17. Mitul anihilării Celui rău. Există un paznic la Intrare

 

Abdul Fassir și Nabir ab-Ra’ayin nu puteau dormi bine în noaptea aceea deoarece nu își terminaseră misiunea. Știau că italianul pe care-l urmăreau se afla în spital astfel încât așteptaseră picotind în mașină, apoi, la o simplă observare a aparatului de urmărire, au descoperit că plecase de-acolo. Oricum nu mai puteau comite ceva în spitalul acela, ei erau agenți speciali, se pregătiseră îndelung, de aceea suprimarea novicilor era un veritabil eșec. Abdul n-a spus o vorbă despre întâmplarea de la grilajul metalic. Satelitul nu arăta mai mult decât poziția pe hartă, nu vedeau în interiorul clădirii. N-au știut când părăsise omul spitalul și dintrodată au observat că se afla în gară. Au plecat într-acolo. Ar fi fost bine să termine treaba cât se poate de repede pentru a se retrage la hotel. Și asasinii sunt oameni! Organismul cere odihnă, hrană, femei, câte și mai câte... E drept, îl poți determina să renunțe! Nabir și-a scos din teacă stiletul, i-a privit lama inoxidabilă, strălucitoare, apoi a șters-o ușor cu o fâșie de piele. A scuipat-o puțin și a lustruit-o gândind la hotelul din Bari unde o lăsase pe Laria, frumoasa... Zâmbi imaginându-și cum o putea găsi dormind, dacă revenea înainte să se trezească. „La dreapta, la dreapta, nu vezi? Nu este acolo?” „L-a arestat poliția?” Era neplăcut să-l caute la Poliție, să aibă o discuție cu Înălțimea sa pentru o intervenție, asta era o măsură a nepriceperii lor profesionale. Au ieșit din automobil și s-au strecurat, mergând aproape pe poante. Purtau pantofi eleganți, cu talpă de bovină care făceau zgomot când apăsau și tocul. Au ales un loc ascuns pentru a vedea grupul celor trei bărbați care intrau într-o încăpere din aglomerația aceea care constituia clădirea gării.  S-au dus și ei pe-aproape să vadă dar să nu fie văzuți. Nu le convenea să se deconspire. Poliția are în componență oameni incompetenți care acționează doar la ordinul superiorilor. „Ah, ce neșansă!” L-au ratat de puțin. Îl puteau împușca și gata! Erau destul de bine echipați, dețineau chiar o armă silențioasă cu lunetă. Acum ar fi trebuit să revină la automobil, măcar    de-acolo puteau să supravegheze liniștiți. Dar, lângă mașină lor au văzut un individ. „Nu cumva încearcă să deschidă ușa?”

–       Ei-ei-ei-ei! Ai-ai-ai-ai!

Au chiuit în locul alarmei înainte să-l vadă intrând. Au crezut întotdeauna că aceste mașini sunt inexpugnabile. Văzând cât de ușor a intrat hoțul au înțeles că de fapt oricât au învățat știu mai nimic. Mai greu ar fi fost să o pornească... Avea un cod imposib...

–       Ai! Pe Mahomed, fie-i numele binecuvântat, ce maestru poate fi acest om!

–       Este Geoecu?

Abdul a consultat Sistemul de Poziționare Globală – SPG. Ciudat, individul căutat de ei nu era nicidecum la gară ci se ducea către port.

–       Trebuie să fugim spre port, Nabir. Ne-am înșelat, necredinciosul acolo merge.

Din gară ieșiseră gardienii, deranjați de strigăte. Au văzut doi indivizi care fugeau pe stradă. Erau hoți, jefuiseră pe cineva? Au anunțat poliția. După miezul nopții până dimineața la șase nu era permisă circulația persoanelor pe străzi, cu excepția situațiilor de urgență, evident. „... Tâlhari... se furișau pe stradă... la stânga... spre port au alergat...”

Abdul s-a împiedicat tot privind aparatul de urmărire din mers și l-a scăpat din mână. „Ai!” Au fost urmăriți de ghinion de cum l-au întâlnit pe acest... „Și dacă este protejat de Allah?” „Pleacă de-aici, e un simplu om, Abdul! Tu ai fost neglijent.” Dacă ar fi vorbit și despre incidentul rușinos din spital! Să ucizi o femeie! Uu! Nabir nu era la fel de afectat. Îl zărise în ceață pe „Geoecu”, el trebuia să fie în capătul străzii, și l-a calmat pe Abdul, scuturându-l puțin de haină. Nu erau departe de port însă ar fi fost bine să termine socotelile imediat. Nabir a înșurubat amortizorul și l-a lăsat pe Abdul să se apropie atât cât să poată păstra contactul vizual. Deoarece Abdul luase viteză a fugit să nu se piardă.

–       Mi se pare că nu este omul nostru, i-a zis Abdul.

–       De ce crezi?

–       Este îmbrăcat altfel.

–       Aha!

Părea să fie individul care le furase mașina. Era, bineînțeles, un caz foarte încâlcit, pentru niște superagenți secreți. Deodată, urmăritul s-a oprit. Parcă ar fi adulmecat primejdia care-i pândea spatele. S-a întors și a lansat spre ei două gloanțe curate plecate dintr-un pistol fără amortizor. Pac-poc! Ambele gloanțe și-au atins ținta. Era un spectacol de toată frumusețea cu eroi reali. Agenții au căzut, unul într-un genunchi și-apoi a venit în nas, celălalt s-a povârnit într-o parte. Învingătorul lor nu i-a mai luat în seamă, a continuat să înainteze și s-a pierdut în ceață. Abdul s-a ridicat într-un cot și l-a strigat încet pe Nabir. Însă Nabir nu mai trăia. Glonțul îi pătrunsese în cap. Pe Abdul îl salvase vesta antiglonț. Cine putea fi acel individ care-i făcea să valoreze atât de puțin? Din ce trupe speciale făcea parte? Abdul s-a ridicat de jos. Știa că individul provenea dintr-o grupă de elită a forțelor speciale după forma de pâlnie căscată în fruntea lui Nabir. Era o gaură înfiorătoare. Chiar el simțise puterea glonțului, dar, printr-un efect ciudat, în contact cu vesta lui solzoasă, îl rotise și a ricoșat scrijelind puternic zidul. A închis ochii partenerului său, apoi l-a sprijinit de zid. A anunțat prin telefonul mobil poliția și a dat câteva coordonate să poată găsi trupul fără suflare. Apoi s-a dus mai departe în urmărire ca un copoi rănit, fără teamă...

