06. Moartea unui popor. Documentele din catacombe

 

Georgescu s-a întors către stradă. Știa strada aceea paralelă cu bulevardul, a mers de-atâtea ori pe-acolo. Se însera și resimțea oboseala acelei zile, setea și foamea, instincte ale vehiculului său animal, când observă că strada se lăsa brusc într-o groapă pe partea dreaptă, mergând către nord. Nu-și amintea să fi fost o pantă, ori cât de cât lăsat terenul în zonă. Ajunse la marginea gropii și văzu case năruite într-o catastrofală prăbușire a pământului. Un om trecea pe-acolo și îl întrebă:

–       Ce s-a-ntâmplat? Cum a apărut groapa asta aici?

–       Ne, pogaje, je ne...

–       Nu știi? Nu ești de-aici?   

–       Ne je...

–       Ești bulgar?

–       E cretin, răspunse în locul lui un moșuleț adus de spate, cu o șepcuță neagră pe chelie. E tâmpit ăsta, na.

–       Ne... Ne-ne...

–       Mai du-te dreacu’ d-aci! Neci nu te gândești la câte perecole dă catâri și bevoli d-ăștia să premblă pă stradă să tă jăpcuiască. Ai vrun ban pă tine? Că te chelește fraeru’! Îți dă și la mir, să mor eo!

–       Îl întrebam de când s-a format groapa...

–       D-astă vară na. Să mâncară păreţii dă la catacâmbe cu inundaţea dân primăvară. Știi dă catacâmbe mo?

–       Catacombe? La Roma... Catacombe ale creștinilor... Ce catacombe au fost în București?

–       Dă rumuni bo! Dă rumuni ai auzit?

De „rumuni” auzise.

–       Aha!

–       Îți spui că, vorbi șoptit moșul... îți spui că mai e d-aste... catacâmbe d-astea, cu rumuni cu tot. Umblă-ai dreacu’ ca vermii! Da’ ce spui că neci nu te dăosăbeşti dă ei! Câ te redică poteraşii dă ordine și te trezești pă la Jembolea pus la pârnaie. Da-da. Io știu vro două pirande dă colănel sau așa care ş-a luat roabe rumune. Da’ mute! Îți spui că te cunosc... Auzi? N-ai și tu o ţigare. M-aș lăsa de fumat da’ nu-mi vine...

–       Eu m-am lăsat, îi spuse Georgescu.

–       N-ai, nu? Da’ un parai, așa dă cunoștință na...

Georgescu dădu din cap și plecă de lângă bătrân, lăsându-l să-l privească strâmb. Strada continua pe buza gropii și după cel mult cincizeci de pași relua forma normală de cale urbană, printre clădiri. Să coboare în groapă era ca și cum ar fi intrat în altă încurcătură. Jos era lume. Vedea mai greu pentru că se întunecase adânc dar încă zărea umbre de oameni și vedea ceva luminând... apoi auzi acordeonul. Mișu Dinuţ învățase în copilărie să cânte la acordeon. Tată-său voise să-i dea educație muzicală și îl chinuise de mic, întâi la un pian însă, pentru că avea degete mici, i-a cumpărat copilului acordeon... Cânta la școală, cânta la firma tatălui, cânta la petreceri de familie, interpreta după ureche, avea o listă de piese... „Cât am urât instrumentu-ăsta!”, îi spusese. „Cine dracu’ fusese neamțul ăla, Hohner? L-am blestemat să n-aibă somn ca mine, să fie terorizat ca mine să care măgăoaia, să nu mai aibă timp de joacă...”

