13. Ambuscadă la Questura centrale. Toate drumurile duc la Roma
Imediat au ajuns la „Questura centrale”[1]. Diponti regreta că apăruseră și carabinierii însă erau întotdeauna anunțați la situații grave. Și ce putea fi mai grav decât asasinarea prostituatelor în closetul de la mall? Știa cât de chinuiți fuseseră carabinierii în ultimul timp, aproape se mutaseră în Veneţia unde s-au declanșat adevărate răzmerițe, cu morți și răniți de partea forțelor de ordine. Muriseră și doi băieți din Treviso acolo! Erau cu toții stresați. Pe Georgescu l-au tras fără nici o simpatie pe hol și-apoi l-au lăsat în picioare să aștepte până ce vor reuși să amenajeze sala de interogatoriu. Aveau de treabă peste posibilități în ultima vreme și nici măcar nu li se permiteau noi angajări. Cu personal subnumeric, într-un moment de exces al delicvenței, angajații chesturii erau lipsiți de răbdare. Se apropia noaptea, iar echipa de dimineață nu plecase din cauza crimelor și a celorlalte peste zece evenimente care se petrecuseră doar în ziua aceea.
O femeie încerca să identifice un infractor dintre cinci suspecți și toți cinci îi păreau cunoscuți. „Hai doamnă, mai repede că ne prinde miezul nopții până recunoști una dintre scursurile-astea! Sunt toți? Îi săltăm pe toți, gata!” „Nu-nu, era doar unul domnule subcomisar. Cred că era numai unul.” „Nu e sigură de nimic, domnule”, îi zise subcomisarul aparte lui Diponti. „O amețită! Mi-e teamă că îi pierdem pe toți. Ăștia sunt o bandă de hoți de buzunare. Nu e posibil să nu-i poți prinde în flagrant! Au o tehnică și transmit obiectele ca niște iluzioniști!” „Bagă-i la beci, Carlo! Fă-i să creadă că ai un martor sigur!” „Da. Deja e beciul plin!” Subcomisarul arătă cu capul spre Georgescu: „Ăsta e criminalul?” „Așa se pare. Și când te gândești că l-am lăsat să plece dimineața! Săracul Giovani!” „S-a întâmplat ceva?” „Da. E mort. L-au împușcat carabinierii.” „Săracul.” „Avea un pistol cu gloanțe de cauciuc. I l-am lăsat dracului să se apere că umbla bezmetic de când i-a călcat o mașină păpușa!”... „Era ca emblema orașului.” „Păi nu ne ducem toți?” „Așa e!”
Georgescu era prins cu cătușele de scaun și privea, sau nu, vânzoleala din jur, se gândea cum poate scăpa din situația aceea și, oricât de obosit era, își aminti că se află într-o țară civilizată în care funcționau legi democratice. Doar nu se schimbase tot în câteva luni! Deși... Italia nu mai era aceeași.
Când a revenit comisarul a cerut îngăduința să ia legătura, înainte de interogatoriu, cu avocatul său, dottore Luciano Vignetti, fost magistrat în Lecce, mutat voluntar la barou. Îl ajutase să câștige procesul cu statul.
– Să vedem. Înainte, să-mi dai date despre tine: cum te cheamă, de unde ești, ești din Treviso? și cum ai ajuns în compania bietului Giovani. Despre crime vorbim mai târziu.
Georgescu i-a spus numele, iar faptul că era român nu a mirat pe nimeni. Doar că era din Lecce i-a intrigat. Cum de venise tocmai acolo? Pugliesii au migrat mai aproape, la Pisa, la Florența, la Roma... Dar Treviso era... Referitor la modul în care ajunsese în Treviso... Georgescu se temea că povestea lui nu va părea verosimilă polițiștilor italieni. Trebuia să o spună mai întâi avocatului. Sosirea dovezilor genetice, se găsiseră urme și se putea compara ADN-ul, l-ar fi putut disculpa, însă, pentru anchetatori era important ca el să știe cine fusese asasinul. Ar fi fost mai liniștitor să fie chiar el. Trei polițiști așezați la birou îl priveau pe urâtul acela cu nas julit și față albă pe care fusese desenat un zâmbet ciudat, parcă râdea de ei, parcă cerea palme... „Il comisare” s-a temut că o va face. Și fața, și vocea, și modul cum vorbea, și cravata,... simțea că îl scot din minți. Credea că nu e sincer și ceva, un presentiment, îi spunea că se află în fața unui foarte căutat criminal internațional. Să aștepți rezultatele unui examen genetic era ceva de durată și, într-un fel, frustrant. Diponti nu credea în genetică, nu credea că există clone, că ar trebui acceptate drept dovezi asemenea bazaconii, nimic... El era un catolic practicant. Lumea este așa cum a lăsat-o Dumnezeu.
