14. Un tsunami peste Roma. În căutarea identității. Expediție pe Marzanello. Robotul „Fără milă”
– Cum te-ai distrat cu ciudații? l-a întrebat dimineața fata de la bar.
– La cine te gândești? a zis Georgescu.
Italienii ascultă jazz? Erau niște ritmuri rapide sud americane clipocite la pian, câțiva se hlizeau spre el, barmanița, o tânără dezinhibată s-a apropiat și i-a zis languros:
– Nu spune că nu le-ai văzut tinichelele! N-ai auzit că vorbesc pe două voci?
– Nu. De unde știi cu cine am stat în cameră?
– Ha-ha-ha! au râs și cei doi băieți care cercetau dacă se alterase gustul berii Peroni de aseară până de dimineață. Ha-ha! Ai pierdut spectacolul amorului de tinichea.
Ar fi râs și el dacă ar fi înțeles ceva.
– Ai și tu un ceas în locul inimii? Scheletul de titan, ochii minicamere capabile să mă vadă goală? Perversule!
Era nostimă fata, deși cam urâțică, dar simpatică și tânără, fir-ar să fie! Georgescu a surâs.
– Ce este cu ciudații? Eram prea obosit să mai aud ce se petrece împrejur. Au plecat înainte să mă trezesc. Bine că n-am fost furat!
– Ține paharul! Ăia sunt de la secta Regelui Șoim.
– N-am auzit.
– Nu știi? Englezul ăla despre care se spune că este nemuritor. Stă într-un căruț de peste o sută cincizeci de ani.
– Două sute, plusă un băiat.
– Hawking? Păi a avut sectă? Și cine spune că n-a murit?
– El a fost cel dintâi „saiborg”. Nu se spune așa oamenilor mașină?
– „Ci-borgio”! Ha-ha-ha-ha! „La secta del ciborgio”...
Ce caracter gregar au animalele umane, frate! Se adună în găști, în turme, și se pregătesc să fie martirii unui adevăr. Poartă-n tărtăcuță icoana unui adevăr capital.
– E posibil să mă doară capul, zise Georgescu.
– Vrei să mergi la Vatican? I-ați gândul! Ce s-a petrecut acolo e de groază!
– Da. A murit papa. S-a întâmplat o minune? A înviat?
– „Per Giove”! A fost un carnagiu, o explozie cumplită! Tu n-ai antene, bunicule?
A! Nu merita să-și mai ocupe timpul cu tinerii de la bar. A plătit berea, și-a șters mustața și s-a dus către „Prefettura di Roma”, în centrul orașului, pe strada Sfinților Apostoli. Orașul avea o față obosită, monumentele sale se înnegriseră iar oamenii erau taciturni și triști. Ceva neobișnuit se petrecuse, vedea pe fețele grave ale trecătorilor, în agitația mașinilor de poliție, a ambulanțelor și câinilor. S-a dus cu autobuzul. Fiu! Ce se mai scumpise prețul unui bilet! A ieșit de-acolo și a așteptat să traverseze. În spatele său a auzit un copil de slatan vorbind romaneşte:
– Vreu și io na să mănânc o plăcintă!
– N-am ban – n-am ban, i-a zis mamă-sa.
– Dă ce nu m-ai lăsa’ să fur? Dă ce nu m-ai lăsa’ să fur...!
Georgescu a simțit că băiatul ajunsese lângă el și își strecura mâna.
– Du-te de-aici!
Și deodată a fost împins cu putere în stradă. O mașină care accelerase a trecut claxonând la câțiva centimetri de el. S-a văzut lovit de mașină, aruncat pe jos, era acolo și totuși în picioare... Îi sărise inima din piept... A trecut dincolo. Slatanii dispăruseră, se... evaporaseră! Când a ajuns la clădirea mare a Prefecturii a întâlnit încă doi care cerșeau agresiv la baza scărilor. Strigau oamenilor să le dea, îi trăgeau de mână, îi înjurau chiar în italiană.
A intrat înăuntru și s-a interesat unde poate vorbi despre actul de identitate fiindcă-l pierduse pe-al său:
– La „Ufficio per Evidenzza dei particolari[1]”...
– Și unde e?
Doamna care-l informa era cu un ochi la el, cu celălalt la informațiile primite printr-un panou video care-i stătea înainte. Auzea și el declarația unui martor ocular: „Am văzut că vine din cer! A căzut din cer o stea pe clădire...” „Vă amintim că la ora patru și jumătate noaptea, în timpul întrunirii conclavului pentru alegerea noului papă, după o noapte de ședințe obositoare, a avut loc o explozie în Capela Sixtină. Sunt morți și râniți. Cetatea Vaticanului a fost închisă. Nimeni, exceptând criminaliștii, forțele de ordine și cei care au fost martori, nu mai are acces înăuntru.”...
– Oh-oh! Am văzut de zece ori imaginile astea și nu pot să nu mă îngrozesc de fiecare dată! Ce se va întâmpla cu noi și credința noastră catolică?
Georgescu a plecat să caute biroul dar s-a auzit strigat de femeia de la „Oficiul de Informații”:
– „Signore, signore”!
S-a întors.
– Sunteți imigrant?