Era întuneric dar, cu cât se apropia de port a constatat că se făcea dimineață deoarece apăreau, unul câte unul, indivizi adormiți, urâcioși, deprimați. În port era de treabă, se făcea schimb comercial și mai plecau ori veneau curse de persoane. Brindisi era încă un capăt al punții plutitoare dintre Europa și Africa de nord. Musulmanii asiatici preferau să meargă la Bari sau la Napoli. Sicilia era un teritoriu mai puțin râvnit. Abdul nu l-a văzut pe rivalul lor, poate că își schimbase înfățișarea, era posibil chiar să fi trecut pe lângă el, oricum nu-i cunoștea figura, dar, dincolo de barieră, îl recunoscu pe Georgescu. Vorbea cu un individ Georgescu, iar celălalt părea să-l îndrume. Un simplu moment, o secundă sau clipă, îi era        de-ajuns pentru a încheia misiunea. Și-a scos încet pistoletul din teacă, privind omul care se deplasa pe chei mergând spre stânga lui, nu mai avea timp să-i atașeze amortizorul, a tras piedica, a ochit și...

–       Aruncă pistolul, mâinile sus, așază-te în genunchi!...

Pe Abdul Fassir l-a curentat strigătul electric, în limba arabă, care ieșea dintr-o portavoce și se văzu înconjurat de polițiști care l-ar fi împușcat dacă făcea doar o mișcare în plus. Lăsă arma să-i cadă de pe deget, se conformă și rămase astfel până va explica oricui situația sa. Altă mașină a poliției a ajuns, iar polițiștii au evacuat zona, prea mulți oameni se adunau. Aveau de-a face cu un asasin, îl prinseseră în flagrant și abia le fusese raportată o crimă...

Marin Georgescu era într-o poziție laterală față de acest ghem și nu a înțeles că tocmai el fusese motivul acelei mișcări de efectiv. Dar nici nu bănuia că are încă un urmăritor. Intenția sa era să ajungă la Lecce. Pentru ce urmărea cu obstinație acest scop al călătoriei sale după ce aflase că zona este calamitată și era posibil să nu mai existe supraviețuitori? Pentru că nu lua în seamă zvonurile. Se lecuise de încredere, de tot ce promitea adevărul, până ce nu reușea să accepte folosind doar simțurile sale. E drept că nici acelea nu erau perfecte. Dar putea cineva să-i ofere ceva mai bun? Ajunși la acest punct mort al unei esențiale controverse filozofice privind cunoașterea reală sau doar iluzorie a lumii, ne putem roti puțin către agentul solitar care eliminase cu sânge rece doi agenți de elită. Era un individ cu jumătate de față rece și jumătate caldă, adică San Merzi, iar ceea ce voia omul-mașină era doar revanșa. Pe bătrânul profet îl ratase, n-avea decât să-l elimine pe „prozelitul” său. Simțurile lui San Merzi păreau să fie mult mai performante decât ale lui Georgescu. Această remarcabilă simbioză între un om și un robot fusese creată în laboratoarele Bisericii Științei și, atenție, nu era cea mai bună. Dar era de mare calitate. Un Spirit pur într-o haină de paradă! Lumea, așa cum fusese, putea să piară.

Deoarece Georgescu se ducea spre ponton și se putea îmbarca, San Merzi a ezitat încercând să aleagă între cele două soluții ale ecuației finale. Putea să-i distrugă trupul acum, ori să i se arate, pentru ca Georgescu să poată înțelege care i-a fost greșeala fatală: să-l înfrunte. A ales-o pe-a doua fiindcă a învins latura sa umană. În fiecare om, sau jumătate de om, există un balast verbal care-l ține la fund. Atâtea cuvinte inutile și un efort zadarnic să clădească ceva din ele! Nisip, pietriș,... Și dacă nu avea Georgescu acea deșteptare, ce-ar fi pierdut? – el, San Merzi. Astfel ajunsese să funcționeze. I se spusese Sans merçi – Fără milă, însă era și Sans pardon – Fără iertare. Modul în care călătorise până la Brindisi a rămas un mister și la fel de inexplicabilă era incursiunea într-o civilizație care nu accepta ciudățeniile. Doar pentru a elimina o persoană banală? Acestea sunt enigme pe care nu le pot elucida decât specialiștii. Ceilalți pot vorbi despre superstiții care hrănesc fobiile omenești. Sau invers...?

Georgescu nu avea bani să-și plătească transportul, pe apă sau terestru, iar ceea ce voia era o slujbă scurtă de salahor. Pe chei era agățată o barcă, în ea urcau oameni capabili să suporte sarcini diverse care se manevrau în spații închise. Supraveghetorul acestei activități care sorta oamenii l-a refuzat din ochi. I-a făcut semn să plece. Georgescu nu era omul care renunță ușor. A rămas pentru a insista.

–       Ești cerșetor? a întrebat omul în puglieză. Ai o rotiță lipsă la cap? Ce nu pricepi cretinule? Că mori cu sacul în spinare? Nu poți, eu nu văd că nu poți?

Drept este că selectase doar salahori de profesie, oameni cu palme mari și cefe de boi.

–       Am nevoie de bani să ajung în Lecce, i-a zis Georgescu, și nicăieri în port nu mai este azi de lucru la ora asta.

–       În Lecce? Noi ducem alimente la San Cataldo.

Șeful își terminase sortarea și a spus oamenilor rămași că îi va alege data viitoare, acum avea de lucru doar pentru zece inși.

–       Hai, urcă!, i-a zis lui Georgescu, poate are căpitanul la ce să te folosească. Îți plătești drumul până acolo.

