16. La drumul mare spre nicăieri. Protecție personală antidemon
Vineri, 11 noiembrie, Georgescu era într-un Fiat bleumarin pe șoseaua care traversa peninsula către Bari, capitala regiunii Puglia. Călătorea alături de Munhir Merconi care i-a vorbit despre viitorul său birou, despre câți angajați pot fi, cum ar trebui să atragă adepți, că el însuși trebuia convertit la islamism și au mai discutat despre „il vecchio”. Fusese un om excepțional, un vizionar, un deschizător de drumuri,... Ce om! Dar înnebunise. Toată povestea arăta că se scrântise rău la cap, ceruse dreptul la pensie și părăsise facțiunea. Dintr-o asemenea poziție se iese pe catafalc, nu există pensie. Se ocupase de ea timp de cinci ani. Cinci ani? Musulmanii erau la putere de câteva luni. Da, însă erau în Italia de sute de ani.
– Va trebui să mergi pentru o zi în Tunisia să depui jurământ de credință.
– Tunisia?
– Da. Tu cum l-ai cunoscut pe „Pastore”?
Așa îi spunea „bătrânului”.
– Mi-a salvat viața, undeva în nord. Din păcate eu n-am reușit să-l salvez pe el.
– Abdul al-Nasr ți-a zis Giorgies, sau așa... Ești și tu de altă nație?
– Sunt român.
– Aha.
Ploua, ploua... Au trecut printre munți, pe autostradă, pe lângă Avelino, și s-au plictisit curând pentru că nu aveau multe să-și spună, Georgescu nici nu reușise să se hrănească, iar mațele sale concertau. Merconi abia îl suporta lângă el fiindcă puțea a canal, însă avea să se curețe de mizerie și păcate la casa din Bari. „Veniți în casa mea, veniți, veniți, am să vă dau tot ce doriți!” Astfel suna mesajul dedicat adepților, adeptului Georgescu... Ar fi trebuit să vorbească și cu muftiul de la moschee, avea programată o audiență la guvernatorul regiunii, nevastă-sa era gravidă, marea nu-i făcea bine și se mutase la Andria, ar fi trebuit să o vadă în drum... Umbla cu secretara după el, ședea în față cu șoferul și lua notițe pe tableta mereu pregătită să nu piardă vreun cuvânt prețios pe care-l scotea grăsuțul și jovialul ei șef. Merconi avea o figură de om de afaceri și, privind obiectiv activitatea sa, oare nu era o afacere, oportunitatea sare ca iepurele din tufiș, nu? Îl prinsese cu ambele brațe Merconi, ce mai conta că-și pierduse numele, Silvio, pe drum, că înlocuise cuminecătura cu rugăciunile și prosternările pe preș către Mecca și Ierusalim, pentru că-i cerea Regula... Lilla era tare drăguță și supusă, și-ar fi permis altă nevastă însă căsătoria la musulmani se face pentru dotă, iar Lilla era săracă, nu-i putea oferi decât plăcerea aceea trecătoare...
– He-he!
Marconi își întoarse gândurile de pe calea lor îngustă când văzu un blocaj veritabil pe autostradă exact acolo unde se făcea racordul cu șoseaua spre Benevento. Două camioane mari se loviseră dur, unul se așezase transversal pe șosea, celălalt rămăsese în drum doar cu cabina. Alt șofer cu o mașină destul de șifonată le-a strigat:
– Fugiți, este o cisternă cu hidrogen lichid, poate exploda în orice clipă!
– Ia vezi Robi ce s-a întâmplat? Moșul ăla are vedenii. Unde e cisterna?