Era o întrebare bună. Nu cumva devenise imigrant din moment ce teritoriul unde avea domiciliul stabil... Ce gândea? Doamna Blum îi spusese că nu. I-a spus în mare și femeii de la „Informații”. Aceasta nu mai era la fel de sigură. Erau tratative între guvernul italian și insurgenți pentru trecerea liberă a populației civile și, măcar asta părea o veste bună, se spunea că foarte curând se va semna un document de acord. I-a zis să meargă la nivelul cinci unde se afla Direcția civilă, la doamna Bertti. „Te îndrumă ea!” Uite că îl și tutuia deja! Franjurii jachetei sale îl făceau să pară sărăcăcios, a! și era puțin cam nebărbierit. „Signora Bertti” nu era în birou, coborâse la director, „dottore Recozzi”, iar asistenta era deja ocupată cu o pereche de negri africani. Afară mai erau câțiva. S-a rezemat de perete să aștepte, apoi și-a deschis panoul primit în dar de la criminaliștii de la Roma decedați în Treviso. A căutat date privind explozia de la Vatican. Informația circula repede. Cea mai nouă și absolut bulversantă știre era că unul dintre cardinali fusese „kamikadze”, adică se sinucisese folosind o vestă cu exploziv. Nu se știa prea bine care a fost dimensiunea exploziei, ce pagube erau, câți dintre cardinali avuseseră de suferit... frescele inestimabile... Nici nu se așteptau declarații oficiale prea repede. Jurnaliștii și comentatorii specialiști ai evenimentelor erau siguri că aveau de așteptat câteva zile și, oricum, declarațiile oficialilor din Vatican au să ascundă adevărul.
„Este o zi neagră pentru Creștinătate”, aceasta fusese declarația dramatică pe care o făcuse cardinalul Rodrigo Mendez și se oprise doar la atât.
Întrebările fuseseră de prisos. Masca bonomă dar fermă n-a fost în nici un fel schimbată. Jurnaliștii au fost îndepărtați, dreptul la informație fusese limitat.
A venit doamna Bertti. Știa de Georgescu, îi spusese femeia de jos, și l-a informat că nu își va pierde calitatea de cetățean italian, iar, dacă vrea să se mute la Roma, ar trebui să revină la orașul de domiciliu, adică Lecce, pentru a-și recupera actele originale. Acolo existau iar aici nu puteau să-i fabrice altele. „Capisci?[2]” Nu l-a privit cu simpatie, era o doamnă severă și cam tristă.
– Doamnă, m-aș întoarce dar, se spune că frontiera este închisă și-apoi n-am destui bani de tren.
Femeia l-a privit în ochi cu reproș. A oftat ca și cum avea înainte un încuiat și l-a rugat să aștepte puțin afară. Georgescu avea nevoie de acte pentru a-și recupera cardul să scoată bani de la Banca Națională Comercială. Oare mai avea filială în Lecce? Cumplite vremuri, cumplite schimbări! L-a chemat doamna Bertti. I-a spus că ar fi o soluție pentru el, că e bine să meargă la Poliție, la „Questura di Roma” pe via San Vitale și să vorbească, să dea niște date despre el pentru a fi identificat. I se poate elibera un pașaport temporar.
– Eu nu te pot susține financiar, pentru asta există organizații caritabile, am să-ți dau totuși cinci mii de lire să poți ajunge cu un autobuz.
I-a mulțumit femeii, ar fi refuzat banii, totuși îi prindeau bine și aceia. La poliție însă nu prea avea curaj să meargă. Cu toată această frână s-a dus până la „Questura di Roma” pe propriile picioare, să nu-și cheltuiască banii. A trecut pe strada San Vitale și a ezitat două minute înainte să pătrundă prin ușa batantă a clădirii. Era lume adunată în față, parcă aștepta ceva, alături stăteau polițiști în uniforme curate, noi, așteptau și ei în grup de parcă ar fi pozat. Pe dreapta a văzut câțiva reporteri cu aparate de toate felurile și, cum ziceam, după momentul de recul s-a încurajat: „Tocmai pe mine mă așteaptă?” și a intrat în mare viteză deoarece alții ieșeau în fugă, iar lumea începuse să freamăte, ce treabă avea el cu ăia? în fine, văzu în pasajul său către biroul de recepție un tip cu fața ca o păpușă aurită, înconjurat de cinci agenți între care unul de cel puțin doi metri. A întors capul, ce putea să fie? De obicei infractorii sunt prinși de carabinieri, ăla poate că era un oficial, nu văzuse să aibă cătușe, a bătut în ușă apoi a pătruns în cameră. „No, no!”, l-a dat afară o femeie. I-a arătat ofițerul de gardă și a mers acolo să-i spună pentru ce a venit.
„Mmm!”, deci nu era din Roma! Poate că este mai bine să meargă la sediul Poliției statului, „no?” Poate că îl ajută agentul Pietrozzo Martina care știe să acceseze portalul Poliției. Ia să vadă dacă are timp de el. „Marti! Ma come stai?[3]”
Inspectorul de gardă a vorbit cu plăcere doamnei Pietrozzo despre cafea, despre o gustare la cafenea, despre ziua de mâine, despre papă și despre Giorgio. Giorgio era soțul sau prietenul doamnei. Apoi i-a zis lui Georgescu:
– N-are timp.
