15. Profetul și bărbierul. De vorbă cu Mafia. Jihadul ne mângâie, cu interes, pe creștet
Când a revenit din întunericul conștientei, altfel zis inconștiență, Georgescu l-a văzut pe moșul profet așezat bine într-un lotus de toată frumusețea, simplu și senin cum trebuia să fie un înțelept din estul mediu sau extrem. El însuși era sprijinit de peretele camerei, o cameră cu pereți de lemn și, în timp ce se dezmorțea, trosnea oasele sale, bătrânul profet își încetă meditația să-l observe printre pleoapele abia deschise.
– Ești bine?
– Sunt bine, mulțumesc, a constatat Georgescu. De ce ne aflăm aici?
Apoi și-a amintit...
– Unde este San Merzi?
– L-am deteriorat. Nu știu unde a ajuns. Era Fiara, a zis bătrânul.
Avea barbă rară și aproape albă, cu riduri lungi și o cicatrice adâncă pe partea dreaptă a feței.
– Este dimineață?
– Poate că e deja după amiază, dar să știi că nu te pot hrăni. Vom pleca de aici și căutăm hrană în drum.
– Aveam o geantă, s-a interesat Georgescu.
– Te-am recuperat doar pe tine. Ți-am curățat rănile. Păstrează-le curate!
I-a mulțumit. Deocamdată n-avea chef de amănunte.
– Te-am văzut, ai venit din nord, i-a mai zis bătrânul, vezi că în Napoli se vorbește „napulitano” sau araba, italiana nu mai este recunoscută oficial.
– N-aș merge în Napoli, drumul meu ar trebui să fie către Lecce, dar am rămas și fără bani. Banii erau în geantă.
– Îmi pare rău, nu aveai așa ceva la tine, mai zise moșul și a ieșit din casă.
Georgescu și-a zis că geanta rămăsese undeva, aproape de șosea. Când a ieșit afară a văzut unde se afla. Era în altă parte a muntelui, nici măcar nu vedea Marzanello. Încă era ceață încolo dar spre câmpie ceața se risipise. Să revină era periculos.
Moșul avea un toiag mare din lemn și se mișca destul de vioi deși... Georgescu îl evaluase la șaptezeci și cinci de ani. Mergeau hotărât spre șoseaua care se vedea departe în dreapta, iar șoseaua, văzută de sus, avea un traseu paralel cu magistrala căii ferate.
– Iei un autobuz din Caserta. Găsești acolo.
– Dumneavoastră unde mergeți?
– La enoriașii mei din Napoli.
– Sunteți preot?
Profetul, sau ce se credea, era îmbrăcat sărăcăcios, cu o scurtă matlasată din doc, largă, maro, peste jerseul gri, ros la coate, și avea pantofi deteriorați, posibil cu găuri în tălpi deși se mișca bine cu ei. Nu i-a răspuns la întrebare, l-a lăsat să-și păstreze întrebările pentru mai târziu. Au găsit un izvor de apă în drum. Bătrânul i-a zis că s-ar putea să fie apă infestată dar Georgescu nu s-a putut opri să-și ude buzele apoi a băut din pumni. Era bună de băut. Ce dacă îl umplea de diaree mai târziu. Nu este supraviețuirea scopul existenței? Asta spun și „științificii”, sau „ciberneticii”, sau cum li se numesc fumurile acelor catâri semifabricați. Ușor, i se mutară gândurile către Geraldine. Oare ce făcea doamna proprietară, cum se descurca în situația creată de conjuctură? Ce este „conjunctura”? O vrăjeală cu nume urât. A îmbrăcat-o în toate calitățile pe Geraldine, de la Marzanello până ce au văzut următoarea localitate. Era un sat mic, ce contează cum se numea?
– Dacă mergem astfel, i-a zis părintele profet, ajungem la Caserta în timpul nopții.
Georgescu n-ar fi putut merge încontinuu astfel, și desigur, nici însoțitorul său, unul era slăbit de traumatismul pe care-l suferise, celălalt bătrân... S-au gândit la alt mijloc de locomoție. Bătrânul regreta că nu are „trotineta” lui San Merzi. N-a luat-o fiindcă n-ar fi putut să o folosească. Toate mașinile sunt particularizate și se blochează dacă nu „demonstrezi” că ești stăpânul. Asta nu înseamnă că nu se fură mașini, sau că vreodată se va născoci un sistem inviolabil de securitate. Cei care fac securitatea realizează și antidotul...
În localitatea aceea, problemele cauzate de seism fuseseră nesemnificative iar locuitorii se deplasau pe străzi şi se uitau la străinii care îi salutau în trecere. N-au văzut nici măcar o fântână în drum, nici un bistrou, nimic. Niște case, câteva străzi și șoseaua mare.
– E grozav de întortocheat drumul de la Napoli până la Lecce.
– Da’ de unde! Ajungi mai repede la Lecce decât la Bari, că nu te învârți printre munți.
– Dar nici pe câmpie...
– Așa e drumul!
– Să vă spun „padre”?
– Spune-mi cum vrei. Nu mă supăr să-mi zici „vecchio”[1].
Lui Georgescu, o persoană politicoasă, îi părea prea direct acest apelativ, totuși crea o legătură. Erau tovarăși, nu putea exista dubiu.
– Văzusem o tavernă pe-aici, a zis bătrânul. Avea placardă la șosea.
Nu mai era. Dispăruse în cinci zile!