Robi, șoferul, a ieșit să vadă unde a dispărut cisterna. Erau patru-cinci automobile oprite, încă nu apăruse poliția autostrăzii, dacă mai exista, Georgescu nu observase, e, nu observase! nici nu vedea mare lucru pe ferestrele plouate. Doar ceva prin parbrizul din față. Nu văzuse polițiști pe autostradă. Intra frigul pe ușa lăsată deschisă de Robi și se făcea condens pe ferestre. Un pic. Apoi un suflu colosal și zgomotul pe care nici nu a putut să-l audă... Mașina a zburat învârtindu-se, a făcut un salt în timp și spațiu. Lilla a fost absorbită de exterior, și Merconi a sărit dincolo, în față, prin parbriz, în timp ce Georgescu s-a agățat de scaunul șoferului. Mașina a ajuns iar pe teren, aproape de stâlpul podului care supratraversa autostrada. Cisterna fusese probabil ascunsă de remorca celeilalte mașini deoarece tirul se spulberase și părți din el fuseseră împrăștiate pe toată zona, iar în locul unde stătuse cisterna era un mare crater în beton. Automobilul în care se mai afla Georgescu își pierduse parbrizul, avea o ușă ruptă, fusese lovit în spate mai rău decât peste bot, iar partea dinăuntru se umpluse de bășicile cu aer care nu-i protejaseră deloc pe pasageri.
Georgescu a ieșit zăpăcit din mașina aceea, abia reușea să se adune mental, să priceapă unde se afla și cum se petrecuse toată catastrofa. Și ploua, ploua... S-a dus către locul deflagrației și l-a văzut pe Merconi. Era întins într-o parte, lângă autostradă, pe iarbă. A vrut să vadă dacă mai trăiește. Merconi trăia însă pe fată n-a mai găsit-o, iar pe Robi... nu. Ce măcel fusese acolo! Fața lui Merconi era însângerată, avea probabil oasele rupte... Nu îl putea mișca... Ar fi trebuit să anunțe cumva ambulanța, sau... Poate că anunțaseră alții, erau câteva mașini care nu fuseseră afectate. S-a întors la mașina lui Merconi. A căutat ceva înăuntru, să vadă ce putea folosi. El nu avea decât niște zgârieturi pe față, pe mâini, parcă și capul era spart... Nu prea grav. A căutat și a găsit o trusă de prim ajutor cu care s-a curățat, mai apoi a ajuns altă mașină în preajmă. O femeie a venit să-l ajute, un domn l-a chestionat.
– Unde mergi?
– La Bari. Eram cu șeful, secretara, șoferul... Ce să fac? Ei sunt morți, mașină e distrusă...
– Noi mergem la Canosa di Puglia. Dacă vrei te putem duce până acolo. Ajungi ușor la Bari.
Nimic nu mai părea recuperabil. Doar geanta de diplomat a lui Merconi însă n-avea chei pentru ea. S-a întrebat dacă era bine s-o ia de-acolo, sau dacă se putea întoarce să-l buzunărească pe Merconi, șeful său pentru câteva ore. A luat geanta, oricum ar fi ajuns în mâinile altora. Apoi le-a cerut amabililor săi salvatori să-i permită să caute ceva în buzunarul șefului întins inconștient pe pământ. A căutat o telecomandă și a luat ceva cu buton.
– E mort?
– E mort. Eu nu-l mai pot ajuta. Trebuie să duc urgent actele la sediul firmei. Am rămas fără mobil și nu știu numărul pe de rost, nu pot suna...
– Este o firmă cunoscută?
– Nu. Face transport de mărfuri, știți?
– Aha.
Asta putea Georgescu să spună despre ceea ce era sau trebuia să fie. Dezordinea sa vestimentară avea în fine o explicație. Trecuse printr-o nenorocire. Poate că ar fi fost normal să dea declarație, fusese martor, și oamenii care-l transportau fuseseră, ei văzuseră chiar mai bine, dar fiecare avea motive să nu aștepte. La Canosa au ajuns într-o oră, o oră și jumătate. A fost îndrumat spre locul de unde putea să ia un „pullman” până la Bari. Călătoria era ieftină pentru că Bari e aproape. Le-a mulțumit și s-au despărțit. Georgescu scosese din buzunarul lui Merconi și o bancnotă de cincizeci de mii de lire. Cum ar fi putut ajunge la Bari altfel? Autobuzul era plin de musulmani de origine pakistaneză. Vorbeau zgomotos, copiii alergau de la unii la ceilalți, se afla în patria vacarmului. În Bari a mâncat puțin, mâncarea avea prețuri exagerate, și s-a hotărât să meargă la Lecce. Făcuse parte dintr-o comunitate mică de români, spera să-și mai găsească prieteni acolo. Deoarece nu exista în el nici o atracție pentru religia islamică nu a căutat casa lui Munhir Merconi. Dealtfel nici nu știa unde o putea găsi. A încercat să deschidă geanta însă telecomanda pe care o avea era pentru altceva sau, pur și simplu nu știa s-o folosească. Putea fi un cod.