Cercetarea genetică deșteptase un Phoenix demografic, miticul popor turanic și i-a așezat alături pe tătari, laponi, eschimoși, indienii amerindieni și populația din mica Mongolie. Uite-atât de mare s-a făcut și a pretins Americile, Tibetul, Siberia și țările nordeuropene, altfel zis dominația mondială. Ar fi vrut și China, însă China... îl contesta. Ceilalți nu aveau timp să-l ia în seamă.
Georgescu a primit încuviințarea să-și apeleze avocatul. Nu ținea codul în memoria sa, era pe „rette”. Cum să-și protejeze codul de acces? El însuși cunoștea programe de capturat coduri. I s-a promis un canal securizat. Nu era greu de testat. Georgescu nu era chiar novice, știa să se apere. Când, în fine, a putut să se agațe de server a trimis un semnal de ajutor către cunoștințele sale cu rugămintea de a-l scoate din arest. Pe avocat nu l-a găsit. I-a lăsat un mesaj să-l caute la poliția din Treviso. A vorbit cu Leontina, o femeie din Roma pe care o știa de peste douăzeci de ani, Leontina Marineti. Marin, Marineti, o cunoscuse pe un portal de socializare, la început din vorbe, poze și filme, apoi pe viu. Nu se putea întinde prea mult, i-a spus că are nevoie de avocat și, probabil, de ceva bani să ajungă la Roma. Leontina i-a amintit de OMRL, Organizația Mondială a Românilor Liberi. De ce cotizase atâția ani? Și ce să le spună ălora? Le-a trimis un SOS...
Polițiștii își pierduseră demult răbdarea, cum spuneam mai devreme, iar tergiversarea pe care o practica românul era văzută ca o stratagemă a disperării. Să fi pus mâna pe împuțitul ăla de asasin care le pângărise orașul?
– Ei bine, s-a încheiat runda de negocieri! A venit timpul să ne dai câteva date, să ne scrii ceva, să donezi sânge și altele. În funcție de ceea ce ne spui vei avea o noapte liniștită sau nu.
Și pentru Georgescu venise un moment al relaxării. S-a uitat împrejur. Rămăseseră un subcomisar și tânărul cu păr lung, specialistul în aparate, dincolo de geamul prin care-l priveau alții se găsea chiar un ofițer de la carabinieri care participase la capturarea lui și o mulțime de alți ochi, unii foarte discreți. Puteți crede că satanismul avea adepți până și în poliția din Treviso? Nu sunteți creduli...
– În ce zi suntem astăzi? a pus Georgescu această întrebare stranie, gândind că toți oamenii știu ce zi a trecut deja.
Dimineața ești mai amețit, nu seara. A surprins rumoarea și a completat:
– Abia în dimineața asta am ajuns în Treviso, după o noapte grea și o călătorie lungă.
– De unde-ai venit? a întrebat subcomisarul trăgând din tabacheră o țigară falsă, cu aromă de tutun.
– Din Austria.
Mișcări, legături, date, știri... Asasinul venise din Austria. Ce cunoștea poliția austriacă despre Marin Georgescu, sau cine era cu adevărat? Au găsit chiar datele sale în țară. S-au transmis poze și s-au consultat arhive. Poliția din Austria însă știa... nimic. Nu lăsase nici o urmă acolo. Poate că încerca să-i pună pe o pistă falsă! L-au scos din sala de interogare și l-au trimis la cercetarea amănunțită corporală apoi la despăduchere și modificare a înfățișării. După trei-patru ore, l-au interogat din nou. Ce căutase în Austria. Cum ajunsese acolo? Era flămând și prea obosit. Le-a cerut să aștepte până a doua zi când va fi mai lucid pentru că nu se mai putea concentra. Duponti știa că una dintre metodele de tortură care dădea rezultate era chiar lipsirea de odihnă, totuși cazul urma să fie investigat și de criminaliști veniți de la Roma, iar aceștia aveau alte metode. L-au pus la carantină, în cușca de protocol unde găzduiseră negrul care bătuse un polițist în centrul orașului. Negrul chel, foarte voinic, avea ceva care îngrozise personalul chesturii: irisul ochilor era roșu ca sângele, sau ca... focul. Cei doi arestați nu s-au văzut deși trecuseră la distanță relativ mică unul de celălalt. Georgescu a avut un moment de reținere, s-a oprit să... Uitase ceva? Ceva important. S-a întors, dar cei doi polițiști care-l însoțeau l-au împins înainte și-apoi l-au tras de mâini. L-au închis într-o incintă cu bare metalice numite popular zăbrele, un pat, o chiuvetă și chiar o gaură de closet personal vizionat și de alții. A adormit de cum s-a întins în pat, nu l-a deranjat lumina aprinsă nonstop decât spre dimineață, puțin înainte să i se spună că trebuie să ridice patul. I-au luat tot dinăuntru și a rămas așezat pe banchetă. Acolo fusese patul? Era prea îngustă. Da, era apă, s-a spălat pe ochi și-atât. A primit de la un paznic micul dejun. Era destul de bine la arest. A stat singur să poată gândi strategia. Un lucru știa sigur, că este nevinovat. Știa că uriașul Hrobutil, gorila gorilelor, le ucisese pe cele două femei și mai știa programul grupării sataniste. Ce nu știa era că se anulase concertul din Veneţia datorită tulburărilor grave petrecute acolo în ultima vreme.