A făcut semn marinarului să pornească șalupa și s-au desprins încet de chei. La câțiva metri de grupul refuzaților o siluetă solitară a rămas în loc, imobilă încă mult timp, chiar după ce barca mare a ajuns dincolo, în portul de mărfuri. Apoi, foarte repede, a plecat de-a lungul falezei spre sud.

Așadar, Lecce n-a murit!

–       Eu sunt din San Cataldo, i-a zis căpitanul vorbind italiana. Dar din Sicilia, din centrul insulei, mai precis din Catalnissetta. E un orășel cu lume săracă, dar îmi place mult acolo! Sunt oameni cum nu vezi pe-aici. Nici gând să apară arabii acolo. Stau la Palermo, nu se pierd ei la San Cataldo! Dar tu ce învârți prin Lecce?

–       Am fost plecat din august, cu treburi, în Europa, dar în câteva luni s-au petrecut atâtea evenimente că nu mai pot să ajung acasă. Măcar să văd ce se întâmplă acolo. Am auzit că au murit toți locuitorii.

–       Vezi să nu! Cine spune asta? Marochinii ăștia au tot felul de invenții. Acuma fac arme nucleare sau chimice, că au blocat mai multe localități, nu doar Lecce. Se înarmează să crape. Da. Haide, mergi la șeful de echipaj că îți dă el ceva să freci pe punte! Ce-i cu fașa aia pe fața ta?

–       M-am zgâriat cu un ciob.

–       Aha! Vezi că ți-o schimbă Nassone! A ieșit sângele prin ea.

Nassone era un tip cu cioc și mers de gâscă, un grăsan bonom. I-a fost milă de Georgescu, deși îl încurca, i-a dat o cârpă să șteargă instrumentele prin cabina de comandă și după ce pleacă din port să stea și el într-un loc cu echipajul. Erau numai câțiva oameni pentru că vasul avea mic tonaj. Și-așa abia se puteau strecura în adăpostul acela îngust al portului de bărci pescărești. Pe vremea rea din noiembrie te apropiai anevoie de țărm. Mai era și ceață! Bine că nu bătea vântul...

Sacii și cutiile au fost încărcate în două ore, iar la ora zece deja erau gata și se pregăteau de drum. Cel mult alte două ore aveau de navigat până la satul acela și-apoi consumau încă una să acosteze.

Căpitanul mai acceptase două persoane străine pe navă, un tip ciudat, cu o mască peste obrazul drept deteriorat de un incendiu, după spusele sale, și un arab ca însoțitor de bord trimis de căpitănia navală din Brindisi. După o oră de la ieșirea în larg ceața s-a risipit și au avut o bună vizibilitate care a permis o călătorie mai rapidă. Totuși vântul s-a întețit ceea ce a creat dificultăți serioase de acomodare lui Georgescu și însoțitorului arab. Georgescu a preferat să stea în cabină fără să vorbească vreunei persoane de teamă să nu verse. Dar ce să mai verse că abia dacă mâncase puțin cu o zi înainte? Avea o senzație continuă de greață, era grețos, altfel zis. Spre deosebire de Georgescu arabul chiar dăduse din el tot micul dejun și ceva din cină peste bordul navei. Pe punte se izbise de San Merzi. S-au privit unul pe celălalt, cyborgul l-a analizat, era în memoria sa potențial dușman, arabul însă a fost mirat văzându-i figura, era ceva asemănător măștilor venețiene, de când exista carnaval în Veneția veche. S-a grăbit spre bord, avea în gât de dat la pești, când San Merzi s-a repezit deodată să-l arunce și pe el peștilor. Atunci, arabul și-a arătat cuțitul... Să ne oprim deocamdată aici pentru a înțelege cum ajunsese Abdul Fassir pe nava de transport.

Cât a fost încătușat și transportat la sediul Poliției din Brindisi a fost nevoit să păstreze tăcerea. Acolo, în clădire, a lămurit confuzia. El trimisese mesajul despre colegul său mort, el era băiatul bun pe care ei, „lipsiții de fler profesional”, îl stopaseră în plină acțiune patriotică. Nu de scuze avea nevoie agentul Abdul Fassir ci de cercetare atentă și informare corectă asupra persoanelor din port, înainte să-l piardă cu totul pe urmărit. A fost nevoit să raporteze șefului său. Moartea lui Nabir, pierderea mașinii, cu documente cu tot, etcetera, totul se complicase de la apariția unui agent străin care-l apăra pe numitul „Geoecu”. Ideea că un agent străin l-ar proteja pe „Geoecu” l-a exasperat pe Nassr, șeful său direct. Nu avea susținere logică, era pură invenție să le mascheze incompetența. Îl bănuia pe Abdul că l-a ucis pe Nabir și a vorbit cu comandantul Poliției din Brindisi. Astfel a înțeles că Nabir fusese ucis cu un glonț de fabricație străină, deci nu era cazul să-l acuze pe agentul Abdul. Nassr a zis în grabă comandantului care era misiunea agenților și l-a rugat în numele Înălțimii sale să-l ajute pe Abdul să o îndeplinească. Comandantul a jurat că va face tot ce ține de el pentru a-i elimina pe criminalul pervers și pe susținătorul său. Într-o oră spionii din port îi raportaseră că o persoană, ușor de reperat după semnalmente, ca Georgescu, se afla pe nava de transport alimentar „Giupebaldi” care stătea să plece către San Cataldo, mai la sud cu vreo douăzeci de kilometri de Brindisi. L-au hrănit puțin pe Abdul, apoi l-au dus cu o mașină la „Căpitănia portului” și au solicitat un document de însoțitor pe nava de transport. Totul s-a făcut înainte să se desprindă de țărm iar Abdul a ajuns astfel pe mare. Ar fi o mulțime de întrebări asupra modului în care a acționat Poliția locală. Cea mai sigură modalitate ar fi fost să scotocească nava pe loc. Era totuși o afacere de stat, în care erau implicați agenți speciali, se putea întâmpla orice, să sară în aer nava, să... orice. Revenim...