– E tavernă la Zarone, a zis o femeie, și-apoi după ce s-a îndepărtat puțin a continuat, bețivilor! Au să vă omoare barbarii.
– Vrem să mâncăm, femeie!
– Am zis eu altceva. De mâncare n-are decât de băut.
– Dar tu n-ai să ne dai ceva să mâncăm?
– Eu nu primesc străini acasă.
– Da? Bine faci.
– Fellipe, ăștia doi mor de foame. N-ai o pastă să le pui pe masă?
– Pui tu în foc mâna pentru ei? La Marzanello au trecut bandele de hoți și au devastat satul. Ăștia de unde vin?
– De unde veniți moșilor?
– Întreabă-ne unde ne ducem?
– Și unde vă duceți?
– Uite, mergem la Zarone.
Zarone? Ce era Zarone? Un cătun cu cinci case, iar acolo, într-una dintre case, era taverna. O casă grosolană cu interior de sală de mese și cu bar mic în fund. Două grinzi transversale se sprijineau pe stâlpi fasonați din lemn, deasupra barului era prinsă o timonă, iar pe mijloc era spațiu cât un ring de dans. La bar era o femeiușcă. Avea vreo treizeci de ani..., poate bătea ușor peste.
– Ce e cu voi panaramelor? Nu v-am mai văzut. Sunteți creștini sau musulmani?
„Il vecchio” familiar cu dialectul oficial i-a zis că vor să mănânce orice în afară de rahat pentru a prinde puteri să continue drumul către Napoli.
– Cum te cheamă?
– Rosalia... De ce mă-ntrebi? Vrei să mă cunoști mai bine? Ha-ha-ha-ha-ha!
– Dacă aș avea timp aș spune că da, însă ar trebui să ai ceva răbdare cu mine!
Rosalia a râs, firește, din cauza asta era rotundă ca luna plină. Îi plăcea să râdă zgomotos. În salon mai stăteau doi negricioși cu mustață și mustăceau privind când la bătrâni și când la femeie. Barul avea niște vitrine încărcate cu pahare și sticle goale, un robinet de bere sau altă băutură sub presiune și unul de apă curată.
– Să știți că vă pot aduce câte o porție de paste cu varză sau, dacă așteptați puțin, vă face Zia o „pizza carbonara” delicioasă.
„Pasta con cavolo”[2] făcută de Zia, adică de „tanti”, care se apropia la vârstă de „il vecchio”, avea urme de carne și era gustoasă.
– Nu vreți și-o bere? a întrebat cu voce șoptită Rosalia. Noi îi spunem „sporcizia”[3], dar e bere bună. V-o recomand. Hai că nu mai găsiți așa ceva în tot sudul, că este prohibit alcoolul.
O bere nu i-ar fi făcut rău nici bătrânului, el deținea fondurile și când acceptă mental această plăcere, odată se introduseră doi soldați pe ușă, vorbind între ei arăbește și apoi cerură Rosaliei, în italiană, să le arate „ce câștigat azi”.
– De ce?
– Ca să nu ne plătești în natură, i-a zis unul, folosind altă expresie, cam trivială.
Cel mai mare dintre ei își cercetă arma, ca și cum prinsese niște scame, iar celălalt, omul cu inițiativa, s-a uitat frustrat la oamenii din sală.
– Dacă vreți să nu muriți...?
A pus degetul lui negru la buze. Apoi a zis:
– Abdulah, el tei tab du kabli hatlia...
Sau... Părea să fi spus „Abdulah, ăla se uită urât la mine!” Abdulah și-a întors arma. Era o pușcă americană Scott Johnson, cu repetiție și cu direcție de invidiat. A emis trei gloanțe care l-au scuturat violent și l-au răsturnat înapoi pe unul dintre mustăcioși, apoi l-a măturat și pe al doilea. Pe bătrâni i-a lăsat. În sală au intrat alți doi soldați, alarmați, cu armele pregătite. Moșul i-a arătat lui Georgescu unde ar trebui să ajungă. Era ușa de la bucătărie. Nou veniții au strigat pe limba lor, au cerut explicații, dar nu era evident că fuseseră jigniți în onoarea lor de musulmani? A fost un atac la profet! Chiar așa? Fără dubiu. Și cu ăștia ce facem? Îi omorâm și pe ei? Parcă mai erau doi. Nu? Femeia! Femeia s-a ascuns după bar...
Georgescu și „il vecchio” au fost îndrumați de Zia în spatele casei. De acolo ar fi putut să meargă... Ar fi putut, dar unde să mai meargă? Georgescu a văzut mașina arabilor... Era o foarte bună mașină de teren. I-a arătat moșului, iar acesta i-a interzis să încerce. Se pare că Rosalia îi interesa destul. A alergat să vadă de-aproape. Mai era unul lângă ușă. Se uita și el pe crăpătură. Mașina zumzăia ca un bondar. A întors și demarat ușor. Soldatul care se uita prin deschizătura ușii a văzut deodată că mașina merge singură, ce minune mai era și asta? Georgescu se lăsase sub scaun și renunțase pentru moment să privească strada, pentru că ținea ferm volanul.
– Iia-iia-iia!