Jos, pe mijlocul gropii, în incinta ciudată, betonată, cu o intrare în trepte, fusese amenajată o tavernă și-n mijlocul tavernei luminată sordid cu lămpi, se roteau trei bărbați într-o tornadă de praf. Când l-au văzut pe Georgescu intrând l-au tras de mână și l-au împins între ei. Abia dacă observase interiorul de local neconvențional, cu două mese lungi așezate în „L” și câteva mai mici răsfirate fără nici o regulă, lămpile prinse în câteva locuri de pereți, grupuri de indivizi care zdrăngăneau la oale, picioare, lemne, din laringe, o hărmălaie de ritm și lacrimi de fericire că se bucură de existență. Pe scaun se afla și acordeonistul care se hlizea expresiv la ascultători și „zdrang”, opri ritmul nebunesc lansându-se într-o incantație guturală de muezin care blestema în public armata sa de dușmani. Era o exorcizare, frați romani! Dacă ar fi murit toți dușmanii, pentru cine ar mai fi cântat așa de „formos”? Georgescu se întoarse cu fața spre o masă..., o masă..., da, singura unde-și putea permite să se așeze era masa lungă din dreapta. Cei trei dansatori se păstraseră în formație și se produceau mai departe mişcându-se impertinent și lasciv, beți..., inconștienți. Oare cine trebuia să vină să-l servească? S-a gâţit să vadă cine servește însă, convingându-se că nu-l va servi nimeni s-a dus către ușa deschisă pe unde ar fi trebuit să întâlnească un chelner sau măcar un bar... Atunci se lovi de Câşu, un băiat cu prestanță care-l călcă pe șpițul pantofului și pe degetul mare al piciorului că urlă de durere. Băiatul ieșea cu cele patru bărdace de bere cu spatele, cum altfel? și se arătă complet uimit că îl accidentase, dintr-o eroare de manevră, na, pe omul deșirat, cu păr alb:

–       N-am vrut, să mor, stăteai pă trasău! Ai nu te da lovit că-ți fac cinste cu o halbă. Prima e pă gratis fratele meo bătrân. Ieşti mai bătrân ca tatu!

–       Lasă că nu-i mare lucru! Trece-ntr-o zi-două...

Băiatul a insistat, și-a pus ulcelele pe masă și l-a tras de mâneca răsucită a cămășii. „Ah!” și era același picior pe care-l zdrobiseră numismații din cortegiul mortuar... O mai pățise o dată, i se înnegrise unghia și i-a căzut într-o lună.

–       Câşu e numele meo dă gașcă și n-am de ce să m-ascunz da’ sunt renomit pă tot oraşu’... Așa-i?

–       Așa-i! strigară cu voie bună cei trei tovarăși de la masă.

Câşu a tras din apropiere încă un scaun și l-a așezat la colț pe Georgescu.

–       Pă tine cum tă cheamă moşu’?

–       Marin, zise Georgescu, dar, pentru că nu-l pronunță pe „r” se auzi „Main”.

–       Main? E nume dă neamț! Io am fost la Main! E un oraș mare na?

–       Io te râscunosc, îi zise unul dintre prietenii lui Câşu. Îl știu pă moşu’ mo!

Georgescu se uită în ochii tânărului și nu văzu nici un pericol iminent...

–       Era pă pano’ la Parcu’ Central! Îl felma pă panou’ mare cum să belea la Marele Şăf!

–       Hă-hă! L-a văzut tot poporu’ la televăzor.

–       Pă cine? Pă moşu’? întrebă careva de la masa vecină. Hă-hă! Îl văzui și io!

–       Pă moşu’?

Moşu...

–       Ia o bere dă la mine moşu’!

Nu era prea bună acea popularitate. Încercă să fie atent cu modul în care vorbea.

–       Na! Dă ce...? Ce-am făcut așa să... ?

–       Haide moşu’! Bo da’ dă unde a venit moşu-ăsta că nu-l mai văzui la Guţă!

–       Din Italea, fratu-meo! a zis Georgescu.

Veselia s-a extins. Tuturor li s-a părut un răspuns inspirat. Dudă Răcoare surprinse lumea cu noua horă a refutuţilor, indivizii respinși de societate, pe care o stârni din gură și cu instrumentul său murdar și uzat.

–       Ce făceai în Parcu’ Central, puse Georgescu de o discuție după ce sorbise de două-trei ori din bere.

–       Șuteam, zise băiatul zâmbind cu subînțeles, făcând și un semn distinct cu mâna.