Abdul Fassir a scos pumnalul său din oțel de înaltă calitate și a fulgerat cum doar el știa să facă, secționând artera femurală de la piciorul stâng al lui San Merzi. Acesta, în plin avânt, nu a simțit decât o mică usturime și a zărit atenționarea de avarie plus consilierea privind reparația, l-a prins pe arab și l-a aruncat în mare, însă nu s-a mai putut sprijini pe picioare și s-a dus după acesta peste bord. A încercat să se prindă, s-a răsucit în aer, tija mâinii drepte s-a întins, dar în acel moment un val a săltat vasul și nu a mai reușit decât să-i zgârie vopseaua. Luptele între experți nu durează niciodată mult timp. Lovituri, parade, contralovituri și contraparade la nesfârșit, astea sunt pentru spectatori naivi. Experții ucid repede. Chiar și pe alți experți.

Înainte să acosteze, căpitanul a constatat lipsa celor doi și a ordonat să fie căutați, să cerceteze cotloanele navei însă, până la urmă s-a văzut nevoit să raporteze prin stație la Căpitănia din San Cataldo dispariția însoțitorului de bord. Puteau avea probleme, însoțitorul era singurul arab și se interpreta ca un asasinat înfăptuit de colectiv. Căpitanului îi părea mai rău de celălalt deoarece îi acontase o călătorie până la Roma. Îl plătise cu aur și îi promisese mai mult din Taranto. Pe drumul către San Cataldo chiar se hotărâse că merita efortul. Măcar își plătise drumul până la Taranto... O barcă mare a Poliției de coastă a zbârnâit către navă și i-a oprit la câțiva kilometri în larg. Au urcat doi ofițeri pe punte și s-au plimbat să vadă locul pe care se petrecuse ceva abominabil, suprimarea unui consangvin. Degeaba li s-a spus că omul suferea de rău de mare, că nu l-au văzut căzând de pe bord și, la urma urmei, astfel de accidente sunt foarte obișnuite, nu au vrut să accepte și i-au arestat atât pe căpitan cât și pe șeful de echipaj, apoi au monitorizat intrarea navei în port. Cum era posibil să nu vezi unde a căzut un om peste bord și să-l salvezi? Asta era crimă, iar crima este pedepsită cu ștrangularea.

Ajuns în San Cataldo, Georgescu a descărcat, împreună cu echipajul, grânele, cartofii și alte alimente de bază pe care le aduseseră prin grija și efortul unei organizații caritabile. Deoarece căpitanul era reprezentantul acelei organizații, nimeni nu mijlocea preluarea alimentelor și transportul lor în siguranță până la destinație. În fine situația s-a complicat când a apărut din eter vocea secretarului personal al emirului al-Ma’ahdi și a cerut imperios Poliției de coastă să rețină un om care se află acolo, pe țărm, chiar în San Cataldo. Și cum să-l identifice pe infractor? Cum să-l identifice! Să-i caute pe toți în buzunare. Criminalul, pentru că era dovedit criminal, ținea în buzunar o carte de identitate pe numele...

–       Doar puțin, să găsesc exact... Te caut imediat...

Acestea au fost cele cinci minute care l-au salvat pe Georgescu. Nu mint. Când l-au căutat între cei ce cărau alimentele nu l-au găsit. Niciunul nu deținea vreun act de identitate. Cu toții aveau aceste acte într-un sertar pe navă.

Era la budă Georgescu, buda aceea mică din port, se bucura în privat de puțină liniște și, cum avea destulă vizibilitate printre scândurile putrezite ale ușii, a observat agitația polițiștilor arabi și modul brutal în care fuseseră adunați marinarii. Oare îl căutau chiar pe el? A rămas pe loc să vadă continuarea.

Alimentele fuseseră urcate pe o platformă de lemn, cântărite și îndepărtate cu ajutorul unui tractor. Ciudat că fuseseră cântărite împreună, deși erau alimente diferite, nu mai conta că difereau și calitativ! Era ciudat pentru Georgescu și probabil pentru căpitan, dacă s-ar fi aflat la locul faptei, pe ceilalți nu-i interesa. Marinarii doreau să plece cât mai repede de-acolo, restul nu avea relevanță, iar trupa de arabi care-i supraveghea nu găsea nimic neobișnuit. Încolo, în depărtare, unde se afla orașul Lecce, norii umpleau orizontul și păreau să plouă abundent. Noiembrie este cea mai ploioasă lună a anului, iar norii se apropiau încet de litoral...

Când s-a oprit vânzoleala, Georgescu renunțase în mintea lui să revină la echipajul de marinari și s-a grăbit către pomii crescuți în dezordine la limita spațiului betonat. Chiar dacă a auzit un strigăt disperat care probabil îl viza, nu a stat nici o clipă ci s-a dus printre copaci, printre tufișuri, până ce a ajuns la o stradă. Pornea chiar din pădurice și ducea, mare și goală pe o distanță de aproape un kilometru. Să fugă, să meargă încet în apropierea gardurilor, să mai aștepte?... Ce? A fugit. Drumul era catastrofal, parcă bombardat, iar strada era suspect de dreaptă și de largă. Era pentru prima oară la San Cataldo, nu venise acolo niciodată și nu cunoștea nimic despre geografia locului așa încât nu știa în ce parte să se ducă. A auzit înapoi câinii Poliției. Se simțea un iepure vânat. Puțin după jumătatea străzii a văzut pe dreapta o clădire ce amintea existența unui complex alimentar. În fața ei chiar se învecheau două automobile. Păreau părăsite acolo, nu schimbaseră numerele de înmatriculare, fuseseră înmatriculate în vechea Italie și nu aveau voie să circule. Înăuntru era cineva și a virat spre intrarea în clădire. Puteau fi italieni sau arabi, oricum mai puțin feroci decât animalele care-l fugăreau să-l înhațe pe drum. Ce se întâmplase? Cum de-i luaseră urma?...

Când a intrat în sala mare a văzut trei bărbați în dreptul unei mese înalte iar aceștia au fost surprinși de omul cu o cicatrice însângerată pe față care a smucit ușa. Nu a trecut decât o clipă de surpriză că au auzit câinii lătrând și zgâriind ușa dinafară.

–       Este posibil să ies de-aici fără să mă muște câinii? a întrebat Georgescu vorbind stâlcit italiana.