Georgescu l-a privit direct, nu îi plăcea să piardă oportunitatea, însă văzând că ofițerul ridică din umeri și auzindu-l că îi spune: „Era ocupată. Am invitat-o la cafea și mi-a zis că este prea aglomerată. Era o stratagemă, știi?”, s-a resemnat pentru moment. Apoi s-a întrebat cum ar fi putut ofițerul, care era de gardă, să meargă la cafenea în timpul serviciului...
– Iertați-mi curiozitatea, am văzut mai devreme o mulțime de indivizi care aștepta un personaj cu fața vopsită, de păpușă, de...
– Era un guru al bisericii cibernetice. Parcă așa se cheamă, nu? Cibernetice, științifice..., îi zise ofițerul. Făcea agitație că vine sfârșitul lumii și a fost amendat. După atentatul de la Vatican s-au interzis manifestațiile de orice natură... Da. Deci..., și ofițerul s-a întors către altă persoană, dumneavoastră ce căutați?
Georgescu a privit marele grafic de organizare a Chesturii de poliție, în speranța că poate zări numele Martinei Pietrozzo și o relație care să îl trimită la ea. S-a dus iar în camera de recepție, unde, probabil, se primeau documente și, profitând de neatenția celor trei persoane dinăuntru a reușit să ajungă să vadă numele doamnei care-l gonise inițial.
– Vă rog, vă rog, doamna Zefi (pe legitimația din piept scria „Seffi”), vă rog! Vreau să vorbesc cu doamna Pietrozzo, poate mă ajută să-mi recuperez actele, accesând portalul Poliției statale...
Doamna Seffi, o mulatră care vorbea stricat italiana, a devenit prietenoasă, a telefonat Martinei Pietrozzo și i-a vorbit despre el, iar doamna Martina l-a invitat la etajul doi. Avea biroul chiar vizavi de ușa ascensorului. O femeie tânără, de treizeci de ani, cu figura destul de obosită, dar surâzătoare, adică amabilă. L-a chestionat puțin despre modul în care și-a pierdut actele, iar Georgescu a spus, foarte coerent, că în luna august, la Timișoara, în Romania, i-au fost furate actele și de atunci nu a putut reveni în țară decât acum. Altfel zis, s-a plimbat incognito prin Europa. Doamna Pietrozzo s-a arătat uimită, ce poveste însăilase domnul... „Cum vă numiți?”, în fine, „Georgescu” nu era un nume italian, iar „la storia” devenea verosimilă. A căutat în baza de date... După câteva minute i-a zis:
– Vă rog, așteptați puțin afară!
Nu i-a plăcut lui Georgescu să fie dat afară. A vrut să asculte prin ușă dar nu a auzit ceva în biroul acela. Apoi a ieșit o persoană din ascensor. A venit direct la el și l-a poftit să-l însoțească. Un bărbat cu cărare pe mijloc și mustață, blond, cu nume de neamț:
– Eu sunt inspectorul Ghiunter Meoss, i-a vorbit corect italienește. Vreau să vă pun mai multe întrebări despre un incident grav în care se pare că ați fost implicat. E posibil să fie o confuzie, dar trebuie să clarificăm lucrurile dacă vreți să intrați în legalitate. E bine?
Georgescu simțea că nu e bine deloc. A urcat alături de inspector la nivelul superior cu gândul în cap să fugă de-acolo fără să fie alarmată echipa de intervenție a Poliției. L-ar fi prins, erau supravegheate coridoarele cu camere video. Discreția nu era, n-a fost vreodată, calitatea sa, pe unde trecuse lăsase urme și nu aflase în lungul său periplu un mod simplu de a ieși din încurcătură.
În camera mare unde intrase erau numai bărbați, chiar și cei interogați – trei indivizi, doi cu cătușe la mâini. Gunther Möss i-a arătat locul și s-a așezat în fața lui. Avea un birou „inteligent”, curbat pe partea lui stângă unde se aflau comenzile, ecranul și toate mijloacele de informare, avea în vizor fața și mișcările anchetatului, partea centrală îi putea oferi chiar omului de vizavi să vadă ceea ce dorea să-i arate, iar dreapta îi dădea toate instrumentele să acționeze eficient în cel mai scurt timp. Totul era bine așezat în sala aceea și spunea destul privitor la destinația ei. Inspectorul i-a pus întrebări pregătitoare, cum îl cheamă, care este pseudonimul, porecla adică, unde s-a născut și care este domiciliul său... Aici ajunsese cu întrebarea și Georgescu tocmai îi zicea că regretă ziua când purtat de un sentiment bolnav, de nostalgie, a plecat din orașul Lecce în Romania... Un semnal roșu l-a solicitat pe inspector și acesta nici măcar nu s-a scuzat, a plecat afară pe ușă. Ceilalți i-au strâns pe anchetați și i-au închis în camera de interogatoriu, apoi s-au așezat la o conferință video. Era un deranj obișnuit, cel puțin în ultima vreme de când se petrecuseră deja prea multe evenimente grave, de câteva ori pe zi erau nevoiți să-i țină pe anchetați în sala de interogatoriu pentru timpul cât erau informați asupra evenimentelor și vorbeau cu superiorii sau colegii din stradă.
Georgescu a fost întrebat, cu voce joasă, de individul care avea mâinile libere, într-un dialect vorbit de localnicii leccani:
– Vrei să te întorci la Lecce?