Băiatul imberb avea părul lung, iar o șuviță împletită îi cădea peste un ochi și peste obraz, avea un mic cercel în urechea stângă și un zâmbet inocent de fată mare. Câşu, tipul cu păr scurt, ridicat perie, poate cu cinci ani mai vârstnic decât celălalt, râse văzând cum dispăruse veselia de pe fața lui Georgescu.

–       L-ai cătat la pungă pă moşu’? Parizeanu’ e artist. Ascunde crocodelu’ ca un scamator. Uite nu e!

Se căută instinctiv. A! Schimbase banii după ce-a plecat din parc... Râse și el apoi înghiți mai multă bere.

–       Dă ce te cheamă Parizeanu?

–       Mă făcu muma pă la Paris. Și m-am copilărit an Paris. Am făcut meserie acolea na. Pă Şamp dă Mars moşu’!

–       Dă ce n-ai rămas acolea? Nu era bine?

–       Auleo! Moşu’ e naşpa fratule, parcă-i dă la uogo... Hă-hă!

–       Și io am stat în Italea băiatule! Și tare aș vrea să mă-ntorc... Da’ nu știu cum...

–       Zi zău moşu!

–       Nu pot...

–       Hă-hă-hă-hă!

–       Și io am fost în Italea, îi zise Câşu.

Plecase doar un minut de la masă și vorbise cu un individ aproape de ușa barului... Îl auzise pe Georgescu deși se găsea la o distanță apreciabilă iar localul era plin de zgomot.

–       În Italea e patria șuților fratule! Acolea să face mălaiu’. În Romanica e calicie și te saltă câinii dă la uogo. Io mă-ntorc la Italea că me-am găsit o babă bogată... Pentru banii ei io fac orice-mi cere. Și o și omor pentru o sută dă mii dă iuro.

Câşu scoase o lamă lungă din haină și scobi ușor o așchie din tăblia mesei. Dincolo de masa lor, peste altă masă, o femeie și un tânăr mâncau un fel de paste cu sos. Georgescu era hămesit. Se ridică și le spuse tinerilor că e flămând, vrea să comande niște „pasta con carne” iar pronunția sa graseiată îi creă o veselie nestăpânită șefului de bandă.

–       „Pasta con cagrne”, ha-ha-ăă! Ce te mai pricepi moşu’! Moşule Main... Ha-ha-hă-hă! Dă un’ știi ce carne pune ăștia dă le preparează?

–       Ce carne pot să pună?

–       Ai mâncat carne dă câine mort cu aromă dă busuioc? Aci la groapă să taie și oameni pentru o frăptană dulce și-n sânge, hă-hă! Cin’ te află? Dă un’ să aduci beuf or neşte porc? Moşu’ tu cheară ieşti dă la Italea, să mor io!

Unul dintre băieți îi dădu o bancnotă acordeonistului Dudă iar acesta le reproduse o șansonetă franțuzească, sau ceva cu iz franțuzesc...

–       A-râpârtoriu să mor io! arătă cu degetul Câşu. Moşu’! Îl știi p-ăl  dă-ți dădu berea, care stă acolo, lângă stâlp? Uită-te-ncet!

Lângă stâlp era individul care spusese că nu l-a mai văzut la Guţă. Era îmbrăcat puțin diferit, purta un costum bleumarin nedecolorat și cămașă albă. Îl surprinse privindu-l și, în acel moment, individul și-a întors ochii spre unul dintre pereți... N-avea de unde să-l cunoască... Se strâmbă că  nu-l știe.

–       Vorbește pă celolar dăspre tine... L-am auzit să mor. Și a zis că ieşti cu noi adecă s-a esprimat: „E cu oarda lu’ Câşu”...

Georgescu se mai uită o dată la omul în costum bleumarin. Nu mai era în același loc. Pleca spre ieșire. Unul dintre băieții lui Câşu, zis Neţu, cel mai bine legat dintre ei, se luă după individ... 

–       Ce ții așa la pept dă stă drept-în sus?

Georgescu se pipăi și descoperi țigara de foi pe care o primise de la falsul Dinuţ. O scoase și o dărui lui Câşu.