Soldatul nu avea curaj să deterioreze propria mașină. Georgescu a accelerat pe drumul secundar. Bătrânul a ieșit dintr-o curte, l-a tras cu o mână și apoi l-a lăsat într-o poziție nesigură. Soldații arabi foloseau puști cu lunetă. A strigat bătrânului să se țină bine și a mers șerpuit cu „jeep”-ul. A depășit primul kilometru și s-a mai liniștit. Atunci a oprit să vadă dacă mai este bătrânul cu el. Mai era, dar în ce condiție! Săracul! L-a așezat doar, l-a sprijinit de banchetă, în spate, și a continuat să accelereze, a ajuns în alt cătun și a căutat ajutor. Nu era nimeni, nicăieri. Toate casele erau încuiate. A strigat „Aiuto!” N-a găsit pe nimeni.
– „Vecchio”, mă auzi? „Vecchio”!
Cum de-l plezniseră la cap? Avea capul băgat în mașină!
– „Vecchio”!
Părea să mai trăiască. A deschis un ochi și a făcut semn. Un deget îndoit, două degete îndoite și haina lui. A gândit să se îndepărteze. După încă un kilometru a supratraversat autostrada. Acolo era un motel. În față se aflau două mașini. A întors lateral, a lăsat jeep-ul, a scos bătrânul și l-a târât înăuntru.
– Ajutor, vă rog! Ajutor!
Doi oameni erau acolo și au venit degrabă să vadă ce este. Bătrânul se umpluse de sânge. Un glonț îi intrase în creier printr-o parte a craniului, mai sus de ureche. Horcăia... Ce să facă, ce să facă? Oamenii aceia nu erau medici. Au chemat o femeie cu un prosop și niște apă. Astea erau posibilitățile. Au sunat la urgență.
Georgescu nu avea de ce să aștepte acolo. Orice încurcătură îi putea fi fatală. A vrut să vadă ce era în scurta bătrânului și i-a scos-o. Era foarte grea haina aceea. Le-a zis oamenilor că iese să-și oprească mașina deoarece lăsase motorul mergând. Era adevărat. A urcat la volan și a plecat pe același drum lateral. Imediat a ajuns într-o șosea mai mare. De unde venea ambulanța oare? Pe placardă era scris „Teano 10”, spre stânga. Teano era o stațiune așezată pe coasta vulcanului adormit, Roccamonfina. A mers într-acolo. A urcat și apoi a coborât, și a mai urcat o dată. Orașul era săltat pe deal. A scos mașina într-o pădure să o abandoneze, a lăsat scurta lui și a îmbrăcat-o pe a bătrânului. Avea câteva buzunare mari, așa cum au hainele hoților, iar într-un asemenea buzunar a găsit și panoul său video. Bani, obiecte din aur,.. De unde le avea? Oare bătrânul făcea parte dintr-o bandă de tâlhari? Venise în zona cutremurului să prade? Totuși era prea vârstnic pentru astfel de aventuri... Chiar a crezut că este un înțelept cu har. Ce decepție, dar ce noroc!
„Stazzione di Teano” era aproape vidă în perioada aceea a anului. A căutat un drum lateral și la urmă i-a părut rău că abandonase mașina atât de departe. A urcat până ce s-a apropiat de centru. Ce altceva să fie decât un orășel vechi? Atât de vechi și de mic încât s-a temut că va fi imediat întrebat de acte și arestat pentru vagabondaj și furt. Ce poți face când ești, obsedat, terorizat de această idee? Te poți gândi să te îmbraci, iei o geantă să depozitezi lucrurile, cumperi o haină impermeabilă dintr-un magazin și blugi din altul, în fine, mergi la un salon de tuns pentru a reveni la o imagine civilizată. Marin Georgescu voia să se modifice radical. Dar intenția nu este întotdeauna ușor de realizat. Cât a putut să vadă, ocolind cu grijă străzile largi, nu erau magazine deschise. De altfel nici locuitori nu erau și această aparentă pustietate se umpluse de ciori. Georgescu nu prea văzuse ciori la munte astfel încât marele stol ce survola orașul la căderea serii îi părea un semn rău. Să fi fost ora cinci, avea aparate care-i arătau ora, era cinci seara și deja se întunecase, era aproape întuneric. Iluminatul public se folosea doar pe străzile mari, totuși erau destule clădiri luminate și pe străzile mici, iar când a descoperit prăvălia lui Maruzzo, „salone di acconciature”[4], s-a decis să schimbe ordinea priorităților. A început cu aranjamentul figurii sale.
Maruzzo, era ca toți frizerii, un tip pedant, aranjat, geluit, mustăcios și cu un șorț, altfel zis un frizer de modă veche, cu tehnică destul de nouă, adică lucra pe mașini electrice, ca un dentist. Avea un scaun manevrabil și totul la îndemână lângă acel scaun foarte comod.
Vederea individului l-a impresionat neplăcut și i-a zis că nu dă pomană deoarece „n-am făcut un ban azi” și l-a poftit să iasă, dar când omul i-a spus în italiană cu un oarecare handicap lingual că vrea să-l spele, să-l tundă și să-l radă, că are bani, a hotărât să treacă peste repulsia inițială. La urma urmei și vagabonzii sunt oameni! O fi fost pelerin la mânăstire? De când a murit papa și s-a decimat conclavul „Purpuraților”, creștinii s-au tâmpit. Se roagă la Cel PreaÎnalt fără oprire și aruncă averile mânăstirilor. Este o „follia”[5]!
Georgescu s-a codit să-și scoată haina, dar nu s-au înțeles pe tema asta și a fost nevoit să o așeze cu grijă astfel încât să nu devină o ispită pentru alți clienți.