Bari este port la Adriatica, are o faleză lungă și o șosea de-a lungul ei, iar șoseaua aceea continuă până la Brindisi după ce dă în autostrada Adriatica. Georgescu avea nevoie să știe despre cursa cu vaporul de la Brindisi către Roma, apoi să se ducă la Lecce. „Il pullman delle Autolinee Sita S.p.a.”[1] îl putea transporta de la Bari la Brindisi și apoi în centrul orașului Lecce. Asta a văzut ca publicitate pe zidul gării din Bari. Nu a venit nici un autobuz acolo. A așteptat o jumătate de oră apoi a întrebat.
– Cu trenul ajungi sigur, i-a zis un domn, cu mașină poți avea probleme.
În mod ciudat, nu exista cursă de persoane cu trenul către Lecce, numai la Brindisi.
– Vreau să merg la Lecce.
– Nu se poate decât la Brindisi. De-acolo mergi cu „pullman”-ul.
– S-a desființat?
– S-a stricat electricitatea. Nu știai?
Cum era posibil să se altereze ceva stabil, atât de grav, în câteva luni? Părea stabil, avea o sută de ani, două, de existență... mai mult... Prea repede! Nici Bari nu-i părea un oraș civilizat. Era murdar, acoperit de mâzgă, de ceață, de tristețe. Se așezase o negură pe el, parcă definitiv. Pe drumul către Brindisi a stat cu ochii pe fereastră. Autostrada părea să alerge când pe dreapta, când pe stânga. A simțit că este ceva ciudat când au ajuns aproape de Monopoli. Pe autostradă nu circula nici o mașină. Fusese și acolo un accident? Ori se petrecuse altceva? Poate s-a introdus taxa de autostradă sau... sau nu mai funcționa rețeaua de încărcare a bateriilor... A vrut să întrebe. Călătorii nu știau italiana. Păreau amabili însă nu-i puteau răspunde. A plecat în alt vagon, trenul avea patru vagoane mai vechi, nu era tren de viteză, a căutat un conductor de vagon. Nu era nici unul. Orășelul Monopoli îi păru cam nepopulat. Nici n-au așteptat mult, iar din tren au plecat doi oameni. Doar doi! Vedea parcă același peisaj, adică... nu e mult de spus pentru a-l descrie: iarbă, piatră, niște sate, iarbă, marea, autostrada... La Bari se oprise ploaia, pe drumul spre Brindisi ploua din nou. Trenul a oprit înainte să intre în oraș. A rămas înțepenit și i-a plecat locomotiva. Și ceilalți observaseră, spuneau pe limba lor arătând cum se îndepărta locomotiva. Se vedea orașul spre dreapta, la stânga se vedea lacul și o șosea. Georgescu a gândit că poate merge pe jos câțiva kilometri, cine știe când ar fi venit înapoi locomotiva, și a coborât. Coborâseră și alții însă nu s-au îndepărtat. Georgescu voia să ajungă în Lecce chiar în acea zi. N-avea bani să înnopteze în Brindisi. Cunoștea bine orașul, chiar lucrase în Brindisi, astfel încât se putea orienta ușor. Timpul îl presa. Nu își permitea să rateze ultimul autobuz către Lecce. Se însera deja, trecuse de ora patru. A mers până în port gândind unde să stea peste noapte, dacă nu poate lua mașină. Erau câteva biserici, cunoștea și o parohie greco-ortodoxă, își găsise o gazdă acolo, cândva. „Ia să vedem!” Când a ajuns în port era deja întuneric. Ploaia se oprise, burnița ușor, destul pentru ca să-și țină umbrelă geanta grea, metalică. Măcar folosea la ceva! În port erau câteva lumini și chiar un vapor mic, o cursă de călători spre Taranto. Era așa, ca un scărpinat pe după ceafă, un ocol de două sute de kilometri în loc să faci șaptezeci cu mașina sau cu trenul.