–       Io m-am lăsat dă fumat. Uitasem dă ea...

–       Să fie primit! îi mulțumi.

Neţu s-a întors sărind toate treptele și le zise într-un suflet:

–       Vine Garda...!

Georgescu îi urmă pe ușa din spate și coborâră într-un beci. Apoi unul dintre ei aprinse o torță care luă foc violent. Fusese lăsată acolo pentru astfel de situații... Se grăbiră pe un coridor îngust şi periculos pentru că abia permitea unei persoane să înainteze iar ultimul dintre ei, Georgescu, nu putea zări, mai mult intuia, obstacolele din drum. Băieții nu erau politicoși, sau poate că nu voiau să rămână împreună... Când s-au regrupat la o răscruce de coridoare, iar Câşu a vrut să știe pentru ce îl caută Garda de Ordine, au constatat că Georgescu nu ajunsese... Erau și ei în război cu Garda însă acum, se părea, ținta matahalelor din Gardă era „moşu”. O fi venit chiar din „Italea”? Să fi fost un spion care-i căuta pe ei fiindcă furaseră acolo?... Nu, că le părea năuc și ramolit... Mai bine să nu stea împreună. Să se descurce singur. Au ieșit repede din subterană, au ridicat un capac, s-au fofilat pe lângă o clădire și s-au strecurat ca umbrele printre pietrele lunecoase ale străzii.

Georgescu n-a putut susține ritmul. Degetul pe care se sprijinise Câşu era vinovat, bolovanii din drum se izbeau parcă numai de degetul acela, nici nu putea sări peste ei că nu-i vedea... așa încât a încetinit alergarea, în fine s-a oprit în întuneric și... a tăcut, și-a ținut răsuflarea. Auzi zgomotul făcut de urmăritori. Cunoșteau și ei coridorul subteran. La răscruce s-a dus pe drumul celălalt, nu pe unde ieșiseră șuții. A ieșit   de-acolo în altă clădire, o ruină, fără uși, ferestre, cu podeaua distrusă, iar din clădire a ajuns într-o pădure de boscheţi. S-a afundat printre crengi, s-a lăsat ghidat de cărări umblate, printre megaliți ciobiți în epoci cuaternare de oameni sau de mișcarea continentelor, sau de... sau niște ruine, prăbușiri. S-a ascuns cum a putut mai bine, în spatele desișului, în grota spartă sub o stâncă. Era ca un animal de văgăună, cu simțurile încordate, nu vedea, totuși auzea orice fâșâit, orice trosnet. Era forfotă. Parcă cineva strecura maidanul. Văzu un cerc de lumină și auzi întrebarea cuiva:

–       Suntem bonţi la cucui să câtăm la ceasu-ăsta pântre coclaiuri, bo?

Câțiva indivizi se mișcau în apropiere, luminând tufișurile. Nu tăceau, se înjurau cu larghețe, se numeau unul pe celălalt, „bou”, „bevol”, „prost” și altele de nespus, luptau îndârjit cu boscheţii. Unul a povestit niște atrocități comise de el chiar în ziua aceea: „I-am dat în cap până i-a căzut organu’ jos!” Vorbea despre un om! Oare ce „organ”?

–       Şşt! Tâcere! Se-aude! Tu n-auzi ceva?

Georgescu încetase să mai respire. Chiar și el auzea zgomote care veneau de jos...

–       Parcă umblă strigoiu’ sub peatră!

Se apropiaseră primejdios de el când, altul a strigat că e ordin să plece de-acolo.

–       L-a prins pă prostu’!

–       Unde bo?

–       E-n parte-ailaltă. Un pişăcios dă boschetar!

S-au îndepărtat iar Georgescu a reușit, în fine, să se răsucească și să se așeze mai comod pentru a rămâne toată noaptea. Încet-încet, liniștea s-a lăsat peste locul acela, iar zgomotele se auzeau tot mai estompat. Da... Și unele parcă veneau chiar din pământ... Ce mai nebunie... Catacombe, he-he...! A fost o zi într-atât de... atât de... plină... „Oare ce va fi mâine? Unde mă duc?...”