– De unde ești? l-a întrebat Maruzzo după ce l-a şamponat și l-a scurs bine de apă.
– Din Lecce?
– Lecce? Și cum de-ai ajuns tocmai aici?
– A! Este o poveste de nepovestit. Sunt pe drum de câteva luni. De fapt vreau să revin acasă și încă nu știu cum să ajung deoarece mi-am pierdut actele. Mi-e teamă de autoritățile actuale, eu n-am fost în... cum îi spune țării, când s-a schimbat guvernarea.
– Și unde ai fost?
– În Italia.
– Şi-şi-şi... ce mai cauți aici, prostule?
– Pe-aici trece drumul meu azi!... Bună seara, frumoaso?
O pisică albă cu fundă roz la gât intrase pe ușa din spate încet și s-a scurs pe lângă piciorul lui Georgescu.
– Te place Sonia? „Mamma mia”, ea niciodată nu se apropie de străini! Ai ceva lipit de pantaloni?
De când avea pantalonii aceia? A gândit puțin...
– Nu cred.
– Nu ești om rău dacă Sonia te place.
Nu, desigur. El doar aducea dezastre persoanelor care îl cunoșteau.
Gâdila mâța pe creștet în timp ce Maruzzo îi lua din păr. „Puțin aici, puțin acolo...” apoi a fost ras cu briciul. Nu s-a descoperit un instrument mai eficient. Sunt nebuni cei care-și epilează fața.
– Li se deteriorează pielea feței. Ce dacă spune „Nivea” că nu este nici un pericol? Nu se spunea la fel cu primele telefoane mobile? „N-ai nici o problemă!” și făceai cancer la creier.
– Nu e mai bine să-ți lași barbă?
– Și pe-aia nu trebuie s-o îngrijești?
O mașină de poliție, apoi alta, trecură prin fața frizeriei, iar ultima frână și dădu marșarier zece metri cât se dusese mai departe. Au intrat doi polițiști. Aveau uniforme diferite. Unul de culoare albastră, celălalt kaki – totuși nu părea militar.
– Ați văzut trecând pe-aici un necunoscut? Unul care nu locuiește în Teano? a întrebat în napoletană omul îmbrăcat în uniforma albastră.
– Ce? a întrebat Maruzzo.
L-a privit pe Georgescu, spuma îi acoperea fața, și a zis:
– Nu, n-am văzut pe nimeni. Îți dai seama că n-aș primi străini înăuntru. S-ar speria pisica de ei!
Polițistul s-a uitat la Georgescu, și el părea să nege, amândoi au văzut pisica, în fine, polițistul a pus întrebarea de complezență:
– Ce face Sonia?
– E bine, mulțumesc.
– Ai grijă Maruzzo! Este un criminal dur, un hoț și un tâlhar. Dacă-l vezi sună la Poliție! Vine imediat un echipaj. Bună seara.
– Bună seara.
Au tăcut. Tăcerea nu era de bun augur. Georgescu a spus:
– Probabil pe mine mă caută. Am fost împreună cu un bătrân pe care l-au împușcat arabii. Crezi că le pasă că am fost martor?
Maruzzo își pierduse expresia glumeață. A luat o hotărâre dificilă.
– Ascultă! Am să te cazez eu în noaptea asta și mâine te duc cu mașina mea la Caserta să pleci cu autobuzul la Lecce.
– Nu ți-e teamă, că nu mă cunoști? E posibil să fiu cum a zis polițistul.
– Și ești cum spune?
– Nu. Sunt om pașnic și corect. Îți voi răsplăti cum trebuie prietenia.
– Bine-bine. Vedem mâine.
Maruzzo era burlac, un burlac de treizeci și nouă de ani, cu părul încă negru și, după figura virilă, un om cu succes la femei. Solitudinea sa putea să pară suspectă. Casa pe care o deținea ca proprietate era cam mare pentru un om cu pisică. În afară de salonul amenajat la parter mai avea un etaj și mansardă iar dedesubt fusese amenajat subsolul destul să poată caza două familii în timpul sezonului turistic. Acolo i-a arătat o cameră lui Georgescu. Mirosea puțin a igrasie, iar Maruzzo s-a scuzat că este extrasezon și... oricum nu se aștepta să vină turiști iarna aceea și probabil nu va mai fi lumea care fusese din cauza turbulenței, până nu se limpezește situația politică. Sunt ape termale în zonă dar locuitorilor le face concurență mânăstirea, vizitatorii o cred mai sigură.
Baia de la subsol nu este funcțională.
– Baie nu poți face decât sus. Are o defecțiune.
Georgescu i-a zis că voia să facă niște achiziții vestimentare însă nu erau magazine deschise. În mijlocul săptămânii!
– A. Oamenii se aprovizionează la Capua. Nu ți-am zis? Nu mai funcționează nimic la Teano.
Pe Maruzzo nu părea să-l mire faptul că oaspetele său nomad nu ducea lipsă de bani. Avea lire, iar lirele circulau, la fel ca înainte, și prin sudul ocupat al Italiei. Despre schimbarea banilor se vorbea la știrile tv. Ce se alesese de populația locală? Exista un canal unde se vorbea napoletană și zece în arabă. Acolo, în Teano, abia dacă intraseră arabii. Fuseseră rechiziționate câteva hoteluri care aparțineau refugiaților. Veniseră niște arabi, le-au văzut, le-au evaluat și s-au cărat. La poliție... Tipul în uniformă kaki era arab. „Se schimbă lumea și trebuie să ții pasul cu vremurile, să nu fii luat de val...!”, era un clip de propagandă, știți? Mereu a fost așa. Oportunistul riscă doar oprobiul, dezgustul, disprețul, invidia... ce contează? El se va disculpa invocând defectele comune ale oamenilor, dorințele comune și ocaziile... La început a fost cuvântul, apoi a fost banul. Unul minte, celălalt cumpără...