Poliția din Treviso avea oaspeți de la Roma care studiaseră deja probele și aveau destule întrebări de pus suspectului. Dacă văzuse ceva și se temea să spună ce, ar fi trebuit să îi ofere protecție. Cel puțin asta se obișnuia cu mult timp înainte. În fine, sub masca profesionalismului și bonomiei se făceau promisiuni neacoperite. Unde să-i trimită pe martori? S-ar fi dus în Asia? Cine-i plătea? Statul italian era în faliment. Când a venit comisarul Moranio, un bătrânel de șaizeci și cinci de ani și de un metru șaizeci și cinci, cam rigid, cu mișcări scurte, robotice, l-a testat pe Georgescu cu o întrebare:
– Ai venit din Ungaria, așa este?
– De unde?
– În Austria ai venit din Ungaria, în Ungaria ai venit din Moldova și acolo ai fost acuzat de alt omor.
– N-am omorât pe nimeni niciodată în viața mea! Poate o muscă, o furnică, un gândac...
El era. Ce fler avea bătrânul, cum a făcut legătura!... Diponti s-a simțit un oracol, avusese intuiție, domnule! Îl mirosise, nu? Georgescu era un criminal odios în serie, un individ cu mari probleme psihice. Și-a scărpinat chelia în semn de: Și ce-o să facem cu el pe cap? Degeneratul ăsta mai lipsea din pasta noastră!
– Recunoști?
– Ce să recunosc? Sunt cetățean italian și am drepturi în țara aceasta. Este tot ce recunosc.
– Ne întoarcem de unde am plecat domnule Moranio.
– Nu chiar, a zis bătrânelul. Știu că nu tu, Marin, ești autorul acestei crime. Ce ai făcut în Moldova nu ne privește, e problema ta, a conștiinței tale, aici a fost altceva. Ce a fost ne poți spune?
Discursul ăsta nu i-a plăcut lui Georgescu. Citise în cărți și văzuse în filme texte asemănătoare, era un șablon. N-a avut încredere. A negat repede că vor afla ceva de la el până ce nu va reuși să-i vorbească avocatului. L-au lăsat. Moranio voia să se sfătuiască totuși cu Diponti și tinerii săi colaboratori. Aflase pe drum rezultatul testului ADN, pe-al lui Georgescu îl aveau de la procesul său celebru, era, prin urmare, convins că Marin Georgescu nu omorâse femeile, dar îi cunoștea antecedentele, știa că fusese condamnat pentru altă crimă și a stat în penitenciar, apoi erau știrile, e drept ambigue, oferite de poliția Moldovei, despre evadarea unui deținut de origine romană, cu numele său, despre evenimentul în care fusese implicat și date contradictorii care-l incriminau, sau nu.
– Cred că este o persoană care atrage răul, conchise bătrânul comisar după ce a prezentat pe scurt istoria recentă a suspectului. În cariera mea am cunoscut asemenea oameni. Pe unul chiar l-am împușcat... Este un risc al meseriei noastre, dar îi avem mereu în minte...
Deși trăia o dezamăgire, comisarul Diponti acceptă că și el a fost înșelat de modul în care Georgescu se strecurase afară din mall și de alte câteva semne, dar... ce fel de criminal rămâne pe stradă și nu dispare, se ascunde, fuge departe... Întrebarea asta îi chinuise somnul. Și îl regreta pe Giovani, figura aia de Giovani... Acum bate la poarta Paradisului...
Moranio a fost nevoit să poarte o discuție cu superiorii săi și, după un intermezzo de o oră, au acceptat să-i ofere suspectului transferul la Roma și o pază sigură în schimbul unei declarații care să le ofere o pistă de căutare. Trecuse deja o zi de la eveniment și ei nu cunoșteau chiar nimic! Nu ar fi fost prima crimă cu autor necunoscut, erau nenumărate, însă aici aveau un martor, „per Dio! [2]”
Avocatul lui Georgescu întârzia să-l contacteze, l-a căutat iar însă nu părea conectat. A încercat să caute alte cunoștințe din Lecce însă niciuna nu l-a luat în seamă, apoi, când a vrut să-și întrebe un fost conațional domiciliat la Bologna, a fost în fine apelat de Nelu Bădeanu, prieten de șpriț la madame Voinicel. Era la Roma cu toată familia. A zis: „Mi-am salvat soacra și pisica!”