N-a dormit bine. Era un loc bântuit de câini, de șobolani, de oameni fără casă, de spirite,... Fâşâiau, se zbăteau toate tufișurile, auzea pocnete, ceva l-a traversat peste picioare... Nu s-a odihnit deloc. Prinsese o cărămidă în mână pentru a se apăra și a ațipit astfel de... zece ori. Spre dimineață a reușit să doarmă o oră și jumătate. L-au trezit zgomotele din construcția sub care se adăpostise. Își pusese cărămida sub cap. „Ia uite ce cărămidă!” Părea un lingou de tencuială... Avea și o inscripție: „DR-G-SL--E”. „Spânzurătoarea!” Încercă să se salte. În față, îi intra în nas boschetul, în ochi, și nu reușea să vadă cât de mare, de măreață... Cărămida se desprinsese din „boltă”. Acolo mai erau lipite câteva. Asta se putea vedea foarte bine: „MARASTI”, „OITUZ”,... „Ce vorbești?” Se smulse din îmbrățișarea tufișului. Era... Era... Citi repede: „CRESTINESTE INDURATE SI LUPTE GRELE ...IONALE DUPA APARAREA PLIH-PLIH-PLINA ...INDEPLINI DREPTATEA SI ...REGELUI FERDINAND ...MARIA”. Era un colț din Arcul de Triumf! „Mama mia!” Sări în picioare și în timp ce se retrăgea să prindă toată ruina cu privirea se lovi cu capul de un pietroi negru și „Ah!” îi păru că i-a sunat capul ca o tărtăcuță goală. Metalic! Era un topor, o secure ieșită cu o parte a mâinii din pământ. Cu uimire zări ceva mai departe capul lui Mihai Viteazul  uitându-se cu ochii stinși la el... Văzu și lupoaica, răsturnată, iar peste ea fusese aruncat conu’ Iancu și probabil stânca lui Eminescu, sau...

–       Mamă-mamă, ce-i aici? E cimitirul monumentelor!

Un moș micuț, cu barbă albă, îmbrăcat într-o cămașă lungă de noapte, cu o scufie roșie, decolorată, pe cap, se apropia în pași mici de el...

–       Cine ești? Ce vrei? se interesă văzând că moșul nu se oprea ci intra de-a dreptul, intenționa să-l tamponeze.

–       Sunt patreiarhu’ tuturor rumânilor... Sunt patreiarhu’ tuturor rumânilor...

Lui Georgescu îi răsunau oribil în ureche cuvintele moșneagului.

–       De unde ai venit?

–       De jos, din pământ... Te văzui că ai stat toată noaptea aci...

–       Cum?

–       Cu periscopu’!

Bătrânul se oprise, în fine. Georgescu îl privea perplex. Ce să-i fi zis? Îi compătimea pe oamenii care-și pierduseră mintea. Ei n-aveau nici o vină, nu?

–       Tataie! se auzi o voce. Pleacă d-acolo!

–       Ieşti rumân, așa?

–       Eu?

–       Măi da’ eşti tare încet la minte! Ieşti sau nu ieşti?

–       Ce să fiu?

–       Ptiu! Uite-o și pă Leanţa!

O femeie venise din spatele „arcului”.

–       Te rog să-l ierți pe bunicu’, dar e plecat...

–       Cu mintea? Nu ți-e rușine proasto? Păi eu sunt nebun sau tu?

–       Nu-nu, n-am vrut să spun așa!

–       Tu să taci! Fă bine și îngrijește-te că avem un musafir la masă!

–       Tataie, nu se poate că nu-l cunoști pe omul ăsta! Iartă-ne omule, suntem niște săraci care trăiesc să nu moară aici în maidan, în groapa asta... Nu ne face rău!...

–       Nu, nu,... nici, nici,...

–       Ieşt rumân, turcule?

–       Nu domnule, îi răspunse Georgescu plin de mândrie, eu sunt gromân!

–       Gromân, he-he-he! Auzi? Ăsta îi gromân! He-he-he-he! Ai văzut draga mea că te-ai temut degeaba?