În timpul nopții Georgescu l-a visat pe Stănică bătrânul, prietenul său din Lecce. Îi crescuse părul... cumplit... Îl năpădise! Stătea acolo... „Întinde mâna”, i-a zis, „vreau să te ating!” A întins și el mâna dar nu se puteau atinge... S-a simțit ca Stănică junior. Parcă cineva îi scotea hainele... „Atinge-mă Doamne! Dă-mi viață! Dă-mi viață!” Ar fi trebuit să se trezească dar nu reușea. Băuse ceva, un vin spumant dulce. A adormit iute, nici nu știa când sau dacă ajunsese în camera de la subsol...
Nu ajunsese. S-a trezit, era frig, un curent de aer rece se mulase pe teren iar sensul de înaintare trecea prin pantalonii lui. Nu-i venea să salte capul îngreunat. Avea o migrenă, o durere la tâmplă. Jos adică, la tâmpla dreaptă.
„Nu-ți aduci aminte conferințele măcar, de la don Felix? Da, se iubeau prea mult între ei! Ce prieten avea, harapul ăla urât! E, și avea gabaritul așa, l-ai filmat bine...”
Georgescu s-a săltat în picioare. Se afla într-o sală întunecoasă, dormise pe o pardoseală de mozaic murdar. Nu departe a văzut patru persoane. Georgescu înțelegea ce spuneau oamenii în dialect însă n-ar fi putut să vorbească la fel. Oricum vorbea anevoie cu limba sa franjurată. L-au întrebat de ce a fost închis. Era închis? Unde? La beci. „Saluti dal comandante: Benvenuti nel sito del Corpo di Polizia Municipale della città di Teano...”[6] I-au arătat un graffitti roșu pe peretele de care se sprijinea. Era un sit? Stătea pe mozaic, fără pantofi, îi înghețau picioarele, și fără haina cu bani. Lefter din nou! Oare banii îi rămăseseră lui Maruzzo, ori fuseseră luați de Poliție? Ce nenorocit, frizerul! Îl drogase și îl vânduse. Eh, de bani îi păsa lui acum? Cei patru bărbați au vrut să afle cine este. Le-a spus că este italian. Italian! Toți erau italieni, doar nu se arestează arabii între ei! Servitorii ăia, polițiștii ăia, semenii lor, tot pe italieni îi adună și-i schingiuie.
– Tu ce-ai făcut? Ai furat?... Mai rău?
Între acei oameni era unul tânăr, toți erau desculți și fără haine groase, totuși îmbrăcați decent și curat. A observat că erau obișnuiți unii cu alții, că semănau cumva. Poate erau rude. S-a scuzat că nu poate vorbi în dialect. Și ce? Unul mai pleșuv, cu nasul mai mare și mai încovoiat, cu figură de vultur bătrân, l-a învoit să vorbească în ce limbă cunoaște mai bine. Dacă vorbește araba să le vorbească arăbește, Guido știe. După cum spusese, Georgescu nu era arab și, din păcate, nici măcar hoț. Ei erau proprietarii unui complex turistic, auziseră că fusese rechiziționat și intraseră în casa lor, era casa lor, aveau acte! Au fost arestați pentru că ar fi violat proprietatea statului. Casa lor adică... Le luaseră actele. Așteptau să vadă ce aveau să facă autoritățile. Era clar un abuz, o barbarie.
Doi frați polițiști l-au scos pe Georgescu din beci. Au închis ușa groasă a beciului și l-au urcat la parter, apoi l-au prezentat subinspectorului pe care Georgescu îl știa. Subinspectorul a vrut să-i noteze datele personale. Nume, locul, data nașterii, părinții,... chestii. Lipsea secretara și se sacrificase el. O treabă destul de plictisitoare:
– Ești căsătorit?
– Nu.
– Divorțat?
– Nu.
– N-ai fost căsătorit?
– Nu.
– Ai copii?
– Nu.
Cunoscuse și alți celibatari în vârstă. Toți erau dezechili-brați mintal. Și ăsta trebuia să fie.
– Ești adeptul cărei religii?
– Al... niciuneia.
– A, ești ateu?
– Nu cred.
– Și ce notez?
– Liniuță.
– Liniuță...
– Domnule subinspector, Înălțimea sa vrea să-i vorbească arestatului.
– Înălțimea sa? Da-da. Spune-i că termin acum!
– Păi vă vede.
– Termin acum Înălțimea voastră! Mai am două întrebări să-i pun. Dacă are antecedente penale și cine din familie a avut. Doar două...
Acea „înălțime” privea cu o cameră video mobilă pe care Georgescu o urmărea cum se mișcă, ba chiar zbura cu elice ca un elicopter. I se urcase la nivelul ochilor și îi oferea Înălțimii sale imaginea unui om obosit să se apropie dificil, nesigur, de cincizeci și doi de ani de viață.
„Înălțimea sa” era un domn arab, avea turban și purta uniformă de general, cu vipușcă. L-au aruncat pe Georgescu înaintea lui și l-au dat cu fruntea de pardoseală să se deștepte.