„S-a întâmplat ceva grav acasă?” „Nu știi că a căzut sub musulmani sudul țării?” „Cum adică?” Știa că mai multe regiuni sudice au cerut să iasă din confederația italiană, dar expresia „a căzut sub musulmani” ținea de istoria țărilor balcanice nu a Italiei. „Italia nu mai deține regiunile din sud. Arabii au creat o țară a lor și au rupt relațiile cu Italia.” „De aceea nu pot lua legătura cu nimeni de-acolo?”
Bădeanu i-a spus că el abia a reușit, după peripeții, să fugă. Apoi granițele s-au închis. Pentru Georgescu devenise evident că nu putea să-și contacteze avocatul. I-a zis lui Bădeanu că are probleme cu poliția din Treviso și acesta l-a sfătuit să apeleze la OMRL. Apelase deja însă nimeni de la „organizație” nu se grăbea să-l caute. Las-că încearcă și el... Unde? La Treviso? Cum a ajuns acolo?...
Georgescu a luat hotărârea să facă o declarație. Nu era greu să spună doar că se afla într-o cabină când a auzit împușcăturile și nu a văzut mai mult decât femeile ucise. Oare era bine să ascundă adevărul? Îl putea afecta într-un fel să spună povestea sa, cel puțin perioada vieneză? Bătrânul comisar părea să știe mai multe despre traseul său. Probabil știa că își refăcuse actele la ambasada din Viena. I-a zis:
– Domnule comisar vreau să scriu o scurtă declarație despre ceea ce am făcut ieri dimineața.
Comisarul Moranio a zis...
Povestea se reia când Mario Bendi, unul dintre tinerii polițiști care se transferase de la Milano la Treviso, erau doi, ăsta era parcă mai trăsnit, a făcut un salt spectaculos peste bara metalică ce putea fi rabatată cu insigna de „copoi” și a intrat pe lângă birou rânjind la „mica balenă” Lili, care s-a strâmbat:
– Unde e comisarul Marenio, „bella”?
– N-am de unde să știu? Nu vezi că sunt de gardă la masă?
– Trebuie să-l însoțesc la Roma.
– Să-ți fie de bine!... La Roma? Ce să faci tu la Roma?
– Să dau la pește! Be-he-he-he!
Mario și-a dat șapca de-o parte să-și măture părul mare cu degetele mâinii și a fugit pe culoar privind pe ușile care erau crăpate.
– Poate a ieșit deja, spuse cu voce tare. Nu-l vezi încă? E pe-aici...
Atunci a văzut cei doi însoțitori ai comisarului, nu-i știa, însă duceau genți, valize, le-au scos în dosul clădirii, era evident că le încarcă într-o mașină. S-a oprit.
– „Ai vorbit cu șeful? L-a scos Giacominetti, le-a zis aici că este invitatul lui. Credeam că a vorbit și cu tine. Vezi că iese!” Domnule comisar Marenio!
– Mă numesc Moranio, i-a zis morocănos bătrânelul.
– M-a trimis să vă ajut domnule!
– Și vrei să mă duci în brațe? Mergi să iei arestatul! Cu cine ai venit?
– Cu nimeni. Sunt singur.
– Trebuia să fiți doi.
– Îl iau pe unul dintre băieții dumneavoastră, domnule!
– Luiz, strigă bătrânul către unul din băieții aceia îmbrăcați în costume strâmte, însoțește-l pe băiat și scoateți arestatul. Este ora, se uită la un ceas de mână, douăsprezece și cinci minute. În cinci minute trebuie să ieșim în stradă cu mașina.