–       Dar nici nu-l cunoaștem, și-apoi, zise aparte moșului, avem o listă întreagă de trădători...

–       Ăsta nu e. Are limba tăiată, îi zise moșul. Haidem, și făcu semn lui Georgescu să-l urmeze. Îi vremea să servim un mic dejun, așa?

Cu Georgescu se petrecuse un paradox. Caracterul său impulsiv se dizolvase. Dacă l-ar fi întâlnit unul care-l știa înainte de aventura aceasta, ar fi fost desigur contrariat. El să fi fost Georgescu cel căruia îi sărea degrabă țandăra? Nu. Vechiul Georgescu decedase, cel nou l-a urmat supus pe „patriarh”.

În spatele Arcului, dedesubt, femeia a împins, a deplasat ceva și s-a săltat o tufă mare ce astupa o gură de canal, o groapă rotundă. Capacul fusese împins de două brațe telescopice. Apoi au intrat, s-a tras capacul și au coborât pe scări. Niște scări ciudate într-o parte, dificil de pășit. Bătrânul și femeia au alunecat pe balustradă. Georgescu, deja șchiop, se temu de o aterizare prea tare... Erau în interior, construcția era îngropată într-o parte, nu vertical, așa că totul se păstrase puțin răsturnat. Aveau lumină de la câțiva ciorchini de beculeţe așezați la colțuri. Deoarece păstraseră inscripții, toate atârnau strâmb. „Proclamația către țară”, o foaie prinsă oblic, alături de poze maro, cu personaje vetuste dintr-o poveste  expusă, pentru cine?, într-un muzeu deprimant... Hop! și au ajuns aproape de bază, au urcat pe scara de lemn și au săltat capacul. Acolo au intrat în tunel. Femeia înainte, moșul după și, la urmă, Georgescu. Imediat, la doi pași, era un aparat ciudat care se ridica până în tavan, parcă l-ar fi susținut, vizibil datorită unui mic bec, un LED verde care oferea și un fir de lumină pentru a se orienta în întuneric. Au ajuns la perete și au deschis o ușă, apoi au coborât niște trepte de beton. Se aflau într-o cameră de 20 de metri pătrați, cu pereți tencuiți și o pardoseală acoperită de folii de vinilin, deasupra, un tavan plan susținut și de patru piloni interiori. Era o lumină difuză, bine direcționată cu oglinzi...

–       De unde aveți energie?

–       De la o pilă electrică mare cât un vagon pe care o încărcăm vara cu energie de la trăsnete. Poți să crezi? Ridicăm deasupra gropii o bilă care absoarbe fulgerele. Este așa de periculos că ne costumăm în haine groase de cauciuc. Însă ne-a ținut până acu’ și cu ajutorul Marelui și Milostivului are să ne țină mult timp de-aici înainte. Numai să fie furtuni de vară. Da’ ne ține chiar doi ani... și mai bine... E, eu ți-am răspuns la curiozitate. Cu tine ce e-aici?

S-au așezat la o masă și au primit de la doamna Elena câte o ceașcă de ceai și câteva sandviciuri cu pesmeți și o pastă... parcă o pastă de brânză. Le-a mulțumit de ospitalitate și le-a spus povestea lui, povestea vieții lui, de la naștere și până în ziua aceea. Deși s-a străduit să fie scurt i-a luat mai bine de o oră. Bătrânul își amintea, printre, de evenimente care se derulaseră în existența sa. Apoi intervenise și doamna Elena. Femeia aceea nu-i era rudă însă rămăsese alături de bătrân fiindcă nu mai avea iubiți, prieteni sau relații, erau doar ei doi în toată încrengătura de canale subterane. Toți, toată suflarea care săpase, care crease ascunzătoarea, care încăpuse cu greu într-o aglomerație de coșmar, se împrăștiase. Era dificil să descrie angoasa, deprimarea pe care o trăiseră în strânsoarea pământului... Au săpat tunel până la canalul de metrou... De ce făcuseră toată munca aceea, ce sperau oamenii? Unii se credeau o avangardă a renașterii. Ei menținuseră speranța, care a ars mocnit până ce au fost descoperiți. Și, singura pedeapsă pe care le-au rezervat-o autoritățile vremii a fost să le depoziteze deasupra toate monumentele cunoscute ale Bucureștiului. Iar monumentele au intrat în pământ, le-au năruit labirintul lor de orbeți.