– Dar la Roma nu merge? l-a întrebat glumeț pe comandant.
Omul n-a râs deloc. I-a zis în puglieză:
– Pleacă de-aici, turnătorule!
Georgescu a plecat. Nu poți ști cum reacționează brutele. A fost oprit de o echipă a Poliției portuare. I-au cerut documente. Ce documente? Cartea de identitate.
– Ce cauți în port?
– A oprit trenul în câmp și am venit pe-aici pentru a intra în oraș. Vreau să merg la Lecce.
– Nu poți ajunge la Lecce, i-a zis arabul care știa italiana.
– De ce?
– Haide, pleacă!
Nu l-au căutat în geantă. Ar fi avut probleme fiindcă nici nu știa s-o deschidă. Era bine să desfacă geanta aceea înainte să fie acuzat de furt. Singur alesese să o ia. Fusese bună la ploaie! Trebuia izbită cu o greutate mare să crape. Unde să găsească un bolovan așa de greu? A pătruns pe străzile înguste, pietruite. Știa taverna unui grec pe una dintre străduțele-alea. Un local ieftin, bine ascuns, unde ar fi putut să întâlnească și cunoștințe. Venise și cu prietenii acolo... Îl știa pe grec, îl chema Nicos Panagiotis și spunea că taverna lui e cea mai veche din Brindisi, că o moștenise de la străbunii săi. Brindisi fusese colonie grecească în antichitate. De-atunci avea taverna Panagiotis! Povești...
Orașul nu era bine luminat, iar plimbarea pe străduțele acelea a devenit brusc, palpitantă. Nu-și amintea ca orașul vechi să fi fost plin de arabi, sau,... Erau bărbați, ba, parcă și femei, în majoritate tineri. Așteptau, în pâlcuri. Îl priveau, îl urmăreau, murmurau, vorbeau despre el. A încercat să nu-i atingă, să nu-i privească, să nu pară vulnerabil,... Însă era. Murmurele s-au accentuat. A fost strigat dar n-a răspuns. Era pe o stradă importantă, cu mașini parcate, iar oamenii stăteau pe la colțuri, parcă așteptau ceva. Un peștișor, o pradă, să le pice în plasă? A ajuns pe străduța unde știa că se află taverna, însă nu mai era nimic. Fusese devastată, nu mai avea nici ușă sau ferestre. Încă vedea parte din bar. Totul fusese luat de-acolo, erau câteva găuri în clădirea cu etaj. O ruină murdară! Sus părea locuit. S-a întors. Atunci a fost pleznit cu ceva peste față și a căzut pe spate. A simțit cum i se duce craniul spre piatra pavajului. Geanta s-a lovit cu zgomot de pietre, picioarele s-au desprins de sol și Georgescu s-a prăbușit. Nu s-a lovit tare de caldarâm dar a rămas acolo, nu avea curaj să se ridice. Un om aflat alături a așteptat puțin să-l privească, apoi l-a căutat în buzunare. A făcut-o încet, meticulos, de parcă avea tot timpul din lume. Nu era singur. Altul ridicase geanta. Au vorbit ceva. Cel care-l buzunărise a rotit un stilet. L-a întors, ca și cum intenționa să-i secționeze carotida, apoi i-a tăiat căptușeala hainei. A tras de ea, iar acolitul său a luminat cu lanterna. Au vorbit iar...
Pe strada mare a trecut încet o mașină. Un proiector a luminat străduța. Tâlharii și-au acoperit ochii, apoi s-au dus, alergând zgomotos pe pietre... Cineva striga... Strigătul se grăbea pe strada îngustă să-i prindă pe prădători...
Georgescu a ajuns la spital, nu departe de locul incidentului. Îi sudaseră tăietura de pe față cu trei copci. Nu avea traumatism cranian. Doar un cucui dureros. O tânără i-a pansat rana și i-a zis în arabă cum trebuie să-și protejeze fața. Un polițist a venit spre el și i-a arătat telefonul mobil. „Nu-nu”... Nu era al lui. I l-a dat să vorbească.
