18. Obiect sau personaj? Dacă ar exista dreptul la adevăr...
– N-o deschide, auzi o voce bărbătească. Dacă n-au plecat, toți din casă sunt morți și-ai să mori și tu. Aerul este infestat...
Georgescu a întors jumătatea lui de față neatinsă, privind omul cu coada ochiului. Cine era și ce voia?
– Te cunosc, i-a mai zis individul. Sunt Rodrigo di Mandiabola, Cidul cu vata de zahăr de pe „viale del Parco”, din paisprezece iulie, seara.
„Cidul cu vată de zahăr”? A întors toată fața și omul a dat un pas înapoi. Paisprezece iulie, căderea Bastiliei, era sărbătorită ca simbol al libertății pierdute. Se organizase o serbare pe stradă și omul acela avea o mică tonetă care-și rupsese una dintre roți. Georgescu îl ajutase atunci să o refacă. Era costumat caraghios, abia în acel moment aflase că se credea „El Cid”, figura marțială a Spaniei.
– N-ai fost aici când s-a produs nenorocirea?
Georgescu ar fi vrut să cunoască, însă chiar flămând, cu o mare lipsă în cap, se străduia să fie o persoană rațională... Poți fi rațional când ceva, o teamă te roade ca un vierme, „n-am încredere”...? Îl văzuse într-o seară numai. Să nu-l asculte... A pipăit arma sa din buzunarul mantalei. A închis arcul și s-a izolat într-un cerc. Cum suntem altfel decât pe cont propriu în lume? De ce ne formăm iluzia că alții vor să ne ajute? Afară era un mediu confuz. Georgescu s-a așezat pe treaptă, privind omul care îi oprise elanul.
– Au dat cu cianură, au otrăvit apa, a fost genocid...
– Cine?
– Nu știi, așa? Era doi octombrie când s-au manifestat pederaștii. Aveau învoire de la primărie să se scălâmbăie pe strada centrală. Dar numai cu o zi înainte se schimbase conducerea. Veniseră marochinii la putere și i-au scos pe toți din primărie. Habar n-aveau de manifestația omosexualilor. Nimeni nu mai luase în seamă dezmățul care se organiza prin fața lui San Oronzo, doar ei... Auzi? Nu-i mai bine să mergem la turn? Acolo mai găsești câțiva oameni, poate știi pe cineva. Hai! Şi-ţi spun toată povestea până ajungem, nu?
Georgescu nu vedea bine fața lui Rodrigo „Cidul”. Știa că este un tip cu barbă subțire, cu plete, trecut de treizeci și cinci, poate ajuns la patruzeci și cinci de ani, prin urmare mai tânăr, avea o scurtă pe el și o caschetă rotundă care-l apăra de burniță, dar se oprise și burnița, în fine... Da.
– Și dacă stai aici crezi că ai șanse să prinzi dimineața? Și dacă prinzi dimineața crezi că este posibil să supraviețuiești zilei de mâine? De unde vii?
– Vrei să mă ajuți, Rodrigo?
– Și tu m-ai ajutat, nu?
Uitați până unde merge neîncrederea!
– De când mă urmărești?, a introdus această chestiune Georgescu.
– Te-am văzut de sus, de la ochi.
Turnul avea o mică fereastră laterală. Georgescu nu fusese decât de două ori la terasă cu proprietara sa, Geraldine. Niciodată cu alți prieteni. Nu știa cum arată hotelul și ce putea fi înăuntru. Nu se sinchisise nici măcar să caute pe „rette”. Chiar îi displăcea vederea cilindrului crenelat, construit de un senior latifundiar cândva. Există gânduri care nu folosesc vorbele. Se cheamă intuiții. Acestea descifrează criptările. Sufletul unui personaj care-și spune „Cidul” nu poate fi negru. Atât de simplu poți înțelege și fără a formula o propoziție! Georgescu s-a ridicat, a lăsat treapta tocită pe care călcase de nenumărate ori...
– Ce ziceam? Zgomotul de la stradă și adunarea aia de oameni dezbrăcați, când abia se anunțase „starea de urgență”, i-au speriat pe arabi. Imediat au înarmat trupe de pușcași. Nici nu aveau uniforme astfel încât s-a produs o adevărată babilonie. Ăia au omorât pederaștii, alții i-au omorât pe ei și deodată ne-am trezit că orașul a fost închis și că nimeni nu putea pleca de-aici.
„Cidul” a scos o cheie din buzunar.