Georgescu i-a privit pe însoțitori, nu-l mai văzuse pe cel îmbrăcat în uniformă, avea o figură de tânăr lipsit de complexe, parcă un pic drogat, celălalt, în costum, era inexpresiv dar și puțin grăbit, ceea ce-l făcea să pară nervos. L-au scos din cușcă și l-au tras să se miște mai repede. Ușa era acolo, deschisă, vedea deja mașina Lamborghini, a ieșit împins de agent când i s-a părut că are un pistol în mână și a trecut fulgerător de partea cealaltă a însoțitorului cu costum. Atunci au intrat cu toții în focul încrucișat al celor care pregătiseră ambuscada. Cineva trăgea de-afară cu o armă iar Bendi îi împușca din interior. N-au avut timp să riposteze, au fost culcați toți la pământ. Mario Bendi a aruncat departe pistolul cu amortizor pe care-l folosise, un individ l-a luat de-acolo și a dispărut, a revenit după ușă, a tras câteva gloanțe cu pistolul său zgomotos și a urlat: „Ajutor, cineva ne atacă! Ajutor ne omoară!...” Deoarece nimeni nu venea din interiorul clădirii poliției, a intrat să agite lumea: „Aiutoooo!” Atunci au venit cu toții la locul faptei... Cum a fost posibil...? „Atac armat la Questura centrale di Trevisio” „Un nou eveniment grav la Trevisio” „Frontul s-a mutat în nord”, acestea aveau să fie titlurile de mâine ale cotidienelor de știri. Tânărul polițist revenit afară să miște cadavrele, nu era bine să se vadă că fuseseră împușcate dinăuntru, a rămas paralizat. Mașina nu mai era acolo. Lipseau Georgescu și unul dintre însoțitori. Unde? „Nu se poate! Am vedenii!” Tovarășii săi plecaseră, nu știa cum să-i anunțe deoarece în jurul său ieșise toată lumea din clădire. Și dacă ar fi dat vina pe Georgescu? Era grav rănit, doar îl văzuse plin de sânge la cap, avea ochii sti... Avea ochii sticloși, dar nu era mort? Ce nenorocit! Putea fi agentul... Ah, o clipă de neatenție! Diponti ieșise alarmat împreună cu subalternii. Îl aștepta pe Moranio, după ce termina să încarce mașina, dar nu în felul acela. S-a aplecat asupra bătrânelului. Încă respira...
– Ambulanța, chemați o ambulanță!...
Moranio a făcut un semn:
– Tânărul, a zis, tânărul pe care l-ai trimis...
– Cum? N-am trimis... N-ai cerut...
Dar bătrânelul s-a stins. A închis ochii. Trecuse prin atâtea acțiuni periculoase și, în fine, venise vremea să se odihnească... și... parcă îi vedeai pe slujitorii lui Satan venind să-i recupereze sufletul: groh-groh-groh! Avea treizeci de victime crestate pe cureaua din piele de vită. Treizeci? E prea puțin...
Comisarul Diponti începu imediat o anchetă să afle care fusese tânărul polițist însă Mario sărise înapoi bara și se grăbea să iasă din clădire. „Mașina criminaliștilor, mașina, o Lamborghini Vera neagră cu număr de Roma să fie dată în urmărire”! Gardienii... șefii de birouri,... Alarmă, alarmă!
Georgescu nu fusese grav rănit la împuşcada pe care o plănuiseră asasinii. Când a văzut polițistul manipulând pistolul s-a ascuns după însoțitor. Avea mâinile prinse în față cu cătușe ceea ce-i permitea măcar să și le îndoaie. Sângele a țâșnit din arterele omului și l-a stropit, s-a smucit să nu fie strivit apoi s-a zbătut la fiecare glonț tras ca și cum l-ar fi primit în plin. Două gloanțe l-au atins ușor în umăr și la braț însă îi rămăsese pe față un cheag de sânge negru de la celălalt, iar punctul ca o gaură pe cap îl indusese în eroare pe criminal. A rămas câteva secunde cu ochii deschiși, fără să clipească. Tânărul care-i împușcase a aruncat arma și a tras pe stradă cu alt pistol, apoi a intrat în clădire strigând. Georgescu nu știa că avusese ajutoare afară, credea că e singur de aceea nu a luat în seamă altă primejdie. L-a împins pe colaboratorul lui Marenio care zăcea în mașină, împușcat, mașina fusese pornită, iar motorul zumzăia și a demarat în viteză, cu ușile deschise. Nu și-a pus întrebări, trebuia să se salveze, mai apoi n-avea decât să caute răspunsuri. A ieșit repede pe străduțe, către nordul orașului. După ce a închis ușile, s-a văzut în oglinzi și s-a curățat pe față cu un șervețel găsit înăuntru. A căutat chei să scoată cătușele. A găsit la centura mortului. Și el avea o pereche de cătușe. A ieșit din oraș doar pe străduțe. Auzea mașinile poliției, făceau toate zgomot. A mers spre stânga.
Nu există împușcare veselă sau împușcare tristă, este un spectacol în care nu-ți dorești să fii, care te distrează dacă este fictiv și toată lumea trăiește. Suntem conservatori. Vrem să ne păstrăm bine viața...