„Geo...ecu?” „Mă auzi Geoecu?” Era o voce cunoscută. Semăna puțin cu vocea lui Merconi, însă avea un accent străin... Înălțimea sa?
– Unde ești, Geoecu?
– La Brindisi, Înălțimea voastră.
– Ce cauți la Brindisi ticălosule? De ce am avut eu încredere în tine? Pentru ce te-am salvat de spânzurătoare?
Era ca un banc negru. Îl salvase de la moartea la care tot el voia să-l condamne. Pe nedrept.
– Nu știam ce să fac după moartea lui Merconi...
– Munhir n-a murit. Întoarce-te imediat la Bari!
– Dar mi-a fost furată geanta...
– Nu-i nimic. Are să ajungă o dată cu tine acolo...
Și i-a zis că este așteptat în apropierea spitalului de mașină.
– Te cunosc oamenii.
Emirul a vorbit cu cineva de alături în arabă și a încheiat convorbirea cu Georgescu fără să-i mai zică nimic. L-a lăsat așa... Așa... „Cum...”? I-a dat polițistului telefonul mobil. Cum de îl găsise? Nici măcar nu își declarase identitatea, doar dacă... Și-a cerut haina groasă. Medicii nu știau italiana, polițiștii nu cunoșteau nici ei... A făcut semn. Haina sa groasă atârna toată și pe toate părțile, acoperind un scaun, acolo unde erau și polițiștii. Brusc, năucitor, lumea a dat buzna afară. Era un „Heba-heba-heba!” de toată nebunia ca și cum trecea mireasa prin fața spitalului. Georgescu s-a minunat revăzându-şi haina. Ar fi trebuit să-i prindă căptușeala sau să o rupă. Ce căutaseră hoții în ea? Ce să caute? Mai nimic. Din tot ce avusese prin buzunare, ceva îi rămăsese: actul de identitate. A pus „jerpelitura” pe el și a ieșit pentru a se holba la ceea ce se holba toată lumea și doamna doctor. Cerul era terenul de observație și cum pe sus nu se vedea mare lucru din cauza norilor, Georgescu avu posibilitatea să vadă oamenii, iar între ei îl recunoscu pe individul care voia să-l radă cu un cuțit, o oră mai înainte. Era împreună cu alt personaj, probabil complicele și se făcu o sinapsă în creierul obosit al lui Georgescu, după ce recuperă vorbele emirului despre geantă și-apoi despre oamenii care-l cunoșteau. „Geanta are să ajungă o dată cu tine... Te cunosc oamenii...”. „Ăștia sunt oamenii emirului! Cum au dat de mine?” Nu-și dorea deloc să meargă la Bari, n-avea chef de conflicte, de religie, de campanii de racolare... Astfel de lucruri puteau fi făcute numai de tineri... lobotomizaţi. Ce bine-ar fi fost să se întindă într-un pat de spital noaptea aceea! Însă nu i s-ar fi permis. Doamna care-l pansase voia să-i descarce datele din cartea de identitate și să-l expedieze acasă. Doar că el n-avea casă și nici măcar nu se putea înțelege cu doctora. Ar fi fost posibil să se ascundă în clădire? Asta era, deocamdată, problema lui Georgescu, fugarul. Oamenii emirului îl vor căuta, și de această dată emirul n-are să-l mai ierte, și... Parcă nu astfel a fost existența sa în ultimele săptămâni?
Pe scări accesul era oprit spre subsol de o ușă cu lacăt, însă prin spital se mergea și cu liftul așa încât Georgescu a ajuns în acest mod dedesubt. Era locul unde se afla vestiarul echipei de serviciu și chiar instalația de încălzire, o pompă de căldură cât un dulap mare, în care se prepara apa caldă care circula prin conducte. Deocamdată nu era nimeni înăuntru și s-ar fi putut întinde pe pardoseala rece. Unde să-și găsească un pat încălzit și moale? S-a lungit acolo, în vestiar. Miroseau pantofii de lucru, dar se simțea cumva ascuns, dosit. A auzit liftul coborând iarăși, a auzit cum frânează, cum atinge pragul și parcă pufăie ușor. Apoi s-a deschis ușa și cineva a ieșit de-acolo tușind. Dacă îl căuta pe Georgescu, ei bine nu-l mai putea surprinde. Îl putea înspăimânta numai. Persoana a troşăit pe-acolo și a intrat în vestiar. L-a văzut pe Georgescu și s-au speriat amândoi. Era o femeie.