– Vezi că la intrare este o grindă! Lasă-te mai jos să nu te dai cu capul de ea! Pe scară nu e lumină, dar să nu te sperii că imediat cum ajungem în hol e bine, și... și nu mai putea niciunul... Să vezi! Apare în timpul nopții un elicopter cu desant... arab. Ce știau arabii despre desantul aerian am înțeles cu toții. Nimic. Au vrut să lase parașutiști dar cum a rămas unul agățat s-au gândit să aterizeze. Unde să aterizeze? Păi până să se așeze la sol i-a luat unul cu o rachetă antiaeriană și i-a pulverizat. După aia au minat ieșirile și au infestat apa cu cianuri și chiar au aruncat peste oraș prafuri otrăvitoare. Au fost și oameni care au fugit cu mașinile. Unii s-au salvat dar cei mai mulți sunt morți. Și nu doar oamenii au murit, dar și animalele, până și șobolanii... Și plantele.
Au urcat treptele și au ajuns pe turn. De acolo se vedea până departe. Se produsese o degajare neașteptată a cerului iar luna devenise principalul felinar al orașului. Auzea muzica de jazz american, o tristețe lentă ca o tentație mortală îl legăna pe o parte și pe cealaltă a capului.
– Stai așa să nu fii ucis! Proștii din banda lui Scarfone trag în oameni. N-au nici cea mai măruntă imaginație. Îi împușcă și gata... Crezi că este total lipsită de speranță lumea asta?
– Știu prea puține, recunoscu Georgescu. Despre speranțe nu pot vorbi.
– Ha-ha-ha! râse „Cidul”. Ești înțelept.
Georgescu ar mai fi avut o întrebare dar a așteptat momentul. Dacă muriseră toate ființele din oraș, ei cum reușiseră să supraviețuiască? Nu? Era bizar.
– E-e-e! zise Rodrigo adresându-se unor persoane care se aflau pe terasa mare și vorbeau gesticulând cu mâinile ocupate de trabucuri.
– E! În sfârșit, Rodrigo! Dar greu s-a lăsat convins jucătorul nostru!, a zis cineva în dialectul napoletan.
– Încă nu l-am convins signor Bacealdo! El nici nu cunoștea ce s-a întâmplat în Lecce. Imaginați-vă! A venit în oraș de-afară. Nu știu de unde și de ce a venit. Probabil a venit să ne salveze... Ha-ha! Poate vă spune domniilor voastre!
Trei moși. Unul cu mustața stufoasă pieptănată cu cărare pe mijloc, altul ras peste tot și cel din urmă cu părul rar, scurt, mai negru, lipit de cap cu gel și o mustață subțire, pe buză. El, ultimul, a tras un pârț și a râs zgomotos: „Eh-eh-eh-eh!” Ceilalți s-au strâmbat scârbiți.
– Pe mine mă interesează jocul. Cine sau ce este, scrieți pe table. Eh-eh-eh!
– Don Caccio, vă rog să-l temperați pe don Gabri că mă atacă la femeie. Mi-e teamă să nu-i taie ceva. Mă ascultați?
– Da-da. Mă mir! Gabri!
Atunci de-abia observă Georgescu ceea ce nu reușise la prima vedere și anume că moșii aceia scârboși nu erau pe terasă, unde era el și... Se aflau pe un ecran care reproducea cum nu se poate mai discret locul. Percepuse doar faptul că înaintase, iar ei rămăseseră la aceleași dimensiuni... Desigur, în relief. Era un ecran cât peretele...
– Domnule Rodrigo!, îl chemă pe însoțitorul său.
Acesta rămăsese puțin în urmă, puțin... plecase... Nu se mai afla în preajma sa.
– Nu te impacienta omule, Rodrigo vine imediat să te învețe cum trebuie să ieși. Poate nu ți-a spus, dar ești prizonierul nostru. Sunt vremuri grele în care cei mai buni...
– Mai performanți...
– ...mai performanți, scapă cu viață... Nu-i așa?, s-a uitat moșul cu mustața pieptănată la stânga lui așteptând aprobarea spilcuitului don Caccio.
– Îm!, a aprobat acesta. Gabri, a răcnit foarte, foarte nervos.
– Da, unchiule.
– Aprinde camera!
– Nu fac nimic...
Pe Georgescu îl trădase intuiția. Indivizii aceia erau niște sadici plictisiți. Totul s-a bulversat în mintea lui. Tot ce aflase, tot ce vedea, toate vorbele despre ceea ce putea fi... Tot-tot. Era țintă într-un joc pe care-l concepuse o minte perversă. Moartea în arenă... În arenă?
– Cine sunteți? Ce vreți de la mine?
– Taci să văd ce spune prostul meu! îi porunci don Caccio în dialect.
– Nu sunteți stăpânii mei, nu aveți drepturi asupra mea! strigă.
Avea o teamă puțin isterică, o furie oarbă...
– Crezi tu...
Individul chelios, care nu vorbise până atunci, s-a ridicat de pe canapea și s-a apropiat de camera care-l filma. A mimat din buze, în italiană: „Ești deja un om mort!”
Altă cameră de filmat a schimbat cadrul și l-a prins pe Rodrigo de sus până jos în fața unui panou cu alte imagini.