– Aș dori, locuiesc acolo, i-a răspuns în italiană Georgescu. Iartă-mă nu cunosc prea bine dialectul și nu vreau să te jignesc vorbind greșit! Te înțeleg, să știi!
– Este un vapor în Ostia care face drumul până la Brindisi de două ori pe săptămână, i-a zis omul tot în dialect ceea ce arăta că se ferește de ceilalți doi.
– Și arabii, și prețul, și...? E-e!
– Are radar, urmărire pe satelit, este ultramodern și nu e scump. Cincizeci de mii drumul? E mult?
– Mergi și tu?
– Dacă mă lasă ăștia. Am făcut contrabandă cu alcool. Acolo e prohibit. L-am trecut dincoace, iar aici îmi cer acte. Acte? Păi dacă acolo nu s-a consumat ce era, sub amenințarea cu moartea? Nu-i păcat de el să se piardă?
Ce s-ar mai fi putut spune? Omul care vorbea în dialect era bărbos, vânjos, scund, brunet dar sur, la vreo patruzeci de ani. Avea obiceiul să se lingă pe buze după ce încheia o frază. Ciudat! Indivizii cu mâinile încătușate n-au zis nici un cuvânt. Știau probabil că sunt ascultați. I-au lăsat o jumătate de oră apoi i-au scos.
– Îmi pare rău, a zis inspectorul, dar va trebui să mergeți, pentru a completa un chestionar, în altă parte. Nu trebuie să vă temeți, este vorba despre un chestionar psihologic. Apoi reveniți.
Tonul vocii lui Gunther Möss trăda emoția. Era anormal pentru un om cu experiență în profesia de polițist. Mai era și neamț! Undeva, ceva puțea!
Examenul psihologic se efectua la subsol, pe un hol aproape neumblat, cam insalubru și luminat sporadic de becuri cu halogen, strălucitoare.
– Intru și eu la WC, se poate? a cerut voie Georgescu.
Polițistul descoperi și în el dorința să se ușureze astfel că au intrat acolo – treceau prin față ușii unei toalete de-aceea îl tăiase pe Georgescu. Deoarece era un fel de closet pentru toate sexele au pătruns în cabine iar Georgescu a ieșit imediat și profitând de o profundă micțiune a polițistului însoțitor a reușit să dispară pe scări. Polițistul a observat absența anchetatului și a ieșit, s-a uitat afară, apoi a revenit, în fine, a gândit că intrase în laboratorul psihologului.
– „Bongiorno dottore! Dove e”...?[4]
Părea un caz disperat omul care căuta ceva inexistent în cabinetul său. Asistenta? Era cam vârstnic pentru ea.
– Luați loc, vă rog! Căutați ceva?
– Anchetatul! A fugit, domnule?
Dispăruse fără urmă. Subinspectorul a ieșit să alarmeze ofițerul de serviciu. Ce l-a păcălit! Cine l-ar fi crezut capabil pe cămiloiul ăla? Și de ce i-a zis inspectorul să nu-l lege?
– Vai de mine! s-a plâns.
Mai greșise o dată cu un criminal și ăla mai ucisese o persoană...
– Vai de mine, mă dau afară din poliție! Cum să-mi mai cresc copiii?
L-a lăsat pe ofițerul de serviciu, s-a întors la locul său de muncă și s-a așezat pe scaun firesc. Și-a formulat o minciună să iasă din situația neplăcută și s-a aplecat asupra studiului presei...
Georgescu a ținut drumul drept spre gara Termine. Era un loc de relaxare, avea posibilitatea să-și încarce bateriile aparatelor sale care nu recuperau destul de la celulele fotovoltaice. Acolo a căutat date privitoare la cursa de persoane pe mare pentru că, deocamdată, trenurile nu mai mergeau în sud. Îi părea imposibil să se fi degradat situația într-atât ca viața din Lecce să decadă calitativ prea mult după nici jumătate de an cât lipsise. Nu se putea, nu?
Pentru a găsi informații despre cursă a apelat la cunoștințe. A vrut chiar să se vadă cu Leontina dar n-a vrut ea, că după muncă merge la o „festa”. Vorbeau românește însă mai utilizau și expresii italiene. Se făcuse musulmană, sau ce? Era „una festa particolare[5]”. Poate că împlinise o vârstă, nu-i mai știa ziua de naștere oricât și-ar fi forțat memoria. N-a insistat. Era cineva pe care-l cunoștea din Ostia. Un doctor geriatru foarte priceput la masaj, locuia într-una dintre vilele din apropierea plajei. „Stai puțin că este pe „rette”!
După zece minute i-a spus tot. Iată la ce sunt bune fostele iubite, prietenele! Vaporul pleca din portul turistic mâine dimineață, era un mic pachebot care ocolea Sicilia, nu mergea prin Messina, că strâmtoarea era blocată. Erau două asemenea vaporașe, le lua o săptămână dus-întors. E drept că nu transportau doar persoane, luau și ceva marfă, altfel... cum să scoți banii, să riști în mod rentabil? Pasagerii cei mai mulți veneau din sud spre nord. Atunci era mult mai plin vaporul. Către Brindisi se circula mai lejer. „Pleacă la ora șase”, i-a transmis Leontina.
– Ești sigur că nu mai poți aștepta?