Acolo era o pescărie, sau fusese... Oamenii aceia erau pescari, iar pescuitul devenise o meserie de plâns. O deplângeau cu puțin alcool deși riscau... dar riscau o viață numai. O riscau la fiecare ieșire în larg...

–       Unde vrei să ajungi?

–       La Lecce...

–       Ce, vrei să mori?

–       Vreau să trăiesc.

–       Acolo se moare...

De-afară au răzbătut și strigăte de oameni. De la fereastră se vedeau câțiva polițiști care chemau câinii.

–       Vino aici! l-a luat unul dintre oamenii aflați înăuntru. E o cale să scapi de ăștia.

Nu era doar o căsuță. Era o clădire cu lungi coridoare și multe camere. Au ajuns la mare distanță pe o stradă laterală.

–       Mergi pe-aici, pe stradă, și după ce ajungi la capătul străzii, vii pe aia perpendiculară un pic spre oraș, după aia ajungi la pădure. De-acolo mergi către sud-vest, e un drum, și vezi ca să nu te duci spre Casalabate, te duci până vii la strada statală. Nu trebuie să-ți faci alte probleme. Nimeni nu circulă pe ea de teamă că moare. Ție nu-ți este frică. Îți doresc viață lungă!

–       Mulțumesc, și ție la fel.

Pentru a încheia drumul spre mântuire trebuia să suporte un ultim chin. Nici nu ajunsese la pădure când a început să plouă. Nu mai avea cum să se adăpostească de ploaia rece, putea doar să meargă fără să se oprească și să încerce astfel să se încălzească mergând. Pădurea nu era deasă. Se oprea din când în când să se adăpostească sub crengile mari însă copacii erau golași iar apa trecea parcă prin lemn.

Distanța între San Cataldo și Lecce era de zece kilometri. Unui călător cu pașii mari n-ar fi trebuit să-i ia mai mult de două ceasuri însă dacă se ocolea prin coclauri, hm! nu exista nici o speranță să facă mai puțin de patru. Iar patru ore însemna deja că va ajunge pe întuneric. Prima șosea pe care a traversat-o era cea către Casalabate. Nu își dorea să ajungă acolo. Vizavi era tot pădure și nu foarte departe a văzut plantații de vie. Știa că în apropierea orașului erau multe vii dar trecuse de mult timp vremea strugurilor și nu existau oameni pe ariile întinse din vale. O zeamă lăptoasă era lipită pe butucii lipsiți de frunze și totul îi spunea că oamenii stropiseră via împotriva dăunătorilor. Astfel gândea în acel moment, însă puțin mai târziu, după ce a ajuns la șosea, mergând printr-o localitate uimitor de pustie (ei bine, ploua!), a văzut că „se văruise” ici colo iarba veștedă, copacii, iar apa care se scurgea prin canal părea să transporte aceeași materie albă. Nu era ciudat? Georgescu a rămas puțin să dârdâie sub streașina unei clădiri. Apoi, înaintând pe mijlocul sensului din dreapta al șoselei largi, a văzut un post de gardieni, dar nu era decât baraca și un catarg de care atârna cârpa unui fost drapel. Orice întâlnire cu oameni sau animale nu era dorită. Ar fi vrut să meargă astfel cât se poate de repede, să zboare ca o rachetă, totuși în condiții mai bune. Pe Georgescu îl aștepta la colț Pneumonia. Cine-și dorește întâlnirea cu asemenea împuțită? Nu mâncase, băuse ceva apă dintr-o băltoacă în pădure și era ud și puturos ca un câine ținut în ploaie. O mișcare de efectiv se manifestă în apropierea barăcii. De sub o copertină ieși jumătate din figura sentinelei. Mormăi ceva în arabă dar văzând figura placidă a elementului care-i tulbura singurătatea încercă și într-o italiană cu iz marochin:

–       Cin’ t-a dus aci bătrâne?

Spaima lui Georgescu a fost atenuată de abordarea pașnică a omului care păzea orizontul...

–       Soarta cea rea, băiatule. Locuiesc în Lecce și mă întorc acasă, nu mai e alt loc pentru mine decât pe altă lume, îi răspunse așteptând continuarea.

–       Nu ai aflat că este oraș închis? Ești și tu încuiat la minte?

–       Nu. Dar nu mă primește nimeni, nicăieri. Mai bine să mor acasă.

Soldatul a mișcat puțin foaia de cort sub care stătea. Apa   s-a împrăștiat în stropi.

–       Pleacă să nu sară pe tine! Este apă cu otravă.

–       Crezi? Eu am băut din ea și încă n-am murit...

–       Ești tu sigur?

Georgescu îl văzu ca pe un posibil străjer la porțile Infernului. Îl privi tăcut și s-a lăsat observat la rândul său. Apoi arabul l-a invitat în baracă.

–       O fi trecut soarele dincolo? E Ramadanul bătrâne și nu ne lasă credința ca să pot mânca decât după ce apune soarele. Mă-ntreb dacă știi.

„Nu ne lasă să pot mânca...”

–       Voi, necredincioșii, mâncați doar alimente nesănătoase și nu țineți niciun post. Nu credeți în Allah, de-asta nu v-ajută. Și n-aveți milă de oamenii sărmani.

Singurătatea îl face pe om să se mulțumească și cu tovărășia unui câine. Vorbește câinelui tot ce are în viața lui pe suflet. Îl copleșește o nefericire, o spune câinelui, are o înțelepciune mare de transmis, câinele o acceptă dând din coadă. Și-apoi ce poate fi un bătrân necredincios nemâncat, nedormit și plouat, decât un câine?

Baraca era clădită din plăci de material plastic, era stabilă și atât de mare încât oferea destul spațiu pentru o trupă de zece inși – dacă s-ar fi adus paturi suprapuse. Acolo nu erau decât două. Ar fi trebuit, prin urmare, să existe un camarad. Georgescu nu l-a întrebat. A așteptat să-și curețe cu grijă mantaua.

–       Asta e apă filtrată, nu lasă nici o impuritate că se face prin fierbere, știi?

S-au așezat pe scaune...

–       Dă rup... Cum se spune la asta?

–       Ruptură...