– Nu mă descurc bine cu telecomanda, se auzea explicația cheliosului.
La fel, auzea derulându-se discuția nervoasă dintre don Caccio și „prostul său”. Rodrigo însă îi atrase atenția.
– Spune-mi cum te cheamă, altfel îți vom pune vreun nume obscen care n-are să-ți placă și te vom striga așa: „E, cazzo!” Îm? Nu e frumos!
– Lăsați-mă să plec! Am crezut că ești om de cuvânt...
– Sunt. Ascultă! Din Lecce se poate ieși. Poți reveni la civilizație cu o condiție. Să supraviețuiești unei încercări. Uite-aici! Sunt nouă dreptunghiuri. Fiecare prezintă o parte a traseului... Nu-nu! Ascultă-mă atent! Acești domni nu sunt lângă mine. Tot spectacolul a fost conceput cu mult înainte să piară orașul. Există de peste cinci ani și a fost susținut financiar de oameni bogați dinafară. De fapt nici nu s-a inventat aici, și s-au folosit întotdeauna oameni deja condamnați. Tu ești condamnat.
– Cine m-a condamnat?
– Prostia ta. Ai venit într-un oraș mort. De ce?
De ce revenise în Lecce? Mereu a găsit o motivație dar în acel moment scopul nu mai exista. Nici măcar nu-i făcea bine să-și amintească ce anume l-a adus înapoi. Ar fi putut scăpa de coșmar și ar fi trăit până la sfârșitul său... natural. Ajunsese în situația de a-și expune agonia plăcerii bolnave a unor monștri.
– Lasă-l Rodrigo, nu ne pasă de ce a venit și nici nu contează cum îl cheamă! Eu i-aș spune „Idiotul”, sau „Cretinul”. Ce spuneți don Caccio? Am luat legătura și cu Rovan Spiaccione și negrul acela, Dadi... Se-adună lumea. Poate nu moare din prima, nu? E cam bătrân...
– Știe Rodrigo ce trebuie să facă...
Oamenii, ființele acelea, demonii..., vorbeau fără ocolișuri ca și când el, Marin Georgescu, nu mai exista!
– „Idiota!”, i se adresă Rodrigo, scuză-mă dar acesta e numele ales prin vot de membrii consiliului, poți merge să te odihnești. E bine să fii proaspăt când va începe jocul. Privește bine traseul! Acesta e. Aici este ieșirea. Poți câștiga bani și glorie. Oricare dintre acești domni te poate angaja după ce reușești să ieși... Sunt stăpâni buni. Sau mergi la Roma... Acolo, și-i arătă săgeata de la ieșire, este libertatea ta! Vezi? Chiar scrie „Uscita”, să nu te duci aiurea. Nu vei putea ieși pe altă parte, nici măcar nu te poți arunca în cap de la etaj, nici nu vei avea curaj să fii îndărătnic. Pentru că vei fi împușcat. Poți câștiga puncte și implicit momente de odihnă, apă de băut, hrană, ajutor medical..., ce vrei. Hai, mergi! Drumul este marcat. E bine să știi că atunci când nu vezi nimic tu ești mereu văzut de alții... Mergi!
Cincizeci și doi de ani este o vârstă destul de... destul de înaintată. Să zicem că trăise ceva. A tăcut. Nimic nu era de vorbit cu ei, poate doar...
– Oricum mă vei ucide, așa este?
– Nu. Eu nu te voi ucide. Domnii aceștia însă o pot face, dacă nu vei fi convingător. Trebuie să vrei să scapi. Să vrei să trăiești. Vrei să trăiești, nu-i așa?