– Mă găzduiești tu?
– Ce spui? Nu se poate, nu!
I-a zis că se grăbește să-și recupereze actele, apoi, probabil, va reveni la Roma. Și i-a mulțumit cu o expresie folositoare în tinerețe, care a făcut-o să-l felicite: „Maniac bătrân!”
Georgescu s-a dus la un bar să ia un sandvici și-apoi, înfulecând, s-a gândit la noaptea sa pe care urma să o petreacă tot la Roma. Avea aproape cincizeci de mii de lire împreună cu o sută de euro, iar cazarea îl costa cincisprezece mii, o adevărată avere personală. Ar fi putut dormi la o fundație de caritate? Erau câteva la Roma. A gândit să le găsească pe „rette” și luă loc din nou pe un scaun roșu de plastic. Atunci se transmise un mesaj către echipele de salvatori ce plecau în zona sinistrată, atinsă de cutremur nu multe zile înainte, care se duceau la Vairano, aproape de graniță, chiar puțin înăuntru, pe partea arabă. Simțea că poate alerga până la Napoli. Ce mai nebunie! Să numești Napoli oraș arab! Aproape că-ți doreai să-l înghită Vezuviul! Georgescu sări de pe scaun, aruncă resturile sandviciului și se grăbi să prindă trenul. Voluntarii erau echipați cu salopete și alte accesorii colorate ca niște uniforme și întrebă doi-trei întârziați pe peron:
– Domnule, domnule, pot veni și eu voluntar?
Bărbații aceia specializați în descarcerări, în demolări și salvatori de profesie i-au temperat elanul:
– Stai așa! Nu merge oricine. Sunt grupe speciale. Vrei să mori acolo? Să mai avem și grija ta?
Georgescu se rugă de șef:
– Domnule, vă rog, am un motiv special! Sunt din zonă, am rude acolo și nu pot ajunge că e peste graniță.
Era un motiv, ce să zici? Era și destul de ilegal să-i permită, totuși... Asta este omenia, frații mei! Să dai puțin din ceea ce nu-i al tău și celorlalți.
S-a destins în tren alături de oamenii... Erau pompieri din Bologna, destul de nebuni și plini de semne ale aventurilor în care fuseseră implicați de profesie. Unul, Corrado, avea jumătate din față arsă însă refăcută cu piele sintetică, Mulo Mucho, cel mai mare și mai prost dintre ei, avea un picior artificial, din fibre, cu articulații ca la automobil, iar scalpul fusese plantat pe o tigvă de titan care-l făcea să fie tare mândru, deși mai mândru era de scula sa telescopică ai cărei senzori îl umpleau de plăceri perverse. Toți aveau piese montate în corp pentru performanță fizică sau, pur și simplu pentru a înlocui ceva pierdut datorită accidentelor. Georgescu era încă... destul de original, deși mai vârstnic decât toți. Au aflat că-l cheamă Marino și le-a plăcut, suna destul de rezonant apoi, nu știau pe altcineva să poarte numele ăsta.
– Marino, tu n-ai vreo neputință fizică, o treabă de îndreptat? San Merzi te repară privindu-te în ochi.
– Este un sfânt autentic? îi întrebă Georgescu râzând cu destulă neîncredere.
– E semisfânt...
Uneori trebuie să păstrezi rezerve dacă nu știi persoanele. Individul pe care l-a cunoscut mai târziu, avea o poreclă bizară, care însemna „Fără milă”, pe-asta o căpătase în armata franceză unde învățase cum să împrăștie prostiile printre naivi. Adunase destulă fală pentru a fi considerat paranormal.
Trenul se mărise, agățase vagoanele cu utilaje și se grăbea să ajungă în două ore. Treceau prin vecinătatea munților, îi vedeau dominând orizontul pe stânga, erau încețoșați, iar ceața se lăsa precum o avalanșă spre bază, dincolo se întindea câmpia lazzială până la marea lui Tirenius. Muncitorii au luat o gustare, printre ei au trecut câteva fete cu coșuri, iar în coșuri se aflau pachețele, fetele au fost salutate cu urale în compartiment: „E-e!”, „Stați-stați, vă servim noi!”, au prins să înfulece și în mijlocul clămpănelii emise în parte și de mestecatul zgomotos, o umbră de reproș l-a atins superficial pe Samo cel gras că nici unul n-a scos o vorbă de rugăciune. Și a emis el o bombăneală ca o mantram: „Basenecotopanodise”. „Mn-mn! Si-si.”, a fost aprobat. Să fi fost vreun deranjament spiritual care-i determina să se poarte astfel, vreun cult?
– Are să vină o eră spațială, nu crezi?
– Să vină, eu nu mă împotrivesc, a zis Georgescu.
Când omul mănâncă nu poate să tacă. Și vorbește plin de satisfacție despre micile sale nedumeriri.
– Din ce crezi tu că se trage omul?
– Care...? Din femeie. Se extrage, he-he!
– A, nu. Din maimuță, să știi!
– Serios?
– Da, desigur, l-au asigurat toți că a rămas perplex.