–       Scoate ruptura că este udă și otrăvită... Îți dau eu manta italiană că e mai mult aici...

Soldatul era un tânăr de până în treizeci de ani. Își lăsase o barbă cioc și avea figura puțin chinezească. Sau chiar mai mult...

–       Nu ești arab...

–       Cin’ ți-a spus?

–       Pari chinez.

–       N-am mai auzit asemenea nebunie! Ți-a afectat otrava nervul.

–       De unde este otrava?

–       De la explozie, tu n-ai fost aici? Ai fost?

–       Nu știu.

–       A explodat „occhio di Shaytan”.

Georgescu îl știa pe unul, Şeitan, dar nu credea să fi atins asemenea notorietate încât să-i cunoască numele arabii.

–       Ce este „ochiul lui Şeitan”?

–       Şaitan, Cel rău. Oraşul. E ochiul Răului. Nu știi că e ochiul Răului?

Habar n-avea Georgescu în ce fel arăta ochiul Răului. Dar ideea că ar fi explodat orașul l-a terifiat.

–       Cum să explodeze orașul? Când a explodat? De ce? Nu poate fi adevărat...

Cum să explodeze un oraș? Doar nu era un depozit de dinamită!

Soldatul a desfăcut ușor, cu ajutorul cuțitului de luptă, conserva cu carne de oaie. Mirosul a inundat baraca provocându-i un zâmbet de satisfacție.

–       Am ținut post toată ziua. Am băut numai apă și m-am rugat profetului să aibă milă de femeia mea, Zaina și de băiatul meu Rayhan. Știi ce înseamnă Zaina? Frumoasa. Și e tare frumoasa...

Nu asta voia să audă Georgescu. Oare ce joc făcea soldatul? Avea o legătură frumoasa lui soție cu orașul?

–       Tu ai copii, necredinciosule?

Și nu-i plăcea să fie numit „necredincios”! Parcă-i spunea cineva „nesimţitule” iar el se știa o persoană cu bun simț.

–       Nu-mi cunosc urmașii, a răspuns, dar dacă aș avea un copil ar fi de vârsta ta.

–       Nu știi? E un păcat să nu-ți crești copiii.

L-a îndemnat să mănânce din conservă. A scos altă baionetă, să ia cu vârful ei. Nu-i provoca teamă. Georgescu i-a mulțumit cu grație.

–       Fii bun, spune-mi cum a explodat orașul, „l’occhio di Shaytan”!

–       Nu pot să-ți spun. Este un secret pe care nu l-am aflat nici noi, soldații. Pot în schimb să-ți spun că n-am voie să-ți permit să mergi acolo.

–       „Perche”?

–       De ce? De-aia am fost pus aici. Ăsta e consemnul meu de gardă. „Nu lăsa pe nimeni să meargă mai departe”!

Carnea din conservă a fost bună fără să adauge pâine sau alte garnituri. Apoi s-au curățat cu apa care venea de la rezervorul de apă filtrată. Soldatul i-a arătat legătura sa cu lumea înconjurătoare. Avea un monitor legat la sistemul de satelit. Era un satelit arab, iar scrisul șerpuit nu era deloc familiar lui Georgescu. Știa trei-patru cuvinte în limba arabă dar se afla la polul opus al culturii lor. L-a lăsat pe soldat să-i prezinte în vorbele lui câteva noutăți.

Și dacă ar fi mers pe sensul celălalt al șoselei? Sensurile erau despărțite cu dale înalte de piatră. Ah! Acolo trebuia să fi stat camaradul soldatului...

–       Al-Mahdi pornește Jihadul sfânt după eclipsa Lunii, Allah să-l țină. „U ashad aiacun Alaa!” adică să fie slăvit Aalaah!

Soldatul a privit evlavios tavanul.

–       De unde ești?

–       Din Buhara.

–       Nu ești arab, a repetat ce observase mai devreme.

–       Sunt musulman.

–       Și ce cauți aici?

–       Apăr Islamul.

Există oare un loc în care părerea mea despre persoana „Eu” poate fi aceeași cu părerea celorlalți despre mine? Este o confuzie în cap... Și de ce-ar trebui să doară?

–       Bathallan a ajuns a doua cioară vorbitoare de limba uigura. Eu cunosc și o cămilă vorbitoare. Uite marea Aral se umple la loc! N-am fost niciodată acolo dar cunosc basme despre furtuni pe marea Aral... Pe fundul ei este un oraș al extratereștrilor...

–       De când ești în Italia?

–       De la cinci ani. M-a înfiat o familie de arabi și m-a adus aici.

Vorbise destul cu soldatul. Georgescu și-a spălat grijuliu rana de pe față. Își pierduse bandajul încă de la prima incursiune în pădure. Avea o pojghiță, era bine. Apoi a încercat o pălăriuță cazonă și mantaua. În fine, a mulțumit soldatului. Ar fi vrut să-l îmbrățișeze pentru că era simpatic și uimitor de darnic... Sau lasă!... A pornit înapoi și după ce nu l-a mai văzut a escaladat gardul compact de piatră și a revenit pe sensul celălalt. A mers aplecat prin dreptul postului de gardă și l-a depășit cu bine. Ar fi ieșit puțin în decor dacă îl zărea pe celălalt soldat și s-a concentrat să nu fie văzut de el. Probabil  n-ar fi fost la fel de amabil. Dar nu l-a întâlnit. Nu atinsese încă periferia orașului când s-a întunecat și s-a oprit ploaia. A rămas burnița. Deodată s-a aprins lumina pe autostradă. A văzut-o în noapte ca pe un șarpe luminos, până departe. Acolo era orașul. Ce visase soldatul că a explodat? Nu cumva de pe partea lui se vedea altceva? De pe partea cealaltă a șoselei... Georgescu era, încă, un individ rațional. A auzit un zgomot constant și din ce în ce mai puternic, semn că se apropia. S-a grăbit să sară dincolo, totuși a rămas deasupra stând pe burtă. Apoi a văzut o femeie pe un scuter. I s-a părut că și femeia strigă de parcă ar fi călărit un cal și venea pe partea dreaptă a străzii, adică invers... După ce a trecut de el a simțit Georgescu tăcerea nefirească deși era în apropierea unui oraș.