Nu-i mai păsa. Oricum ratase. A mers cu capul plecat spre camera unde era îndrumat de săgeți. După ce a intrat ușile au fost blocate. A tras de clanță, a împins, a... A așteptat. Camera, așa cum o văzuse de-afară, avea un pat, o oglindă mare, comoda și un sfeșnic cu trei brațe. Altceva nu observase. Era înconjurat de beznă. Rodrigo, muzica, bătrânii..., ceea ce văzuse puțin înainte, părea deja lăsat în altă lume. A pipăit. Patul, pereții, oglinda, rafturile dulăpiorului... A simțit pudra groasă presărată distinct la un colț al comodei. A mirosit, a gustat... Îm! Amar!... „Cocaină!” A strâns praful și l-a pus într-un buzunar al mantalei sale. Oare la ce putea folosi sfeșnicul fără o sursă de foc? L-a luat în mână și a așteptat. Ce trebuia să se întâmple? S-a așezat pe pat privind către ușă. A gândit că s-au făcut modificări pentru a-i permite să ajungă altundeva, să... Să ce? Trebuia să ajungă la pod pentru a sări în stradă. Dacă trăgea două gloanțe în clanță, trecea pe terasă, urca cele câteva trepte, ajungea pe pod și sărea... În cât timp putea executa manevrele acelea fără să fie el însuși executat? Chiar în acel moment era supravegheat. Moșii se uitau la el cum se întinde pe pat îmbrăcat, își încrucișează ciolanele, dar nu știau ce avea în... Era un pat lung cât el, de la cap până la călcâie... „Stau pe patul lui Procust”, a mormăit. Și s-a răsturnat. A căzut într-o gaură, o groapă, ce era... A simțit cum i se agață mantaua în ceva și a rămas spânzurat într-o parte. Una dintre mâini i-a fost imobilizată. Cu cealaltă a făcut un efort deosebit să-și recupereze pistolul, să-l pună într-un buzunar al pantalonului și apoi să descheie mantaua pentru a nu se sufoca. A căutat praful de cocaină dar n-a mai ajuns la buzunare. A căzut din manta pe solul pardosit cu pietre mari, drepte. Cu șansă nu a venit pe piciorul care-i fusese luxat la Treviso. A orbecăit după sfeșnic și l-a găsit, după aceea a pipăit stâlpul în care stătuse agățat și a sărit să-și recupereze mantaua însă nu a reușit să ajungă la ea. Oare n-o luase cineva, de sus? A plecat încet de-acolo dar brusc a simțit că-l arde ceva peste spate și s-a poticnit. Apoi a simțit pavajul cum îi lovește mandibula... Sau invers... Cumva se inversase modul său de a judeca. A avut un moment de panică. Era într-o cursă fără scăpare. S-a târât, a mers de-a bușilea... Se găsea într-un spațiu mult mai mare. Atunci a auzit un zgomot îndepărtat. Un zgomot care vuia printr-o peșteră uriașă cu zeci de săli și zeci de galerii... Să se ridice, să se ridice în picioare! Îi părea că vine ceva care-l va strivi de pavaj... S-a sprijinit pe sfeșnic și a fugit până a ajuns într-un obstacol. Era ceva metalic, o tablă mare... A ciocănit-o și a văzut cum scapără o lumină în fața sa. Atunci s-a întins iute și a înțeles că Rodrigo nu mințise. Cineva îl împușca, ce-i drept cu armă silențioasă. Scânteia a dezvăluit lângă el un posibil automobil. Chiar așa! A deschis o ușă dar s-a pornit alarma. În liniștea aceea era ceva asurzitor. A apăsat toate butoanele până să tacă. Apoi a avut ideea să o pornească. Dacă mașină era acolo... probabil se afla într-un garaj subteran. A tras cu mâna mațul de fire. Dar cum să o pornească? Era orb.
– Cum vă numiți? l-a întrebat politicos un bărbat.
– Unde sunteți? a întrebat la rândul său.
– Nu vă cunosc. Nu aveți dreptul să conduceți acest automobil. Ieșiți imediat din...
– Stop, stop! Marin.
– Nu vă...
– Stop! Marin Georgescu...
– Nu vă cuno...
– Stop! „Idiota”.
Mașina a aprins farurile. Dintrodată Georgescu s-a simțit mult mai sigur pe el. A ignorat complet la ce nume răspunsese automobilul pe care-l primise în dar.
– Bună ziua domnule. Unde doriți să mergem?
– Vreau să mergem la Brindisi.
– Vă rog să prindeți centura de siguranță...
– Stop, stop!
Vedea acum și mantaua sa, își vedea și chipul cu tăietura de pe față și bărbia tumefiată... S-a întors cu spatele. Avea sânge... Alt glonț a găurit geamul și a trecut milimetric în apropierea capului său. Nu și-ar fi putut recupera mantaua.
– Să mergem!
Automobilul a demarat pe coridor și s-a dus pe unicul drum care-i permitea să înainteze. Deoarece era o mașină electrică mergea silențios, doar pneurile scârțâiau. Auzea zgomotul, pe care-l remarcase anterior, crescând în intensitate. Era un buldozer? Un tanc? Ce era? În loc să urce, drumul cobora... Iată o bifurcație! GPS-ul arăta coridorul de unde se auzea tot mai puternic zgomotul de motor puternic. Ha-ha! Era evident ce urma să se întâmple. Dacă se ducea pe celălalt drum, buldozerul venea după el, dacă se întorcea, la fel, iar dacă mergea înainte ar fi fost strivit chiar mai iute de acesta. Să iasă afară devenea țintă pentru scârboșii, împuțiții, bestiile,... Cum de inventaseră un asemenea scenariu stupid? O idee bună ar fi fost să preia buldozerul. Nu știa dacă individul care-l conducea făcea parte din joc voluntar sau involuntar. Și-apoi...? Era un joc. A vrut să vadă celălalt traseu... Apoi a gândit altfel. A comandat:
– Să mergem la „Ieșire”!