– A! a strigat. Un vagabond nespălat! Cum ai intrat? Pleacă de-aici! Acum! Imediat să ieși! Aici nu e loc pentru golani...
– Doamnă... doamnă... doamnă...! Am fost rănit, am fost rănit...
– Mergi în salon!
– Nu pot. Sunt așteptat de niște asasini plătiți.
– Dumnezeule! De ce vorbești italiana? Ai ceva la cap?
– Un cucui.
Femeia l-a privit iar, s-a uitat la el cu atenție...
– De ce-ai venit aici?
– Aș fi rămas la etaj însă nu știu araba. Și ăia de sus nu m-ar ține. Unde să mă duc noaptea? Aveam niște bani și mi-au luat banii din buzunar. Ei mi-au tăiat haina..., s-a plâns Georgescu.
A luat așa, o moacă de bleg. Ce să facă? Era pe teritoriul ei. A suportat încă o examinare.
– Și dacă mă găsește cineva cu tine aici? Spune că mi-am adus amantul! Sunt femeie măritată.
Părea o glumă și Georgescu îndrăzni să zâmbească. Apoi avu o grimasă de durere. Copcile îi strângeau fața.
– N-am unde merge. Am să plec dimineața. Stau aici, în colț, nu spun nimic, nu ating nimic, doar încerc să mă odihnesc. Mâine vreau să merg la Lecce.
– La Lecce nu se poate. E păzit drumul, au pus sârmă ghimpată. E contaminare chimică de la combinatul din Trepuzzi.
– Care combinat? Era un combinat la Trepuzzi? O rafinărie de reziduuri chimice.
– Aia e.
– Și oamenii? Locuitorii?
Femeia era vicioasă. L-a poftit la o țigară de tutun. E drept că n-ar fi trebuit să fumeze acolo, însă de când se instalaseră arabii la șefie anumite interdicții fuseseră ridicate și se impuseseră altele. Fumatul era tolerat prin cotloane. Avea un scăunel și s-a așezat la taclale. Ținea pe cap o basma lungă strânsă de gât, și i-a desfăcut nodurile. Ăsta era un obicei nesuferit... Văzută așa, mai relaxat, părea de patruzeci de ani. Lucra de doi ani la „ospedale” și ajungea periodic în tura de noapte pe care o suporta fiecare dintre colegii săi. Erau și noaptea intervenții de urgență, omul de serviciu curăța orice dacă era solicitat printr-un interfon. Deocamdată, abia plecase tura de după amiază, se dusese mai devreme să vadă împreună cu ceilalți un fenomen astronomic și semn astrologic dintr-o serie care anunță sfârșitul unui ciclu și începutul altuia, adică o catastrofă iminentă.
– Ce fenomen?
– De unde vii omule? Trecerea stelei Meungii pe lângă Pământ. O stea cu coadă. O coadă roșie... Ce semn mai rău poate să fie?
– Cometa Meungii? Aveam o listă de comete dar nu-mi amintesc de cometa Me..! Cometa...
– Steaua...
– De-asta e lumea afară, în stradă?
– Dacă mai e. Se spune că tot orizontul se va înroși din cauza stelei. Numai că este cam înnorat.
– Și de ce n-ați rămas acolo să vedeți fenomenul?
– E, uite, ca să te surprind pe tine aici! a râs femeia ca o iapă, dezvăluindu-și gingia superioară.
Avea dinții de sus puși.
– Dar locuitorii din Lecce, și-a amintit Georgescu. Cu ei ce s-a întâmplat?
– Cine știe? Trăiesc ori au murit.
– Nu se poate!
Doamna Angela i-a zis cum e chemată pe numele mic și i-a făcut o confesiune.
– Știi pentru ce nu te-am alungat?