– Ești un criminal, i-a zis arabul, bărbos, măsliniu la ten, cu ochii conturați și zâmbitor de parcă ar fi rostit o laudă.
Îi vorbise în arabă și era dublat în limba italiană de individul îmbrăcat în costum kaki.
– Nu am omorât pe nimeni, domnule.
– Cum îndrăznești?
Nu era obișnuit cu abordarea arabilor. Cunoscuse și el arabi, veniseră în Lecce, dar nu se apropiase de ei fiindcă n-avea încredere și se temea. Nu prețuiau viața.
– Nu ești creștin?
– M-am născut creștin, domnule...
– Înălțimea ta!, l-a repezit polițistul kaki.
– Iertați-mă, nu știu cine sunteți!
– Înălțimea sa...
Cel înălțat de toată lumea deși aveau o statură mijlocie mică, a făcut semn cu degetul și polițistul a tăcut, apoi a zis câteva cuvinte în italiană:
– Sunt emirul Muhammad ibn Mansur ar-Mahdi, din neamul lui Harun ar-Raşid, calif de Bagdad.
– A! a zis Georgescu și apoi s-a concentrat. Ha-ha! E o farsă, nu?
– Cuum?
– Iertați-mă! Harun al-Raşid a fost calif în „O mie și una de nopți”, culegerea de basme arabe...
– A existat în realitate, ignorantule!
Apoi a continuat în arabă, dublat.
– Pentru ce ai ucis?
– Pe cine am ucis, Înălțimea voastră?
– Pe bătrânul hagi. L-ai ucis pe bătrânul hagi, criminalule, conducătorul comunității lui Isa.
– Nenorocitule! a adăugat de la el polițistul.
Emirul a ridicat degetul.
– Era musulman? Vorbea ceva despre apocalipsă...
– De ce...?
– Nu l-am ucis eu. Soldații dumneavoastră l-au împușcat. Bătrânul era cu mine într-o mașină și a fost atins de un glonț tras cu pușca de la câteva sute de metri...
– Am strâns toate dovezile că l-ai ucis cu revolverul. Sunt amprentele tale.
– Cine ar fi putut fabrica acele dovezi?...
Știau bine că n-avea vină în acea crimă.
– Iertați-mă Înălțimea voastră, v-ați deplasat la Teano să mă învinuiți de o crimă pe care n-am făcut-o?
– Vei atârna în ștreang până are să ți se usuce carnea! l-a amenințat polițistul.
– Eu am înființat comunitatea lui Isa. Știi cum se cheamă Isa în limba voastră? Isus. Am creat și am finanțat o comunitate islamică a lui Isa, iar hagi era conducătorul ei spiritual.
– Și pentru ce fura, domnule?
– Cum să fure? a întrebat emirul în italiană.
Polițistul a protestat în arabă, cerându-i să dea ordin de execuție imediată, însă emirul voia să audă. Și Georgescu i-a spus despre haina bătrânului, pe care o purtase și el, plină de bani și bijuterii. „Ce știți de asta?”, a întrebat răstit emirul. Nimic. Unde este haina acum? Haina era... Haina era chiar acolo, în altă cameră a chesturii și nu conținea nimic. Fusese scuturată și de praf.
Cei doi frați gemeni de la chestură l-au îmbrâncit în camera neagră din beci.
– „Alleluia a te, vecchia malattia”[7]...
Georgescu a intrat poticnit în văgăuna în care se aflau doar doi dintre oamenii pe care-i cunoscuse mai devreme. Bătrânii nu mai erau acolo.
– Unde s-au dus?
– Au ieșit deocamdată. Don Pietro Coresi are relații în tot sudul Italiei și are rude puternice chiar în Sicilia. El a finanțat PSI, în secret, zece ani, dacă nu mai bine, și e membru important al noii frății Carboneria. Uup! Asta nu se spune!...
– Da-da, acum l-au eliberat pe cauțiune. Are să ne scape și pe noi. Stăm aici degeaba...
Georgescu avusese un moment de luciditate când îl considerase mafiot pe don Pietro. Și-atunci, băieții de lângă el puteau foarte bine să fie niște ucigași de profesie... Ce-i trecea prin minte? Erau curați, doar un pic sărați, ca lacrima. Guido era aproape de căsătorie cu fata lui don Pietro, iar Mario, cel mai în vârstă, avea două fete, să-i trăiască și deja un nepot care spusese primul cuvânt din viața lui cu o zi înainte să plece de-acasă. Guido era cumva rudă cu don Pietro, un nepot de-al treilea, însă această rudenie nu crea probleme în legătura maritală care se pusese la cale.
Stăteau pe băncuțe în beci și vorbeau despre viața contemporană din Napoli, despre schimbarea care golise de italieni sudul, însă nu de cei stabili, de vâna, de familiile vechi pe care nu le putea mișca nici o catastrofă de-acolo. Păi nu mai veniseră o dată arabii peste ei în istorie? Sudiștii supra-viețuiseră. Erau ca rocile solului arid din sud, erau de piatră.
– Ați auzit de „comunitatea islamică a lui Isus”?
– Nu. Ce-i aia?
– Mă gândesc la convertirea creștinilor într-o comunitate islamică, aparent... creștină... Ar fi ceva...
– Pleacă de-aici cu ideile astea stupide! Noi suntem creștini catolici și credem cu putere în sfânta Fecioară. Tu n-ai credință?