– Ajungem în zece minute.
„Zece minute?” Oare cum socotise robotul distanța? Mașina plecase deja pe celălalt drum dar Georgescu nu mai credea că îi conferă vreun pic de siguranță. Aștepta chiar să se lovească de perete. El n-o putea manevra în niciun fel. Era într-o sală când i-a cerut să oprească și a vrut să vadă, să cunoască, să înțeleagă ceva din ce vede în acel spațiu. Atunci a pătruns o muscă mare prin gaura lăsată de glonțul care se înfipsese în canapeaua din spate. O muscă mare și agresivă. Era o muscă oare? Parcă-i mușca mâna dacă o atingea. A pocnit-o cu sfeșnicul. Ciudată întrebuințare pentru un sfeșnic... fără lumânări. Îi pierduse lumânările. Musca aceea a înviat după ce zăcuse un minut cu picioarele în sus. A deschis ușa și a dat-o afară. A auzit că buldozerul venea totuși după el. Cum să-i așeze un obstacol în drum? N-avea de unde ști ce este la „Ieșire”. Un nor de muște i-a atacat mașină. Îi polizau tabla, erau metalofage... „Orice este posibil!” Pentru prima oară avu ideea că se află în spațiu virtual. S-a pipăit cu mâinile apoi a zis...
– E mașina.
Și dacă ar fi ieșit din mașină? Nu departe, tancul acela sau ce fel de buldozer o fi fost, își tura greu motorul, el se găsea într-o cavernă hemisferică pe care o bântuia un roi de muște...
– Să mergem la „Ieșire”, comandă iarăși.
– Ajungem în zece minute.
Asta era! Deocamdată trebuia să scape de muște sau ce puteau fi. Trecu mai departe, prin galeria ca un tunel de metrou scârțâind pneurile pe un drum spre centrul Pământului. Ce fel de „Ieșire” putea să existe acolo? S-a oprit într-o încăpere perpendiculară cu două ieșiri prin care nu putea să treacă un automobil.
– Am ajuns la destinație, i-a spus robotul.
Ușa s-a deschis iar Georgescu s-a dat jos cu mare atenție. Se afla adânc, sub pământ sau într-o iluzie. Dar glonțul acela fusese real, îi perforase umărul... Pe care dintre cele două ieșiri trebuia să o aleagă? Amândouă aveau inscripția „Uscita”. Nu mai era mult timp de gândire. Din spate, o mașinărie cu roți uriașe ocupase tot culoarul iar când a văzut cum se orientează spre el și-a spus că trebuie să fugă imediat. Imediat o bombă a lovit zidul și l-a aruncat departe... pe platforma unui vehicul în mers. Era un tren... Era un tren! Simțea curentul de aer cum îi bate prin păr și haine, întuneric, totuși... simțea frigul... Venea spre el o lumină cu mare viteză, aproape că l-a acroșat. Nici să facă mișcări bruște nu-și putea permite deoarece se prăbușea. S-a lăsat cât mai jos, s-a lipit de fier cu pieptul. Era pe platforma unui tren care prinsese viteză, zdrăngănea într-un mod... caracteristic, și îi păru că stă deasupra unui vagon. Ce fel de vagon putea fi dacă îi lipsea lumina? A început să înainteze pe coate și genunchi. Dacă frâna trenul, oare nu îl arunca doi metri în față, chiar între vagoane? Îi păru că vede forme de-a lungul traseului. În dreapta, în stânga... Ceva se lumina pentru el... Era un vagon ciudat, ca o cutie mare. Avea o mare teamă să intre acolo. I se părea că asta se vrea, ori, pentru el, nu era deloc bine. Trenul a oprit într-o stație. A scârțâit puternic și a intrat în gară sau ... Era un peron și pe acest peron stăteau în așteptare câteva persoane. Oameni? Lumina slabă care venea dinspre gară... nu era o clădire, ci... gară... oricum, era lumină și-i arăta figuri umane... Chiar un copil cu mama sa... Georgescu s-a desprins de platformă, s-a lungit și a sărit pe peron apoi a intrat într-un vagon. S-au închis ușile, iar trenul a plecat...
Don Caccio s-a răsucit în fotoliul său, cu mâna pe consolă, și a mai tras un pârț răsunător: „He-he-he!”
– Am mâncat varză acră, ce vreți? „Baccialdo”, puteai să-mi oferi o cină romantică, la dracu’! Fără acrituri.
– Îmi cer scuze, don Caccio. Domnia ta ai cerut mâncarea aceea.