Intrarea dinspre San Cataldo, dinspre răsărit, se făcea pe calea Libertății. Via Sardegna, unde stătuse Georgescu era mai la sud, însă tot către est, prin urmare nu avea de ce să înainteze până în centru. Cum a trecut pe sub autostrada de centură s-a simțit îmbătrânit. Ajunsese... acasă. E locul unde ni se permite să ne odihnim, să ne întindem oasele pe pământul ăsta. Nici el nu era originar din peninsulă, nici soldatul, și mulți alții, atrași de bogăția ei... Cândva, tot pe-acolo, fusese un oraș celebru numit Sibaris, și-au venit vecinii să-l pape fiindcă era indecent și putred de bogat, iar pe vecini i-au păpat romanii... Istorii. Populațiile de oameni se mișcă la fel ca norii.

Orașul era luminat deoarece lămpile stradale erau alimentate autonom cu celule fotovoltaice, dar clădirile... Era un oraș mort iluminat stradal, dar nici pe stradă nu era lumină oriunde. Construcțiile înalte din apropierea acelei căi a Libertății nu aveau nici măcar o fereastră luminată de parcă nu existau locuitori. Iar pustietatea devenea tot mai stranie pe măsură ce înainta. Să mergi pe strada mare fără să vezi venind o mașină sau măcar o persoană era... Hm! Georgescu se simțea pe altă planetă. S-a uitat cu atenție la blocurile care bordau strada, acolo erau parcate două-trei mașini însă nu vedea prea bine și a renunțat să meargă alături, avea teamă de mutanți, niște chestii jumătate-om, jumătate-fiară, capabile să înghită energia universului, care ne sperie în toate coșmarele, naturale sau artificiale. S-a dus mai departe pe bulevardul gol, pe centru, în vecinătatea locurilor virane, spre margine acolo unde erau construcții și urmărea să-i vadă pe locuitori. Nimic. A ajuns la un sens giratoriu și a făcut un raționament sumar bazat pe nerăbdarea lui de a scurta drumul. Ar fi ieșit mai repede în bulevardul Rossini. O tăia pe ipotenuză..., și a intrat pe o stradă îngustă, apoi a ajuns pe alta mai largă unde erau aliniate câteva construcții mari și după o sută de metri a cotit-o spre stânga. Aceea era scurtătura. O stradă plină de clădiri, cu mașini        ici-colo și foarte puțin luminată. Auzea un zgomot, o muzică întreruptă:

„Ţong-ts, ţong-tsss, aaa, tss, aa-aaarrrria... ts-ţong-ţong tsssss... A-a-a-aave Mariaiiia, a-a-aaaa...”

Pe Georgescu îl intrigă faptul că îi părea apropiat și îndepărtat în același timp, de aceea s-a dus aproape de clădire. În oraș erau încă oameni! Ar fi putut să afle ce se întâmplase... Vedea ceva pentru că se afla la o intersecție. Cântarea aceea, un urlet masculin întrerupt se auzea din dreapta, din stânga, din spate și parcă deasupra, din părul său, din hainele sale... Apoi alt urlet, mai puternic:

–       „Basta-basta!”, vrei să mă înnebunești? L-ai prins?

–       L-am prins, este totalmente în mâinile noastre!

–       Și de ce nu tragi?

–       Gata!

Georgescu simți cum se strâng împrejur niște lațuri, apoi picioarele sale zburară în sus și ajunse pendulat, cu mâinile în jos. Totul fusese zăpăcitor, n-a știut cum să reacționeze.

–       Uite fraierul!

–       Îl ții?

–       Iha!

Răsturnat, se apropia un individ tânăr, cu barbă, îmbrăcat cu o pelerină, dar pe cap cu pălăriuță. Era pălăriuța sa?

–       Ia să vedem ce mi-ai livrat, Tano! Credeam că e soldat și e un bou bătrân și slab. A-a! A-a! Are bube! E atins de plagă!

–       Da’ de unde! Are și el o rană pe față...

–       Hai prinde-l, să-i scoatem hainele! E o gloabă, ăsta nu e bun de friptură...

Un zgomot se amplifica venind pe stradă.

–       L-ai prins? Prinde-l!

–       Stai! E zgripțuroaica, Nabu... Târfa! Omoar-o! Te rog  s-o omori!

Femeia pe scuter revenea în oraș pe același drum. Lumina farului motoretei trecu peste ei și apoi se întoarse. Strigând războinic femeia veni direct spre grupul aflat sub clădire. Georgescu se prăvăli în cap. Norocul său a fost că avea mâinile lăsate în jos altfel și-ar fi turtit mintea. Cei doi indivizi care-l capturaseră s-au îndepărtat. Femeia nu a oprit, s-a dus mai departe chiuind. Georgescu s-a grăbit să scoată lațul care-i strânsese picioarele. A trebuit să se descalțe și apoi să-și recupereze pantofii și să se încalțe pe mijlocul intersecției. S-a așezat, că amețise, și a privit locul unde fusese agățat. Ce voiau oamenii aceia? Nu-nu! Voiau să-l jefuiască, nu să-l facă friptură... Își scrântise grav mâna dreaptă, se lovise la rană, curgea sângele,... „Ce se întâmpla?” Își pierduse pălărioara sa de soldat. Încă burnița și mai era destul de mers până acasă. Acasă! Îi era teamă să gândească asupra locului, apartamen-tului, vecinilor, prietenilor... Nu mai spera să-și găsească mașina... Era seară, orele șapte-opt, însă părea miezul nopții. Oare mai funcționa vreo instituție în Lecce? A plecat înainte, gândind la femeia care-l salvase și pe care o întâlnise deja de două ori. Unde fusese? Era chinuit de întrebări Georgescu în timp ce se grăbea să părăsească zona pentru a nu fi atacat iară de cei doi tâlhari. A ajuns șontâc la alt sens giratoriu și s-a întors puțin... apoi a ales drumul drept. De-acolo ieșea într-o stradă mai aglomerată cu case frumoase, garduri... Or fi fost poate... Avea înainte imaginea unui dezastru. Deși nu vedea amănunțit, parcă trecuse un val uriaș care devastase tot și scosese până în stradă lucruri din interiorul caselor. Era exact pe mijlocul străzii dar i se părea că se află prea aproape de toate. O duhoare puternică de hoituri l-a umplut de greață. A scos din el toată cina pe care o servise la baracă... A văzut oameni. Se mișcau asemenea unor năluci, apăreau, dispăreau... Georgescu a luat-o la fugă. Își auzea pantofii alergând și i-a scos din picioare. A fugit cât a putut, gâfâind, transpirând, a fugit cu teama în oase, fără gânduri, gol, lipsit de ultima speranță. Unde ajunsese, ce avea de făcut? Să fugă de tot... Oamenii aceia, dacă nu erau monștri, purtau măști cu filtru de aer.