– De milă.
– Pentru că vorbeai italiana și... nu am mai auzit pe cineva că vorbește... așa, ca tine, de-aproape un an și-mi pare deja... o viață... Fiul meu vorbea ca tine, peltic și sâsâit. A pierit pe mare... Undeva departe, în strâmtoarea Aden. Ai auzit de ea? De strâmtoarea Aden?
– Strâmtoarea Aden? Există? Nu știu...
– Cum ai ajuns în Brindisi? a pus această întrebare și nu a mai așteptat răspuns deoarece s-a auzit sunată.
Era un apel țârâit. Angela cunoștea câteva cuvinte arabe, dar, probabil și arabii știau ceva italiană și făceau un melanj pentru a se înțelege. La secția de chirurgie se produsese un incident. Era nevoie să se curețe imediat pentru că se aglomerau dacă întârzia. Angela își avea instrumentele sus. A urcat în ascensor și l-a lăsat pe Georgescu singur. Și-a refăcut grijulie basmaua în oglinda ascensorului, a mai tras de veșminte, a respirat adânc, să se ducă mirosul de țigară, și a ieșit la etajul al doilea. A fost chemată mai repede, cu strigăte scurte, repetate. A văzut o murdărie gravă în salonul de operații. Sânge, alte lichide colorate, resturi organice... Erau resturi de intestin uman... și un miros infect... Ar fi putut să curețe și asistentele însă nu se atingeau de organe căzute. Jos era locul pe care opera Angela. A împărțit apele, a spălat și apoi a așezat uneltele de operație găsite pe jos... Erau și cioburi, cearșafurile se îmbibaseră de lichid... Fusese o luptă? Nu. Se întrerupsese curentul. Era o defecțiune la sistemul de alimentare cu energie electrică pe care nimeni nu reușea să o repare, iar lumina se întrerupea sau pâlpâia. Câteodată erau și avarii de durată. A aruncat totul în coșuri, le-a pus în cărucior... Gata! Doctorul a intrat să vadă locul..., bine, putea pleca, mai departe se ocupau asistentele... Angela a sortat gunoaiele și după ce a trimis fiecare parte acolo unde trebuia, s-a curățat și s-a întors la bârlogul ei de la subsol. În drum a fost oprită de un paznic însoțit de un tânăr arab bine îmbrăcat, cu mustață și zâmbet prietenos. Paznicul a încercat să o facă să priceapă că domnul acela este agent și caută un criminal fugar, probabil ascuns în spital. I-au arătat chipul lui Georgescu pe aparatul video. „L-ai văzut pe-aici?” Pe-ăsta? Angela s-a uitat la poză. „Parcă era unul la pansat... Nu? Dar a trecut ceva timp...” Agentul i-a mulțumit, un gest neobișnuit, afișând același zâmbet: „Şakera[2]!”. Apoi s-a stins iar lumina, s-a aprins, s-a stins... Nu a coborât cu liftul. Se oprea și s-ar fi putut defecta. Rămânea între etaje. A mers pe scări. Lângă grilaj a văzut un bărbat. Cerceta lacătul. S-a întors către ea și i-a arătat un cuțit. I-a făcut semn să deschidă: „Fâtăha![3]” și a rotit vârful ascuțit în lacăt. S-a făcut întuneric, apoi s-a aprins iar lumina. Femeia a fugit pe scări. S-a stins...
Georgescu auzise zgomotul însă n-a înțeles. Dormise puțin, era foarte obosit, trecuse prin două traumatisme în ziua aceea, ar fi dormit în orice poziție, chiar și în picioare. A crezut că femeia intrase și a vrut să profite până revine să-l mai țină de vorbă. Dar n-a venit și el a adormit din nou. A visat rău, a visat rude moarte demult, furtul unei mașini, primejdii, oameni care-l pândeau... S-a trezit însetat și a chemat-o pe Angela. Nu i-a răspuns, dar nici el n-a plecat din vestiar deoarece era întuneric și a căzut iar într-o stare semiconștientă, apoi a dormit și când s-a trezit era luminat culoarul. A chemat-o din nou: „Angela, Angela...” Dar Angela nu i-a răspuns. Avea și altă problemă. Nu dorea să fie găsit acolo de colegii ei de muncă.