– Ei, da. Măcar nu mănânc oameni. În schimb îmi place să-i ucid. Idiotul ăsta... Cum zicea? Marino Gogecu? Nu cumva e slatan romen? Nu pot suferi slatanii. Ce nație barbară! Ce nație...! Dar șeful lor, Vasea, îmi place, e dintr-o bucată. Da. Pe Goeceo nu pot să-l omor acum. Mai întâi plăcerea invitaților străini, apoi... adevărul... Aud că emirul Al Mahdi s-ar fi băgat și el...
– Nu cred. Era ocupat. Îl caut pe Rodrigo, îi spusese Ruffio Balla, cel cu chelia sclipitoare.
– Aș vrea să-mi pună pe ecran o notiță cu invitații. Eu nu știu să le accesez... Ia uite, ia uite! Cât pe ce să-l lovească! Vai-vai! N-o să-l lovească niciodată, he-he-he! Ruffio, mă plictisește! Fă ceva! Vorbește cu Rodrigo să schimbe traseul. Nici măcar o mână nu și-a rupt!... Vezi? Nici nu se sinchisește că are un glonț în spate!... Stai! Lasă-mă pe mine să-i vorbesc!
„Te crezi în siguranță aici, omule?”, a zis în italiană, iar programul a alterat timbrul vocii sale.
„Tu cine ești?”
„Nu-mi răspunzi la întrebare?”
„Vreau să vorbesc unei persoane reale.”
„Eu chiar sunt real.”
„Nu cred.”
Din spatele lui Georgescu s-a ridicat un individ bărbos, cu o geacă de piele și pălărie cu boruri lăsate. A tropăit cu cizmele pe culoar apropiindu-se.
„Sunt foarte real și foarte puternic”, a zis glasul fals al lui Caccio.
– Acum să văd dacă-și păstrează integritatea fiz... Aah! Blestematul! Nenorocitul!
– Dar știai că ține un pistol în buzunar, don Caccio?
– Mi-ați distras atenția...
Corpul celui care-l amenințase s-a chircit pe culoar. Georgescu s-a temut că revolverul este defect, dar funcționase și nu avusese nevoie decât de un glonț... A atins trupul „mortului”. Ceva l-a făcut să-și retragă iute mâna. „Mortul” s-a mișcat! A deschis ușa vagonului și a trecut dincolo, înainte, spre locomotivă. Un puști a ajuns în fața lui. L-a lovit astfel încât s-a răsturnat. Abia dacă-l zărea. A auzit că își strigă mama: „Mama-a! Mama-a!”. Femeia a apărut în fața lui.
– Ce ai cu copilul, „bastardo[1]”? Nu poți merge liniștit pe culoar? Lovești copiii?
– Nu-nu. Te rog să nu te superi! Nu l-am văzut și l-am atins din greșeală...
– Mă ameninți cu pistolul? Ce crezi?
– Nu te ameninț. Îl pun în buzunar, vezi?
Femeia vedea mult mai bine decât el. Era oare normal să vadă astfel? Dar ce putea să fie normal într-un... A fost aruncat doi metri înapoi cu o lovitură de picior în coșul pieptului. S-a lovit rău de scaune. Voia să se salte repede însă ceva îl ținea prins de podea. A strigat animalic, a strigat cu totul neașteptat pentru toți jucătorii care-l priveau... A străpuns femeia care sărise ca o panteră, a străpuns-o cu două gloanțe. Dacă ar fi continuat tot așa termina conținutul încărcătorului până să ajungă la conducătorul trenului. A sărit peste „cadavrul” femeii care trecuse de el și a fugit spre capătul vagonului. La capătul dinspre care venise, a fugit. Era, poate, neobișnuit. Orice este conceput de om suportă o explicație în termeni logici. Un înțeles. Și dacă ar fi ajuns la locomotivă ce ar fi făcut? Poate că ar fi fost puțin mai ferit pe vagon. Deși era ochit de nenorociții de jucători. Nu înțelegea cum puteau aceștia să manevreze personajele. Bine că reușea să le tempereze cumva. Trenul a frânat. A vrut să deschidă ușa, dar nu se deschidea, nu îi putea sparge geamul, nu avea voie să iasă de-acolo. A văzut unde se poziționaseră persoanele de-afară. A fugit pe culoar. Cineva a întins piciorul, altcineva a apărut înainte. S-a împiedicat, l-a lovit cu capul pe cel din față, apoi, ajuns la ușă, a împușcat o bătrână... A sărit prin ușa care se închidea...
„E-he-he!” Jocul prindea puțină culoare! Lua altă viteză! Pe don Caccio începură să-l gâdile buricele degetelor. Poate că slatanul acela merita mai mult!