Georgescu s-a scuturat și s-a lepădat de necuratul înaintea dumnezeului mafioților. Unde-și găsise domnule să facă... să facă pe filo... prostul?! Au continuat să discute despre mizeria din Napoli, despre săracii din marele oraș, de criminalitate, Vezuviul și nesecatul său izvor de lavă, corupția, disperarea, despre Capri, cursa de Sardinia și explozia de pe vapor cu victime fără număr, despre un asteroid care se apropia de Terra și prevestirea altor nenorociri de astrologi și astroloage, despre sinuciderea magistratului care se ocupa de cazul atentatului din Palermo în care muriseră zeci de oameni, despre cutremur, sfârșitul lumii și altele, până când au fost siguri că vor fi săriți de masa de prânz, lucru enervant și-apoi stresul pe care îl aduce constatarea că nu mai sunt hrăniți deoarece sunt niște oameni... morți. Se făcuse seară, după cum le arăta ceasul biologic și au primit câte o pâinică și apă. Asta a fost totul și au rămas acolo peste noapte. Când s-a făcut dimineață Georgescu a fost scos din beci. Subinspectorul a avut tupeul să-l întrebe cum dormise.
– Excelent. Ca-n puf.
– Da? Ha-ha-ha! Poți să te pregătești de plecare. Înălțimea sa a făcut o fixație pentru tine. Te cari la palatul lui din Capua. Să vină mașina doar...
A văzut pe fereastră afară. Ploua și împrejurimile se arătau estompat ca o pictură în guașă. Auzea și streșinile, îi era frig, nu fusese încălzită clădirea Poliției. A cerut haine pentru că dârdâia și a primit scurta bătrânului pe care o mai purtase, împreună cu pantofii, împrumutați și aceia de la un mort, polițistul criminalist împușcat la Trevisio. Erau ca niște transplanturi. Veniseră și cei doi polițiști gemeni. Tineri de douăzeci și cinci, douăzeci și șapte de ani, cel mult. Erau nervoși, se certaseră de dimineață. Arătau ca o hidră despicată cu capete mânioase gata să-l muște.
– Mergem la palat?
– Da. Îl duceți pe arestat și îl predați lui Al-Nasr. Nu așteptați acolo că omul nu mai vine. Se transferă cu acte. Astea sunt actele, vi le semnează Nasr. Ați înțeles?
– Am înțeles, au zis în același timp, iar unul l-a încătușat să nu se piardă de ei.
Ginetta polițista, secretara, i-a cerut încă o mostră de semnătură arestatului, că stătuse în gazdă la ei, și i-a însoțit plecarea cu o grimasă de repulsie. Toți indivizii de vârsta a... patra, a cincea, sunt libidinoși fiindcă îi urmăresc privirea.
– Unde te uiți?
Trebuia să se uite la hârtie, nu?
Au trecut cu mașina prin apropierea catedralei...
– San Paride apără-ne de satană! Tu n-ai credință păgâne? l-a întrebat, ca mafioții păstrați încă la beci, fratele șofer.
– Dar voi în ce credeți?
– Noi în ce credem? Strânge-l de gât Toni, gâtuie-l! Ăsta și-a vândut sufletul!
Toni era și el turbat însă aștepta încă o vorbă a lui Georgescu, doar o vorbă în plus, pe care, evident, Georgescu n-a mai rostit-o. Au ajuns într-un sfert de oră la palat. Au întors mașina, au lăsat-o în parcare lângă rivieră și au trecut paralel cu zidul mare pe care era un desen indecent albastru și o inscripție să știe toți văzătorii vii sau morți, oameni și animale: „VITTORIO TË QUIERU!”[8] Au intrat în clădirea mare după ce au sunat la poartă. Era o echipă de indivizi foarte tineri, imberbi, femei? care s-au așezat împrejur să-i conducă la secretarul Al-Nasr. L-au așteptat să se despovăreze de altă sarcină, iar cei doi „poliziotti” au transferat tot „coletul”. Din partea lor aveau învoire să-l spânzure, eventual să le permită să se bucure de spectacol. Dar nu, au fost invitați să plece cât mai repede. Georgescu a stat acolo, pe un scaun, păzit de o „muia-hidină”. A stat, și a stat, și a așteptat... A vrut să se întindă cumva mai comod însă n-a fost lăsat, apoi s-a ridicat însă a fost apăsat pe umăr să rămână în loc...
– Nu mai pot, vreau să merg la toaletă, înțelegi?
Înțelegea, astfel că a putut să se miște de pe scaunul de tortură... Clădirea era enormă, toate încăperile erau înalte, pentru uriași, dar toaleta comună avea câteva cabine să se vadă scăfârlia unui individ cât era el, ridicat în picioare. Dacă stătea pe vârfuri o vedea pe fata care aștepta înăuntru. Cât de neplăcut! Îl inhiba, e o treabă care se practică în intimitate, dacă n-or fi schimbat obiceiul arabii...
– Pleacă de-aici! Nu pot, nu înțelegi?
Fata a ieșit să aștepte la ușă. Dar nu avea nici ea încredere în necredincioși. Era o tânără marocană venită cu toată familia în țara făgăduinței, Italia. De-acolo urma să se pornească Jihadul final, era o mai veche profeție, iar conducător nu putea să fie decât Al-Mahdi, stră-stră-stră... strănepot al lui Muhammad apostolul lui Allah, fie-i binecuvântat și preamărit numele, pe linia Fatimei, prima sa fiică. Cei ce vor fi alături de el vor cunoaște bucuria și plăcerile raiului credincioșilor, chiar și femeile vor avea o soartă mai bună...
