca piatra.

–       Duceți-vă, să n-o luați cu ranga pe cocoașă! (să spun „piciorului de porc” „rangă” este o traducere cam liberă, dar pun pariu că la asta se referea)

–       Noi vrem doar să amuzăm pietonii, îi zise cu mare stăpânire de sine Giovani.

–       Nu aici. Uite, pe o rază de o sută de metri în jurul hotelului este interzis! Ce, nu vezi că scrie, pe placardă „Silenzio, per favore, calma![18]”?

Erau destul de calmi. Au plecat de-acolo, au ieșit din luminile hotelului, s-au îndepărtat pendulând pe picioarele șubrede ca o gloabă și un măgar.

–       Haidem înapoi, la supermercatto[19]!

Au mers iar către „Corso”.  Altă intersecție și un spațiu generos între clădiri. Acolo au găsit un grup de tineri zgomotoși. Cei doi bufoni i-au binedispus și au lăsat cearta în care se implicaseră pe o temă obscură.

–       Giovani, ți-ai cumpărat altă păpușă? Ah-ah-ah! Ce mârţoagă! Unde ți-ai pierdut păpușa?

–       „Bună seara domnilor!”, se prosti Giovani, iar Georgescu se ploconi fiindcă celălalt îl lovea în cap. „Nu mă recunoașteți? Eu sunt Giuseppe viu, ca Pinocchio!”.

–       Ha-ha-ha! Pinocchio cu nasul gros! Ăsta e mult mai bătrân! Este tatăl lui Pinocchio! Ha-ha-ha!

Giovani și-a spus noul catren:

–       „Giovani e Giuseppe, clic-clac!

Giovani e Giuseppe, clic-clac!

Siamo furiosi,

Potenzialmente pericolosi,

Contro le gente

dei Parlamento

E cazze dure

dei presidente.[20]”

Tinerii nu erau interesați de mesaje politice. N-au fost niciodată.

–       Hai lasă Giovani! Nu vrei o centă? Fă ca Fifi! Zi „hao-hao”!

Fifi era o cățea buldog, decorată cu o tichie multicoloră pe cap.

–       Giuse, spune „am” cu mama!

Georgescu a încercat să mimeze după Giovani: „Am-am-am-am-am-am”!

–       O! No! a zis Giovani dezamăgit. O! No!

Tinerii au râs. Dar nu puteau plăti o pantomimă ratată. Însă nici Georgescu nu mai era interesat de ofertă. Pentru „o centă”, adică o sută de lire, să faci asemenea efort? În cât timp se puteau strânge treizeci de mii, cât l-ar fi costat transportul spre Roma? Este o chestiune pentru cei care vor să calculeze eternitatea...

Deodată, o lumină intermitentă se văzu crescând de pe o stradă laterală și, la fel de neașteptat, vui sirena mașinii de poliție care apăruse. Era ora șapte fără un sfert, întotdeauna aproximativ. Mașina a virat în fața celor strânși în piață și dinăuntru s-a transmis prin portavoce tuturor să nu miște și li  s-a cerut tinerilor să se dea câțiva pași înapoi, adică să se îndepărteze, pentru că „înapoi” i-ar fi trecut dincolo de zidul clădirii. Într-un minut a apărut o mașină a carabinierilor. I-au împresurat pe „artiști”. „Giovani, nu avem nimic cu tine! Vrem doar să-l anchetăm pe prietenul tău!”, s-a auzit vocea fermă a comisarului Maurizio Diponti.

–       Ce aveți cu Giuseppe „maresciallo[21]”? A făcut el ceva? Nu vedeți că e șontorog?

–       Giovani, stai liniștit, nu-i facem nimic, doar îi punem întrebări!

–       Dar ce-a făcut? N-a făcut nimic. A stat cu mine toată ziua.

Georgescu a înțeles ce se întâmplase. Poliția a aflat că se ocupase în ziua aceea de toaleta de dame din complexul comercial. Nu avea chef să se opună, nici puterea să alerge pe străzile orașului. Era obosit după o noapte și o zi demențiale. „Mani in alto! Le mani dietro la testa! Mettiti in ginocchio![22]...” S-a conformat fără nici un gest de rezistență. Când s-au apropiat carabinierii s-a dezlănțuit Giovani:

–       Opriți-vă!, le-a zis scoțând la iveală pistolul său și îndreptându-l când spre unul când spre altul dintre cei trei. Dacă vreți să-l omorâți, mai bine-l omor eu! și a întors pistolul către Georgescu.

Câteva dure secunde Georgescu a fost amenințat de patru pistoale gata armate să-l trimită în veșnicele plaiuri ale vânătorii, destul timp să se arunce cu fața de asfalt, iar cele două gloanțe trase în direcția capului să se ducă în pavaj și să ricoșeze spre tinerii care priveau înspăimântați scena. „No-o-o-o!”, a mugit comisarul, „No-o-o-o!” a strigat asemenea unui ecou Giovani Delfiore... Carabinierii au înfipt în el cinci gloanțe și a fost aruncat în zid și apoi s-a prăbușit privind o gaură mică săpată de curând în asfalt. Pe Georgescu l-au ridicat ca pe-un sac să-l împingă în mașină, iar comisarul a cerut să vină degrabă ambulanța. Tinerilor le-au spus să plece acasă. Dacă este nevoie îi vor chema la chestură să scrie niște declarații... Pe Giovani l-au luat alții.

 

---

[1] tr.it. Unde este șeful?

[2] tr.it. Domnule inginer

[3] tr.it. doctore

[4] tr.it. Semnul Balanţei

[5] tr.it Cele zece păcate

[6] formă tradițională, din papură, împletitură în jurul sticlei pentru vin de Chianti. Dacă vreți îi puteți spune și „faliment”.

[7] tr.it fiu de târfă, nenorocit

[8] tr.it  după

[9] tr.it  neamțul

[10] tr.it. Vino, te rog, prostule, ticălosule, bădărane,...

[11] un microb imens (etim. cf. gr. makros: mare, bios: viață).

[12] tr.fr. Unde sunt ninsorile (vremurile) de altă dată? (de la F. Villon citire)

[13] tr.it. Un bou

[14] tr.it. Auzi, autobuzul așteaptă!

[15] tr.it. Domnule șofer! Fiți bun... vă rog...!

[16] tr.it. Pe Jupiter (Pe legea mea)

[17] tr.it. Bună ziua domnilor. Doriți să mâncați ceva? Avem o pizza delicioasă

[18] tr.it. Te rugăm, liniște, calmează-te!

[19] tr.it. supermagazin, supermarket

[20] tr. it. Giovani şi Giuseppe, clic-clac! / Giovani şi Giuseppe, clic-clac! /

Suntem furioşi, / Potenţialmente periculoşi, / Contra oamenilor / din Parlament / Şi împuţiţilor / din jurul preşedintelui.

[21] tr. it. şefule (mareşale)

[22] tr. it. Mâinile sus! Mâinile la ceafă! Așază-te în genunchi!