Glumise, dar ceilalți nu glumeau. Care să fie legătura lor cu maimuța? „Ăștia cred că King-Kong nu e ficțiune!” Cât avea de petrecut alături de ei? Încă o oră și jumătate. Vairano era aproape, pe linia magistrală spre Napoli. Nu departe se înfășura și se desfășura „Autostrada del Sole”, aproape goală, cu câte o mașină rătăcită, se înșirau localități cu prea puțini locuitori, apoi au văzut trupe militare, chiar buncăre de beton...
Au fost opriți și câțiva soldați au trecut printre ei. Georgescu a fost împodobit cu o cască peste freză și se încadra foarte bine în grupul de salvatori. Astfel i-a vizionat trupa de soldați italieni. Apoi au venit africanii. Știau italiana dar se făceau că nu știu. Erau deja în așteptare, se organizaseră, și de la Moscuso au prins alt vagon de tren cu o trupă însoțitoare de soldați. N-aveau chef să participe la operațiuni, acolo erau doar italieni – dacă mai rămăsese cineva. Aveau ordin să-i supravegheze. De la Moscuso până la Vairano Scalo, șarpele feroviar a fost o râmă. S-a târât greu, cu sincope, cineva le spunea conducătorilor de tren să oprească, să pornească și să continue mersul în șocuri. Da, era un joc, nu șoc, un joc psihologic pe care fuseseră avertizați că-l vor suporta. Pentru ce? Să știe că au ajuns pe pământul altui proprietar și condițiile de participare erau puse de el.
Vairano Scalo și Marzanello, două dintre localitățile sinistrate erau, și probabil sunt încă, așezate la poalele muntelui. Au trecut printr-o depresiune și toată valea aceea era invizibilă datorită ceții grele fiindcă nu bătea vântul. Când au coborât din tren spațiul era mânjit, trist, confuz, iar în acel spațiu se auzea un scârțâit morbid al tuturor, oameni și fiare sau unelte, laolaltă.
„Creierul meu își pierde puterea”, și-a zis Georgescu. Nu se putea orienta și, bineînțeles, nu era băgat în seamă de grupele formate, ascultătoare și destul de active. Nici să aștepte nu avea ce, dar nu-i era permis să se îndepărteze. Ce putea face să pară util? Ar fi plecat spre Marzanello deoarece scopul său era să se ducă la Caserta – dar ce departe era Caserta! – și de-acolo, probabil la Napoli, pentru a merge cu trenul către Lecce. Ce mai funcționa în partea de sud a... peninsulei? Cum se numea oare cu noua administrație?
Efectul cutremurului urcase, pe meridian, până dincolo de buncărele armatei, dar se lăsase în jos până la Telese și chiar la Benevento. Vairano Patenora, o veche localitate turistică, fusese măcinată de seism, însă nici Scalo nu era mai bine sau, cum s-a constatat, Marzanello, deși nu se dărâmaseră cu totul casele. Acolo erau probleme că oamenii cam plecaseră din zonă. Apusese pentru un timp activitatea turistică și chiar dacă se putea practica pe spații reduse agricultura, nimic nu mai funcționa.
Utilajele motorizate au început să plece către Patenora, luminile se mișcau prin ceață, parcă vedeau mai mult, iar Georgescu se orientase și el de la „stazzione” spre o piață rotundă ce părea și o parcare de autobuze, e drept, fără autobuze.
– He-he, Marino! s-a auzit strigat. Unde te duci?
– Aș merge la Marzanello.
– Hai în mașină! Vicenzo, așteaptă un moment să-l luăm pe Marino!
Erau zece inși în mașina aceea buldozer care se grăbea spre Marzanello, pe drumul către Napoli. Ce erau localitățile astea? Erau niște sate, nimic mai mult. Pentru ce se preocupa statul italian de repararea lor? Ar fi trebuit să meargă în orașe unde situația era mai gravă, însă asta fusese înțelegerea cu autoritățile arabe. Pe drumul scurt la Marzanello au mai luat un moș. Se strânseseră unii în alții și vorbeau puternic despre ceea ce aveau de făcut. Șeful de echipă a vorbit pe stația radio pentru a ajunge exact la locul faptei. Două clădiri stăteau chiar în stradă, cum de căzuseră astfel era un deplin mister. Celelalte, vis-à-vis păreau neclintite. Înainte să coboare au fost impresionați de o imagine macabră. Dincolo, pe locul liber dintre două case, aveau spectacolul unui eșafod cu două cadavre spânzurate de o bară prinsă pe stâlpi de lemn.
– Sunt discipolii mei, a zis moșul pe care-l plimbaseră cam un kilometru cu buldozerul.
Și, observând chipurile întrebătoare, a răspuns imediat curiozității lor.
– Eu sunt profetul Vergilio, a zis. Eu am prorocit sfârșitul luminii solare.
– Ha-ha-ha-ha! a fost exact sindromul pe care-l declanșează asemenea deviație.
Era periculos să se vorbească despre alți profeți într-un loc unde, poftim, concurența cu unicul profet oficial, Mahomed, te pendula de ștreang!
– Au fost împușcați, a precizat moș-profetul, și agățați ca vitele...
– Dar nu s-a adeverit apocalipsa pe care ai proorocit-o...
– Cum să nu? Suntem în ziua a nouăsprezecea, primul an, de la declanșarea unei noi ere...
Se dovedea o demență prea adâncă. Era vinovat oare de moartea celor doi? Nici testele psihologice cu „emetrul”[6] n-ar fi vindecat starea compulsivă de care putea să sufere bătrânul.