Georgescu nu se mira că se salvase. Se întorcea doar acasă, iar oamenii care se întorc trebuie să reușească într-o zi. Sunt lăsați, ajutați, ajustați,... este o lege naturală zic. Dincolo de oraș era câmpie, case ici-colo, nicio lizieră, un capăt de pădure, numai câmp, sole cultivate și câteva case. Trebuia să scape de cadavru, n-ar fi fost recomandabil să treacă prin alte localități cu el pe banchetă. A intrat într-o localitate mică. Mașina avea geamuri fumurii și-l proteja de privirile curioșilor. Doar găurile gloanțelor din parbriz ar fi putut crea discuții însă numai două femei au observat mașina neagră din Roma care trecea pe strada lor. A găsit o pădurice în apropiere, pe partea dreaptă a drumului și a parcat alături, a privit spre drumurile laterale, era și o casă, nu prea departe și s-a grăbit cât a putut, înainte să ajungă altă mașină. A tras cadavrul după pomi, i-a luat pantalonii și pantofii. Îl buzunărise înainte să-l dea jos. A luptat, corpul se lăsase greu și a revenit stors de putere. Apoi a mai rămas puțin să-și schimbe pantalonii și pantofii cu ai mortului. Au trecut două mașini, una înainte, alta în sens opus, apoi a auzit undeva și sirena poliției. A prins viteză și a trecut prin apropierea unui lac, apoi lângă râu, a aruncat lucrurile sale, s-a relaxat puțin și s-a gândit să pună bandă transparentă adezivă pe găurile parbrizului. Avea multe lucruri înăuntru, chiar și bani dar, după treizeci, treizeci și cinci de kilometri prin acea vie (italienii își numesc drumul „Via”) a auzit un zgomot care persista și venea de deasupra. Apoi a simțit cum se rotesc elicele mari. Peste el zbura un elicopter al poliției zonale și, nu se îndoi că deja fusese reperat și că era așteptat de polițiști locali. A început să plouă, fusese doar o burniță abia perceptibilă, stropii s-au mărit, ploua de-a binelea iar vizibilitatea se micșorase. A ocolit niște localități, câteva șosele se întretăiau, păreau să meargă paralel și se adunau în micile localități, se apropia de un oraș, Castelfranco Veneto, era, după cum arăta „Sistema di Posizionamento Globale” – SPG, în partea de sud, chiar sub el. În mașină găsise un „notespano”, SPG-ul, ochelari cu conectare la „rette”, chiar un radar pe care a învățat să-l înțeleagă, era în mijlocul tehnologiei noi și foarte pregătit pentru o călătorie spre Padova, Ferarra, Bologna, Roma. Șapte sute și-alte zeci de kilometri cu mașina aceea erau o glumă! A cotit stânga pe autostradă. Erau câteva autovehicule, iar elicopterul care-l urmase în ciuda ploii, s-a îndepărtat. Georgescu și-a zis că vin spre el mașinile poliției. A ascuns mașina sub pod, a luat tot ce-i era de folos dinăuntru și s-a întors în șosea pentru a face cu mâna unui autobuz pe care-l depășise. Șoferul a frânat „pullman”-ul.
– „Dove vai?
– A Bologna.
– E bene. Io vado a Bologna.
– Vieni!”[3]
A urcat în autobuz. Erau poate douăzeci de persoane, dar nici măcar un loc fără să aibă altul ocupat alături. S-au uitat la el, nimeni nu suportă să fie oprit pe traseu, mai este și superstiția că aduce ghinion, ca pisica neagră, spartul oglinzii, trecerea pe sub scară, etc. A rămas în picioare un timp, a văzut trei mașini ale poliției care veneau furioase dinainte, vuind a urgență. A privit-o pe doamna care se afla pe scaun la fereastră, o femeie simplă de patruzeci de ani... sau, poate mai tânără... Gata, s-a ferit destul să fie acuzat de un anumit grad de impudenţă specifică bărbaților de vârstă mijlocie.
– Doamnă, aveți bunăvoința să-mi permiteți să mă așez lângă dumneavoastră? Vă rog...
A calculat un avans de minimum jumătate de oră. Până vor găsi mașina, până vor îndrăzni să se apropie, avea niște alarme vocale mașina aceea, de groază! Nu doar că îi avertiza să nu se apropie dacă nu vor să fie împușcați, dacă nu vor să sară în aer că explodează, dar, probabil, chiar exploda, iar dacă știau lucrul acesta aveau ocupație lucrativă două-trei ore...
– A fost spartă oglinda! De-acum se vede ghinionul, îi spuse signora Blum, vrăjitoarea italiancă numită mama Serena.
A pătruns în oglinda spartă să vadă și el...
Să nu-i crezi pe aceia care spun „Te iubesc”. Este o figură de stil și o capcană... Ce zici? Sub sticlă e noapte mereu. O amenințare pândește lumea, ca răutatea crudă a leopardului negru, ca foamea organică, devoratoare. Sub noi se află o forță cumplită care ne domină, o mamă autoritară... „Prego-prego”...