A lăsat un timp de reflecție necredinciosului dar când a intenționat să-l deranjeze, în fine, a auzit pe holuri ceva care a făcut-o să înghețe:
– Necredinciosul a evadat! A fugit! Prindeți-l imediat altfel Înălțimea sa vă sacrifică pe toți!
S-a temut să se miște din loc, s-a temut să deschidă ușa, știa că n-are cum să iasă de-acolo, geamurile erau blocate, oricum dădeau în curte, curtea avea ziduri de trei metri, le putea sări dacă se duplica și urca în propria sa cârcă... Aişa a scos pumnalul încovoiat să se apere ori să atace vrășmașul pe care-l știa în sala mare a budei comune. Înăuntru nu părea să fie cineva. Fereastra era închisă... Doar dacă era duhul din poveste putea să iasă. Deodată a auzit un zgomot terifiant. Necredinciosul s-a prăbușit în afara cabinei, cu pantalonii în vine. Fata a sărit să-l imobilizeze. Voia să fugă, i se părea firesc, toți erau disperați să-l găsească și a strigat puternic că l-a prins. Georgescu a fost degrabă înconjurat de toți și a cerut voie să-și ridice pantalonii. Adormise pe closet dar n-a fost crezut. Al-Nasr, îmbrăcat în uniforma lui urâtă cu fireturi aurii și albastre, l-a întrebat:
– Ai vrut să evadezi?
– De-aici? Aș fi vrut însă n-am cum. Este o fortăreață.
A văzut că era căutat și de spionul cu elice al emirului. Se pare că scandalul presupusei dispariții îi scurtase așteptarea. Înălțimea sa era îmbrăcat într-o ținută militară diferită, cu caschetă albă și însemne de ofițer superior de marină. Georgescu l-a salutat aplecându-se protocolar însă emirul nu l-a luat în seamă. A vorbit cu Al-Nasr, a râs și s-a destins. Înțelesese mai bine decât toți ce se întâmplase. A zis că recuperase conținutul buzunarelor scurtei pe care o îmbrăcase Georgescu, apoi a transmis un ordin, să vină un tip, Munhir, și când a apărut grăsuțul Munhir, un italian care nu prea știa arabă, a vorbit în câteva cuvinte, traduse de Al-Nasr, despre rețeaua pe care avea în minte să o realizeze, „La regola di Isa”[9]. Această rețea trebuia să-i procure soldați pentru războiul care va izbucni în curând. Georgescu și-a amintit despre tratativele de pace și speranțele pe care le afișau italienii. Adio pace! Oare ce influență avea emirul în lumea islamică? N-a înțeles prea multe nici din bălmăjeala pe care a expus-o grăsuțul Munhir referindu-se la organizația din regiunea Puglia, iar când i s-a cerut să organizeze cu acel Munhir o comunitate în regiune, Georgescu a afișat o privire tâmpă, sau derutată.
– Ai înțeles ce-am zis?
– Da-da.
– Ce-ai înțeles? Haide spune!
Nu doar că nu înțelesese bine dar... ce tâmpenie era aceasta? Nu ceruse nimănui o slujbă. Omul acela, emirul, credea că-i este stăpân, că e stăpânul tuturor! S-a născut stăpân deci lumea, pământul, marea, trebuiau să i se supună. Era un om totuși, el nu aflase că este muritor ca toți ceilalți? Da. Deținea puterea, iar puterea, se vedea bine, face reguli.
Georgescu a acceptat tot cu o condiție. Să i se facă și lui un act de identitate valabil, pe care să-l recunoască autoritățile. Emirul l-a predat lui Al-Nasr, iar el a rămas să discute mai departe cu Munhir. Erau destule probleme cu dogma regulii, așa cum era în acel moment nu se potrivea, îi crea un ascendent prorocului Isa în fața profetului și fusese aspru certat de un cunoscut comentator al Cărții Adevărului...
Georgescu și-a văzut numele pe cartea de identitate, un dreptunghi de carton pe care se găseau toate semnalmentele sale înscrise în memoria de siliciu. Orice mobil putea să afișeze poza lui, amprentele, să-l identifice, să-i arate chiar adresa fictivă din Napoli. A primit bani, emirul era decis să-i confere încrederea sa, în fine, a vorbit cu Munhir, care i-a cerut să-i spună Merconi, urma să meargă împreună până la Bari și de-acolo... Și de-acolo?
Ce-l mai putea reține în Italia arabă? Avea un act și parcă-i era mai ușor să revină la normalitate sus în Italia adevărată. Ideea Jihadului i se părea fantasmagorică. Doar știa cum ajunseseră arabii stăpâni acolo. Nu făcuseră nici o ispravă militară. Se înmulțiseră copleșitor.
[1] tr.it.: bătrân, vechi
[2] tr.it.: Paste cu varză
[3] tr.it.: murdărie
[4] tr.it.: frizerie
[5] tr.it.: nebunie
[6] tr.it.: Urare din partea comandantului: Bine ați venit la sediul Colectivului Poliției orașului Teano...
[7] tr.it.: Aleluia ție, boală bătrână
[8] tr. napoletana.: VITTORIO, TE IUBESC!
[9] organizație religioasă musulmană
Comentarii
Trimiteți un comentariu