Trenul a plecat, iar Georgescu a rămas în semiobscuritate. Avea totuși înainte conturul construcției gării, parțial, și în spatele gării, cât de cât, o lumină ca de felinar stradal. Nu ieșise nimeni din tren și intraseră toți cei aflați pe peron, nu exista vreun angajat al serviciului feroviar, era... expus. A privit înapoi, peste terasamentul căii ferate. Nu voia să urmeze drumul care i s-a deschis. Gâfâia după efort însă a fugit degrabă peste liniile de metal. Din sens opus alt tren se apropia. Și a trecut cu viteza luminii, ca un fulger... O lumină mare! I-a arătat un perete mare. Un perete înalt și neted. Ar fi putut să fie un zid. Ceva, ca o umbră a fâlfâit și s-a lăsat pe capul său. A ridicat mâna și a prins de picior o pasăre. Erau greșeli în jocul lor... N-avea ce să caute o pasăre în beznă. Apăruse și pe zid o inscripție roșie. Era mică, se făcea mai mare... „L’INFERNO”. „Infernul” se afla după zid sau acolo unde era el? O flacără venită de departe i-a răpus pasărea din mână.
– Adio, pasăre neagră...
Trebuia să afle. A fugit iară peste terasament și același trăsnet a lovit aproape venind din direcție opusă. Ajuns în spatele gării îi apăru înainte un salon de dans. Ca într-un western bătrân. Era totuși foarte diferit salonul acela, exceptând ușile batante. Primul lucru întâmplat a fost să se ferească de individul beat, puturos, nemernic, împușcat deja, care se prăbușea afară printre uși. Apoi, când a pătruns, a descoperit, a redescoperit, terasa turnului plină de lume. Era un salon amenajat pe terasă, nu-i crescuse altă clădire deasupra. Femei frumoase, bărbați cu pistoale la brâu, o „tarantella” cântată la pian și rumoare de viață adevărată. Se consuma alcool, interzis în lumea arabă. Lumea arabă... A văzut o femeie cu un șal de mătase care-i acoperea figura... „De cine te ascunzi?”
– Ce bei? a întrebat barmanul în italiană. Ai o față destul de bine aranjată! Ha-ha-ha-ha!
– Ha-ha-ha-ha! a râs toată sala.
– Spune-mi, unde este infernul?
– Infernul este aici. Ha-ha-ha-ha!
– Ha-ha-ha-ha!
Undeva, la margine, în apropierea zidului din spate, parcă dezvăluit anume, a văzut un individ îmbrăcat asemenea unui vânător, cu o carabină mare la picior. A făcut imediat legătura cu don Caccio. A trecut repede dincolo, înainte să se închidă acel culoar.
– Tu ești don Caccio?
– Eu sunt „Il cacciatore” – „Vânătorul”, adică.
– Eliberează-mă! Te-ai distrat destul!
„Vânătorul” a rămas nemișcat, privindu-l inexpresiv. Apoi, fulgerător, și-a dus pușca la ochi și a tras... Georgescu a văzut glonțul ieșind pe țeavă, și-a întors capul privind cum intră și iese din trupul său, cum cade încă un om și-apoi altul, laolaltă cu el...
„Ha-ha-ha-ha!”, râdeau indivizii din salon, „He-he-he-he!”, râdea „Vânătorul” în timp ce Georgescu simțea cum intră în pământ, cum se strânge, se îngustează, se dizolvă... Și stop! Cineva îl trase de mână. Frumoasa cu șalul de mătase peste chip... Era încă în joc! O greutate ca un blestem îi apăsa pieptul. Femeia ridică toată acea greutate ca pe un fulg.
Pe ringul de dans, în dreapta, în stânga, erau... perechile. Oameni voinici, femei vesele, fericite. Femela, masculul, știința seducției, festinul senzual... Ce voia femeia mascată? Ce rol avea în piesa aceea?
– Ce...? De ce...?
Veți spune că sunt un ipocrit și un amator în meșteșugul narațiunii, lucru doar pe jumătate adevărat, însă... Marin Georgescu a observat abia atunci că vorbește corect, de parcă îi crescuse limba.
– De ce m-ai salvat?
– Pentru că te iubesc.
– A-a-ah-ah-ah-ah! A-a-ah! Ce... scenariu stupid!
– Iubitule, dacă vrei să rămâi în viață, trebuie să mă iubești și tu!...
Erau ritmuri calde, vesele însă destul de lente, lascive poate...
– Vezi Ruffio, făcu don Caccio o confesiune amicului său, de ce îmi place jocul ăsta? Are de toate. Putem vedea și ceva „amore”... Mereu cu alte personaje... Îm! Presimt că nu i se scoală...
– Dansează-mă până la sfârșit..., șopti femeia cu vocea ca un susur de izvor. Până moare dragostea... Te rog...