– Prego-prego...!
Femeia dorea să iasă. Mașina se afla în apropierea unui scuar, parcată, iar șoferul, vicios, ieșise la fumat.
– Unde suntem?
– La Padova.
Padova? A privit mai departe. „Paduà, la citta ideale della creatività.[4]” „Padova, orașul desăvârșit”! Georgescu a coborât din mașină. A plătit șoferului cinci mii de lire și a plecat spre gară. I-a luat puțin timp să descopere traseul spre gară. A plantat ochelarii pe nas și a cerut date pe „rette generale”. Astfel a fost ghidat spre Stazione Centrale di Padua pe Corso del Popolo. Fiecare oraș italian are un bulevard proprietate a plebei. Dacă voia să meargă la Roma ar fi fost, desigur, mai bine să se ducă la stația feroviară Campo Marte aproape de cimitirul Maggiore. Să meargă pe străzile din Padova prea mult timp cerea un efort suprageorgesc. Încă îl dureau picioarele de la căzătura din TIR, pe care o suportase doar cu o zi în urmă, iar rănile provocate de gloanțe erau necurățate și pe calea cea bună către infecție. Umărul drept era blocat, însă nu avea o fractură, iar la braț glonțul îi luase doar pielea. Îl julise... Totuși era mai sigur să plece din autobuz. Poliția îl căuta pe autostradă. Știa, știm și noi că era fără vină, însă fusese atacat de un polițist deci Poliția nu-i oferea siguranță. Nu înțelesese cine și de ce îl voia mort. Nu îl văzuse pe Gujol și nu avea cum să bănuiască o legătură între polițist și sataniști. Era mai bine să fugă.
A ajuns pe „Piazzale de la Stazione”, un loc cu parcări și vedere spre gară. Un tramvai adusese o mulțime de oameni agitați. În „piazzale” mai urlau de două ori pe-atâția, o femeie țipa isteric, cu toții păreau disperați și se aflau acolo, în calea sa către gară. Mai apoi înțelese că murise papa. Dar ce îi deranjase atât de mult? Papii mai și mor. E, ăsta fusese longeviv, energic, „Apărătorul creștinătății” și, pe lângă toate aceste calități, fusese padovan. Orașul pleca la Roma să-l petreacă pe papă. Într-o asemenea situație era exclus să mai plătească vreo călătorie. În cinstea decesului papei se dădea gratuitate la aglomerație. Peroanele erau prea mici pentru puhoiul de oameni, a venit trenul cu întârziere, deja plin, a reușit dus de mulțime să intre pe una dintre uși în vagon și acolo s-a menținut greu cu ajutorul unei bare de care s-a agățat cu ambele brațe. Era un curent uman, un torent, o demență furioasă care se oprea în altul ce venea invers, de la altă ușă, iar la mijloc erau femei care făceau un vacarm interzis minorilor. Încă nebuni după atât de mulți ani! Georgescu a strâns aparatele înăuntru, le-a introdus în buzunare dar nu a putut salva ochelarii care-l scoteau din întuneric. Unul dintre ecrane a fost spart și aparatul a devenit inutilizabil. Celelalte aveau carcase rezistente. S-a oprit fluxul uman, fiecare s-a stabilit pe o poziție și după apeluri consecvente, mai apoi amenințări, trenul a plecat din gară. După cinci minute, când ajunsese la cealaltă gară din Padova, deoarece nu a fost oprit de conducător, trenul a fost oprit de la semnalul de alarmă... Mult mai târziu a trecut prin alte două mari așezări urbane, Ferrara și Bologna înainte să oprească definitiv în Stazione Termine din Roma. Mai mult de cinci, poate șase ore de presiune constantă și de schimbare a greutății de pe un picior pe altul. I-a suportat și a reușit să ajungă seara la destinație. Când s-a dus tot timpul de care dispusese în ziua aceea? Avea nevoie să-și încarce toate bateriile... să doarmă... o zi și-o noapte. S-a dus la un local, un mic ristorante să înghită o porție fierbinte de paste cu legume și să caute pe panoul video toate hotelurile ieftine care aveau camere libere. Roma era un oraș închis deși lumea venise, mai multă ca oricând, să fie prezentă la spectacolul ritualului funebru care nu se modificase din Evul mediu până atunci. O lună și mai bine agonizase papa și toată mass-media a transmis neîncetat buletine medicale. Fusese un papă cu personalitate, iar sfârșitul – inevitabil pentru orice există în universul ăsta – unui papă era un eveniment excepțional despre care vorbeau credincioșii. Despre ce să mai vorbească, altfel? Au venit să vadă tot pe panoul uriaș care ascundea o parte din bazilică, film și muzică bună plus tonica apartenență la comunitate. Și-apoi să aștepte în Piazza San Pietro momentul desemnării unui nou papă. Se aștepta o minune. Oare de ce papii n-au putut face minuni? Cel vechi eșuase în efortul de a crește credința, eșuase, datorită... intriganților cardinali. Cum fuseseră numiți acei oameni? Pentru ce erau doar câțiva italieni în conclav? Cum să le mai apere acești „stranieri” țara, credința catolică? Retorica să trăiască, răspunsurile au doar final mort. Este o evoluție, o nemernică evoluție spre amestec și dezordine. Și totul pleacă de la o ciudată filozofie a democrației instituționale. Ce-i asta, nu știu.