– Unde o fi femeia asta?
N-a găsit-o, a ajuns chiar până la ușa rotundă care se deschidea cu o rotiță. Fusese închisă dinăuntru. Ar fi putut să rămână o oră, cel mult două la subsol apoi trebuia să iasă fie că revenea sau nu femeia. Probabil serviciul de dimineață începe devreme, înainte să se lumineze de ziuă... „Unde o sta?” Îi plăcea mult să vorbească...
Fugeau niște câini în visul său, fugeau și parcă veneau spre el. Fugeau repede însă abia înaintau. Câini ucigași cărora le curgea saliva din gură de parcă el, Georgescu, era hrana promisă... A fost trezit de țârâitul interfonului. Angela nu era înăuntru să răspundă. Oare nu ieșise din spital? Apelul s-a întrerupt, dar a fost reluat. Era posibil să vină cineva acolo... S-a ridicat de la locul său, a ieșit din vestiar și a rămas undeva în întunericul coridorului. Liftul a coborât leneș. Din el a ieșit un gardian al spitalului. Georgescu a așteptat să-l vadă intrând în vestiar și s-a mutat repede în lift, apoi a urcat la parterul clădirii. A văzut o femeie care moțăia și s-a strecurat pe-aproape numai că și ea l-a văzut și a strigat două trei vorbe spre el când era aproape de ieșire. A ridicat mâna ca și cum i-ar fi cerut să aștepte și a coborât scările.
Era întuneric și ceață peste tot orașul iar lumea care aglomerase străzile câteva ore mai devreme dispăruse. Nu știa decât un loc unde ar fi putut rămâne până se lumina fără să fie prea deranjat, gara. Îi părea rău că nu avusese ocazia să mulțumească protectoarei sale din acea noapte. Trebuia să se grăbească astfel încât să nu bată la ochi. Era o zonă mai deschisă a orașului totuși ceața îi crea un oarecare camuflaj. Gara era pustie. Își auzea pașii, chiar să șadă pe un scaun îi părea prea zgomotos. Acolo nu se putea ascunde, era vizibil oriunde ar fi stat. Înăuntru era ceva mai cald, afară ar fi înghețat. A încercat o posibilitate să-și agațe căptușeala deoarece atârna. Ce căutaseră tâlharii aceia? Bijuteriile moșului? Aflaseră și ei de comoara pe care o ținuse temporar la sân? Fuseseră golite buzunarele de mult timp. A închis ochii Georgescu, s-a micșorat în scaunul acela, și-a sprijinit cucuiul de peretele din spate... A stat un pic, a meditat asupra lucrurilor, asupra întoarcerii sale, asupra fatalismului... Nu l-a luat somnul, a auzit un fluier, era un fluier de polițist, de paznic... De ce-l deranja? A așteptat nemișcat să se-apropie. Ce mitocan, a suflat în instrumentul acela chiar în urechea lui! Erau doi și l-au certat plini de iritare, unul în arabă, celălalt în italiană. I-au cercetat actul de identitate pe care Georgescu l-a întins cu lehamite. A mai venit unul...
– N-ai auzit, italian împuțit, n-ai auzit? Scoală-te și circulă! În gară nu este nici hotel, nici spital. Ai fost în Lecce? Ești contaminat?
Gardienii arabi au observat rana lui Georgescu, s-au cutremurat de groază și i-au confiscat cartea de identitate, apoi, dându-și seama că și aceea conținea otravă au aruncat-o cât colo.
– Ieși afară, ieși afară imediat, auzi?
Georgescu era desigur obosit însă observase oportunitatea care se deschisese deodată. Să pozeze într-un sinistrat îl tenta... dar putea să fie foarte periculos deoarece ar fi devenit popular, iar agresorii săi, oamenii emirului, erau în zonă.
– Plec-plec!
Și-a ridicat actul, apoi s-a dus agale spre ușă.
– Cum pot reveni la Lecce?
– Întoarce-te cum ai venit!
– Nu știți cât este ceasul?...
Comentarii
Trimiteți un comentariu