Simțea, simțea corpul acela, era cald, era moale, suplu, era odihnitor... Dar privit de-aproape nu avea nimic uman, era o iluzie..., un fals... Georgescu își spuse că scelerații aceia bătrâni achiziționaseră o franciză învechită pe care cineva o potrivise la damblaua lor. Nu credea că îi pot controla gândurile. Era totuși o ființă umană... Și? Câte astfel de ființe ar putea accepta că de fapt sunt cele mai ciudate creaturi ce populează universul? Ce cunoaștem sigur despre noi? „Este lumea mea! Ce spun eu se întâmplă. Mulți vorbesc despre lumea mea...”, crezuse și Marin Georgescu, un personaj prostuț de vodevil aflat într-o deplasare circulară pe un ritm care se repeta obsesiv, până dincolo de infinitul virtual...
– Ce zice? Oaah! Mă plictisește de moarte!
Deasupra văzu un punct luminos. Diavolul scotea din el Luna înghițită... Era Noaptea Eclipsei de Lună... Un paravan bloca lumina civilizației solare. Tot ce fusese distinct, clar, se estompase, lumea, sau cum vreți să-i ziceți, se acoperea definitiv cu o mincinoasă lumină selenară...
Georgescu se smulse din strânsoarea dansatoarei. Se prinsese de el, a tras-o ca pe un elastic... A trecut prin toți ca prin gumă. Avea cinci trepte de urcat pentru a ajunge pe pod, deasupra străzii. Atunci au răpăit armele automate. Nu a auzit decât: „Sari, nu-ți fie teamă!” Apoi un glas de cotoroanță:
– Te-am salvat a doua oară, noaptea asta... Îmi aparții...
S-a trezit dimineața puțin mai târziu. Soarele bătea deja pieziș în interiorul camerei. Era întins... gol!... pe un pat moale, acoperit de o pânză simplă în carouri, cu capul pe o pernă albă de pufff... Vedea lateral o fereastră mare cu obloane de lemn, iar în partea cealaltă, printr-o ușă auzi vorbindu-se despre...
„Vizita Sanctității sale în Cehia este cauzată de boala mai veche pe care, din surse am aflat, o va trata la Carlsbad zilele acestea. Se pare că s-a ales un moment nefericit pentru o asemenea deplasare după evenimentele recente petrecute în această zonă a Europei...” Pâc!
„Să fim bine înțeleși! „Xenofob” nu înseamnă „nazist” sau „prigonitor al străinilor” ci „înspăimântat de străini”, o persoană care se teme de străini, domnule! Ce-i atât de greu de înțeles? La dracu’! Mă scuzați!...” Pâc!
„Câțiva nori ar putea coborî din nord către regiunea noastră abia peste trei zile când vor fi condiții pentru o ploaie de vară, cu descărcări electrice... În Lecce pot fi și treizeci de grade azi, la umbră...” Pâc!
Cineva lovi ușor un tacâm de vas, apoi foșni apropiindu-se. Pe ușă intră Geraldine, acoperită de un capot vaporos de interior...
– Te-ai trezit, leneșule?
„Sunt în rai”, gândi „leneșul”. „Lumea cealaltă” este exact cum și-o închipuie fiecare. O viață întreagă nu facem altceva decât să o clădim în mintea noastră.
Zâmbi privindu-i profilul dulce de zeiță greacă, se întinse trosnind articulațiile sale de individ puțin trecut, apoi căscă.
„Am îmbătrânit obișnuindu-mă cu chipul ei...”, își spuse. „Oare în rai te mai poți însura?”
– Hai-hai, ridică-te din pat că-ți pleacă trenul. Mergi să scapi de obsesii dragule, să te întorci mai întreg la minte!
– Unde să merg?
– Păi nu știu! La Romania...
Marin Georgescu se sculă drept în picioare. Femeia râse privindu-l. „A!” Și-a tras pledul după el și s-a uitat afară, pe fereastră.
– În ce zi suntem astăzi?
– Patru august... Patru august, adică nu mai este trei...
– Ce an?
– E hai că ești demențial!...
Memoria fugi înapoi în mintea lui, parcurse timpul, căuta ziua... Trei... treeei... trei august...
– Ce-am făcut ieri?
– Pe mine mă întrebi? se scutură de nervi Geraldine și se duse în chicinetă să-și aprindă o țigară... Poftim! Ai fost la târfe, dragă, și mi-ai spus că te-ai dus la „Firenze”... Ai venit cu povestea că te duci la Romania, că te grăbești... Ce proastă sunt! Eu te-am convins să stai noaptea... Hai, pleacă odată! Ia-ți valiza!
Pâc! „Se anunță un sfârșit de an cu fenomene astronomice fără precedent. Într-un interval de douăzeci de zile vor fi o eclipsă de soare, una de lună și trecerea unei comete la distanță mică de Terra. Eclipsa de soare nu va fi vizibilă în Europa...”
Geraldine îl auzea pe Marin râzând. Râsul său era puternic, răcnit, râdea ca după o mare victorie...
– Hai să ne mutăm la Milano, Geraldine! Astăzi. Poate că mâine va fi prea târziu...
Comentarii
Trimiteți un comentariu