L-au abandonat și s-au organizat în vecinătatea dărâmăturilor. S-au interesat de supraviețuitori, au pornit să monteze o macara, un excavator și niște proiectoare pentru munca de noapte. Și-au construit o cantină într-o casă apropiată și au cerut soldaților arabi să-i scutească de imaginea groaznică de fundal, iar după unele discuții la nivel mai oficial s-au ridicat și cadavrele de-acolo. Cu energia puteau avea ceva probleme deoarece nu fuseseră cuplate la electricitate transformatoarele din zonă, căzuseră doi stâlpi pe traseu, dar, ce zici? se cuplau de la Italia pentru că acolo se lucra mai repede și mai bine. Așteptau cu toții să pornească energia electrică. Până atunci au luat sculele de spart și tractat: târnăcoape, cabluri de oțel, pârghii, aveau ce face, erau profesioniști.
Georgescu rămas în expectativă, nu putea să se implice pentru că i-ar fi încurcat, a gândit că n-ar fi rău să se ocupe cumva de aprovizionare. De plecat spre Caserta încă nu putea fi vorba, soldații continuau să-i privească deși se împrăștiaseră în zonă. Era prea devreme, avea de așteptat momentul și încă, mai avea o problemă fizică asupra căreia ar fi trebuit să consulte un medic. Rana din umăr supura și dădea semne evidente de infecție. Nici cealaltă nu evolua prea bine. L-a întrebat pe Corrado, cel cu fața strâmbă, dacă a venit un medic cu ei.
– Ai vreo problemă? Te repară San Merzi, nu știi?
– Unde-l găsesc pe San Merzi, Corrado?
– Vorbește cu signor Bordolli, șeful. Poate să-l cheme la stație dacă trebuie.
Șeful era suit exact pe vârful clădirii. Nu-l vedea însă aflase de la muncitori că e sus, fusese plantat cu macaraua. De-acolo se luau dărâmăturile însă, deocamdată, se făceau doar planuri. Era deja seară, ceață, iar lumina încă nu funcționa. Și hop, șeful a zburat din vârf, a aterizat neștiut chiar în apropierea sa.
– „Cappo?
– Qui e?”
„Marino” i-a vorbit despre o rană veche pe care nu știa s-o vindece, a auzit de unul San Merzi. Aha! Bordolli l-a întrebat dacă dorește să adere la convenție. Să ce? E simplu. Răspunzi la două-trei duzini de întrebări, participi la întruniri, asculți oameni superiori, sună ca muzica bună în mijlocul behăielii și lălăielii, te scuturi de amintirile negative și te ridici să mergi drept și să calci sigur pe drumul tău... Georgescu tot nu înțelesese dacă poate vindeca răni adânci. San Merzi? E semisfânt. Auzise deja că este pe jumătate întreg. Dar nu era cum credea, era jumătate mașină. Toată partea stângă fusese reclădită. Unde oare se fac asemenea lucrări? A revăzut masca metalizată de păpușă care ieșea în grabă de la Poliție.
– Dumneavoastră sunteți?, a fost uimit să constate Georgescu.
San Merzi nu-l știa. Venise în Marzanello cu o bicicletă care funcționa ca un giroscop pentru echilibru și folosea pentru deplasare doar înclinarea și greutatea proprie unei persoane, respectiv a lui. I-a zâmbit pe jumătate, și i-a vorbit cu o voce sintetică, rece, nefirească, dublată. Era... extraterestru!
– Mă cunoști?
– V-am văzut la Poliție. Ofițerul de serviciu susținea că ați fost amendat deoarece predicați în stradă...
– Ce prostie! Nu m-a amendat nimeni. Am vorbit despre traseul nostru în Campania. Poliția din Roma a vrut amănunte pentru a permite trenului să intre în gară.
Vocea egală a lui San Merzi îi dădea putere să se impună. Cele două jumătăți ale feței nu se potriveau. Una era tânără și moartă, fără vreun rid, cu ochi fix, ciudat, cu irisul ca o lamă, ca de pisică, iar jumătatea cealaltă, a unei persoane de șaizeci de ani, era dotată cu un cearcăn foarte pronunțat sub ochiul viu. Nasul era protejat în totalitate de o pojghiță metalică.
– Am o rană de glonț, i-a zis Georgescu, în apropierea umărului și am aflat că sunteți vindecător.
– Te vindec, i-a zis San Merzi, dacă mă răsplătești.
– Vreți bani?
În chiar acel moment s-au aprins proiectoarele și casa prăbușită s-a arătat foarte clar vederii celor care se aflau prin preajmă. Fața lui San Merzi a strălucit orbindu-l pe Georgescu.
– Nu vreau bani. Vreau sufletul tău.
– Ha-ha-ha! Sunteți scump. Nu. Sunteți prea scump domnule. Dacă-mi dau sufletul, despre ce vindecare mai poate fi vorba?
– Spirituală. „Tu sei un essere spirituale immortale[7]”.
Parcă se vede mai bine în italiană această sentință barbară importată din India. „Poate glumește!”, îl vizită o presupunere pe Georgescu. Pentru că zâmbea mereu! A vrut apoi să-i mulțumească fiindcă venise acolo pentru el și să îl lase.