„Poate nu m-au zărit! Poate nu...!”, simțea nevoia să mormăie, să spună ceva, să existe. Era o stradă prea lungă și foarte strâmtă, înfiorător de strâmtă... „Ah-ah-ah...!” A ieșit în bulevard. De-acolo s-au îndepărtat marginile. Nu prea departe văzu doi care păreau să-l jefuiască pe altul, căzut. Strigă:

–       Nenorociților, ce faceți acolo?

Cei doi, niște jerpeliți, au fost atât de șocați încât au ridicat mâinile.

–       Plecați!, a mai urlat demențial. Trec cu tancul peste voi!

Tâlharii s-au dat înapoi, n-ar fi vrut să renunțe la pradă în folosul altuia și Georgescu se lăsă jos pentru a-și pune pantofii în picioare. Cei doi se acoperiră cu mâinile de teamă că au să fie loviți cu pietre...

–       Lasă-ne și pe noi că n-am mâncat de mult timp. Uite,  ți-o dau pe fata mea dacă ne lași. E destul pentru toți... Vrei?... Vrei?

Omul care vorbise ținea, amenințător, un cuțit în mână. Era mai vârstnic decât Georgescu. Alături era o copilă iar jos, în apropiere se afla un cadavru uman, cu fața în jos și câteva răni în spate. Fusese ucis de curând, probabil chiar de individul aflat în față. Repede îl întoarse cu piciorul și văzu că era înarmat. Fusese ucis cu mâna pe revolver. I-a luat pistolul din mână. Zdrențurosul a văzut.

–       Nu l-am ucis noi. Am stat aici și a venit la fată... L-a împușcat baba. Era o babă...

–       Era o babă pe motor..., a zis și tânăra. 

Stăteau sub felinar și-i vedea bine fața. Avea o bubă mare pe frunte care-l făcu prudent. Reținuse că este o plagă în oraș.

–       Ce vreți să faceți?

–       Să mâncăm...

–       Sunteți canibali? se îngrozi.

–       El e mort. Noi vrem să trăim, să putem pleca... E greu să mai pleci, nu? Din cauza scormonitorilor.

Omul s-a apropiat.

–       Ăsta a vrut să cumpere fata. E scump un copil azi. M-a amenințat cu pistolul... Da. I-a vezi, avea vreun glonț în el?

Georgescu s-a dat înapoi. Să încerce pistolul pe bătrânul ăla?

–       Nu-l îndrepta aici! Încolo!

I-a ocolit și a plecat mai departe.

–       Unde mergi? Vino cu noi să ieșim din oraș. Acolo mori.

–       Nu te duce!, s-a rugat și fata.

Georgescu însă avea calea sa, destinul său. Mergând printre stâlpii centrali care aveau felinare, destul de expus, Georgescu a fost luat la țintă de pe clădirile apropiate. Două gloanțe a văzut, cu traseu luminos și a eschivat, fusese bine ochit, totuși nu a reușit să vadă locul din care s-a tras. Mai degrabă voiau să privească trasoarele decât să-l lovească... sau și una și alta... Nu mai avea mult până la bulevardul numit „Calea Turnul Parcului”. Acolo a văzut primul automobil care circula oarecum normal pe stradă. Adică funcționa cu oameni, sau..., înăuntru. Era la distanță și lumina departe cu farurile sale... A trecut repede. Nu era un automobil electric, motorul său făcea zgomot, putea foarte bine să funcționeze cu motorină. Asta se putea improviza din uleiuri. Știa, pe vremuri, (pe vremuri, hm!) o formulă populară folosită de tinerii amatori să resusciteze dinozaurii cu motoare vechi. Sau foloseau orice alt combustibil, cine putea ști? Femeia aceea circula pe scuter, nu? Și auzise zumzăind motorul... Pomii de pe  „Viale Torre del Parco”, cei de pe mijloc, erau arși. Toți. Ploaia îi curățase și păreau niște zgripțuroaice negre cu degete lungi, răsucite. Georgescu călca pe cenușă udă. După ce a trecut automobilul a mers pe strada din mijloc. Nu mai avea mult. Știa să ajungă și cu ochii închiși. Aproape că avea ochii închiși deoarece era întuneric, felinarele arseseră odată cu pomii. A trecut de prima stradă pe dreapta, școala, a doua, în fine, mare, luminat, turnul, podul peste stradă, grădina,... Era muzică, parcă se sărbătorea ceva acolo, deși nu vedea mișcare sus, pe pod,... Imediat, la dreapta, era strada Sardinia, cu casele ei vechi, etajate. Un felinar încă funcționa, cel din depărtare. Georgescu s-a oprit lângă turn, a scos revolverul și i-a cercetat încărcătorul. Avea gloanțe, unul era deja încărcat... L-a așezat în buzunar, la îndemână și a mers înainte cu mare precauție. Acasă era parcă mai periculos decât oriunde. Mașina lui, pe care o lăsase în apropierea parcării de pe strada Toscana, dispăruse. „Adio Creola”...!  Numărul 16, la etajul unu... Uși încuiate, obloane trase,... A bătut în ușă. Lovitura sa în ușa de lemn a răsunat puternic. Parcă lovise toate ușile. Suna a gol, a cavernă... A lovit cu piciorul, puternic. A mai dat o dată, iar ușa părea să cedeze. S-ar fi repezit cu umărul...