Unde dormeau oamenii? Era deja frig, aerul umed îi înfrigura mai mult și se adunaseră în grupuri mari care se încălzeau la focuri aprinse din lemne aduse din parcuri. Acolo ardeau toate uscăturile, băncile din lemn și tot ceea ce putea fi sustras și era incendiabil. Fiecare grup își plătea procuratorii.
După rugăciunea funebră ținută de cardinalul F. s-a derulat Messa Sfântului Duh care încheie funeraliile. Apoi s-a transportat solemn corpul papei în catacombele Vaticanului. Și toată procesiunea aceea a celebrat „La morte più miserabile[5]”! S-a așteptat, s-a așteptat...
Georgescu a găsit să doarmă undeva, la Alberghiromani, în apropierea unei stații de metrou, Santa Maria del Secc... În apropiere și nu prea fiindcă s-a rătăcit într-o zonă cu blocuri și a trecut de trei ori prin fața hotelului care nu avea nimic să-l marcheze. Da, era un bloc cu cinci-șase etaje, îngust, într-o lume a blocurilor mici sufocată de mașini abandonate. A zis băiatului de la recepție că vrea singur în cameră dar nu se putea pentru el, deci... deci nu... deci a văzut pe un perete marele poster al trupei Rock Black Quartet, „psychedelic-occult band”[6], numită Rebeq, formată din trei negri și o satană care făcea cu mâna semnul „la corna”[7] și s-a întrebat ce... l-a întrebat pe băiat care este treaba, legătura cu concertul bandei. Niciuna, ei doar postează reclamele și le schimbă la fiecare trei zile. Au contract cu firma de publicitate și nu, nu știe dacă exista vreun fanatic al acestei trupe în „albergo” în seara aceea. „E bene?” Era oricum singurul loc unde putea dormi cât era nevoie pentru a se simți odihnit. Nici măcar nu i-au solicitat acte și nu erau gândaci pe țevile de scurgere a apei. Mirosea puțin și părea locul unde se întâmplă ceva, iar în timpul nopții a apărut colegul său de cameră însoțit de cineva, de o femeie. I-a văzut în lumina sordidă, păreau tineri însă nu sub treizeci de ani, poate femeia, și, după comportament, îndrăgostiți. Georgescu n-a fost luat în seamă. Au chițăit, chicotit, zdrăngănit, mormăit, s-au giugiulit, apoi au trecut la treburi mai serioase până au reușit să-l irite pe omul de lângă ei.
– Vreau să dorm, a strigat Georgescu! Am plătit să pot dormi noaptea asta!
Cei doi s-au ridicat din patul îngust, încă erau pe jumătate îmbrăcați, unul dintre ei a zis:
– Ce-i cu tine omule? Ce ți s-a întâmplat? Vrei și tu? Așteaptă-ți rândul!
– Vreau să dorm. Sunt foarte obosit. Am un deficit de somn. Trebuie să mă odihnesc...
– Și eu am plătit femeia, i-a zis bărbatul. Ce să fac? Dacă vrei o împărțim. Ce spui Giulia?
– Nu, nu vreau cu omul ăla. M-a acontat altcineva mai târziu.
Era și bordel acel „albergo”. O femeie... Cât mai costă serviciul unei femei de stradă? Nu prea mult însă nu-și putea cheltui mica sumă pe care o găsise în buzunarele polițistului. Hormonii încă mai circulau prin corpul său destul de vechi și de rănit. A încercat să ignore zgomotul de împreunare al perechii din patul alăturat și a adormit. A dormit, a dormit... Cât timp a dormit? A visat și a uitat, apoi a reluat visul și a uitat... Visele nu țin mai mult de câteva secunde, a zis omul de știință... – cum vine asta „om de știință”? E făcut numai din „știință”? – omul de știință Cutare. Niște secunde și dispar. Ți le amintești accidental și peste ani chiar dacă le-ai uitat pentru moment...
Comentarii
Trimiteți un comentariu