– Cunosc două criterii pentru care o viață merită să fie trăită, mai spuse „fațada platinată”. Primul este să-ți atingi propriile limite în viața asta, iar cel de-al doilea, oamenii din jurul tău să fie mulțumiți de existența ta. S-a întâmplat așa ceva în timpul vieții tale?
– Îmi pare rău că v-am deranjat domnule...
– Regretele nu ajută.
Georgescu s-a decis să plece la sala de mese. Nu mai vedea soldații din spate, proiectoarele îmbrăcaseră una dintre clădiri cu un clopot de lumină, iar împrejur se lăsa, neagră, noaptea. Pentru ce-i dorea moartea până și „jumătate-om”? „Jumătate-om”, „fațada platinată”,... Cu ce-l mai deranjase și pe-ăsta?
San Merzi l-a însoțit cu bicicleta sa, echilibrându-se pe roți în apropiere.
– Este o rușine să exiști în acest „tesm”[8], adică în corpul degradabil. Să te faci bine de ce? De durere?
S-a grăbit, însă era mai iute ca el. A ajuns în clădirea unde fusese amenajată cantina. Masa se servea abia după două ore. Înăuntru nu știa pe nimeni. Erau două tinere și un bărbat mai puțin tânăr care lucrau încă la curățat pardoseala, acolo fusese un local devastat de hoți și distrus cu ură, probabil că fuseseră foști consumatori sau... musulmanii? Oricine a fost, cei trei amenajau sala să poată oferi un minim confort oamenilor care munceau atât de greu. La etaj erau și două dormitoare comune. S-a oferit să-i ajute. Bărbatul care părea să fie responsabil cu toată organizarea l-a îndepărtat.
– San Merzi nu te vrea.
– Cine este San Merzi?
– El este conducătorul expediției de salvare.
S-au revăzut afară.
– Cum te numești? l-a întrebat.
Georgescu i-a zis.
– Ești „rumeno” ori „romeno”?
– „Rumeno”.
– Atunci de ce ți-e teamă de mine? Cunosc numeroși „rumeni” care au obținut maximum din ce puteau obține în viața aceasta prin mijlocirea comunității. Nu vreau să te ucid. Am să-ți ofer maximumul tău.
Era abia vizibil, lângă el, luciferic, zâmbind continuu...
– „Dio mio”! a implorat Georgescu privind spre ceva mult mai înalt, mai puternic, imperceptibil dar protector, existent în afara simțurilor sale însă întotdeauna sus, tot mai sus, peste Univers, universuri...
– Ce crezi? Este Universul opera Lui?
Sau: „Este oare bine să te ții de baliverne?” Georgescu a rupt bunele relații:
– Aș vrea să fiu singur.
– Universul este opera Fizicii, i-a zis San Merzi. Iar Fizica este cunoscută de Știință. Dumnezeu nu este necesar. Universul este guvernat de Știință. Știința este adevărul și frumusețea...
Georgescu a plecat încolo, spre Napoli. Era timpul, vedea pe oricine merge fiindcă folosea lanternă. El era invizibil. Doar câinii... Nu prea erau câini în Marzanello. În schimb erau destui arabi și toți fuseseră dotați cu minimum o carabină. Când a auzit „jeep”-ul accelerând pe-aproape s-a ascuns după un gard de nuiele dar cineva avea o vedere mai penetrantă. Cyborg[9]ul de San Merzi îl zărea cu ochiul său mult mai performant, oriunde s-ar fi ascuns. A venit să-i spună că-l poate livra arabilor, să-i atârne hoitul la fezandat.
– Dar ce-am făcut?
– Tu nu ești cu noi. Nu știu ce cauți aici dar... ce ușor poți scăpa de un adversar cu o simplă minciună: Acesta e spion. Sau este adevărat? Ești cumva spion?
Georgescu a fost nevoit să-i spună că dorește să ajungă la domiciliul său, în Lecce. Acesta fusese traseul pe care l-a ales pentru a pătrunde în Italia sudică. Nu voia deocamdată să se dezechilibreze și mental. Vezi însă că senzorii detectori ai minciunii îl dădeau de gol pe Georgescu și San Merzi a decis să nu-l creadă. E posibil să se fi deteriorat aparatul, că de-o vreme semnaliza doar minciuni, totuși „jumătate-om” se baza pe datele oferite de aparate, funcționa în relație cu acestea, astfel se simțea el întreg. Era o persoană condiționată și condițională totodată! A făcut două mișcări pentru a-l imobiliza pe Georgescu. Una dintre ele a fost să-i pătrundă rana din umăr, a doua a fost să-i prindă picioarele împreună și să le aducă la nivelul capului. Apoi l-a agățat de ghidon și s-a întors.
[1] tr. it.: Oficiul pentru evidenta populației
[2] tr. it.: Înțelegi?
[3] tr.it.: Marti! Ce mai faci?
[4] tr.it.: Bună ziua domnule (doctore). Unde este...?
[5] tr.it.: o sărbătoare personală
[6] emetru : instrument utilizat de scientologi pentru a măsura starea de spiritualitate a unei persoane
[7] tr.it.: Tu ești o ființă spirituală nemuritoare
[8] TESM = „Tempo-Energia-Spazio-Materia”
[9] tr. eng.: om-mașină (CYBernetic-ORGanic)
Comentarii
Trimiteți un comentariu