–       Acum un an l-am îngropat și pe tata Victor?

–       Acum aproape trei ani. Iarna...

–       Era iarnă, chiar așa... Avem un crematoriu excelent, un cuptor electric cu ardere fără fum. Știi cum neutralizează fumul arderii?

Georgescu nu voia să știe cum se ard morții. Îl fascina însă ideea că sub pământ ar fi funcționat o pilă electrică uriașă. Din ce și cum fusese făcută? Și-apoi, unde se acumula energia electrică? Nu?

–       E, hai că nici eu nu știu prea bine, recunoscuse bătrânul. E de-ajuns că știu s-o folosesc. N-am fost uitați de tot... Sunt câțiva care vin încă să se roage la Dumnezeul românilor. Ei cunosc bine aparatul, îi mai schimbă plăcile sau le repară. Sunt băieți buni...

–       Dar turnători...

–       Eh!

–       Adică, se miră Georgescu, stați aici cu știința autorităților și nu ați fost... evacuați?

–       Da, păi nu ți-am zis, se ofuscă brusc moșul, ăia știu unde suntem da’ nu pot ajunge la noi. Am făcut un labirint băiatule, cu uși batante acționate de la distanță și câteva zone care sunt inundate cu rahat. Au vrut să ne gazeze da’... avem o legătură pe satelit și s-au mișcat putorile de la OMRL, că rezistența noastră le dădea și lor o rațiune să s-arate utili. Oare mai este unul nepătat acolo?

–       Ce vreți să spuneți?

–       Ce crezi? Sunt cu toții cumpărați de OPS.

–       Ce-i asta?

–       Organul Popular de Securitate. Stă de-atâta timp în țară și habar  n-are cum e aici!

De cât timp stătea? Nu reușise să afle ce se întâmplase cu adevărat în anii aceia când a părăsit țara, singurul din familie, ceilalți rămăseseră acolo și încă mai erau... poate... Familia? Trăiește numai dacă a renunțat la vechea identitate ori...

–       Dacă au încetat legătura cu tine, probabil că au făcut o eroare și sunt la pușcărie, sau mai rău...

În acel moment răsună puternic un chițăit și Elena desprinse din perete un aparat pe care-l cercetă și spuse:

–       Petrică!

–       Unde ești? întrebă moșul în acel telefon mobil robust pe care-l ținea în palmă. Bine, am să văd. Ți-am zis că am contactat un conațional? Da, dragă. A venit prostu’ în vizită, tocmai din Italia da, rămâi trăsnit. Nu știu. Nu l-am pus la detector...

Apoi, după ce a încetat discuția:

–       Vine și el să te vadă. Uite mă duc să mă schimb la țoale. Leanţă, oferă-i omului informații și o țigară!

–       Nu, nu fumez, refuză, dar femeia își aprinse o țigară cu filtru alb, de import. Cum scăpați de fum? întrebă Georgescu.

–       Există un sistem de ventilație, primi un răspuns printre dinți în timp ce scăpărase chibritul. A fost totul bine gândit aici. De ingineri deștepți. Fuuu!

Femeia arăta foarte obosită pentru cei, poate, patruzeci de ani ai săi și, observând că este cercetată se plânse:

–       Este o viață tare grea. Zi de zi la beci, în umezeală și lumină artificială... Suntem ca niște plante care se îngălbenesc la întuneric... Proiectorul, prezentă un aparat pe care-l desfășură cu grijă și afecțiune, el este minunea noastră tehnică de care mai dispunem să aducem lumea de afară înăuntru. Toată lumea, vreau să zic, nu câte o persoană-două. Este legat la o antenă arboricolă și recepționăm tot felul de programe, din lume sau chiar..., ce credeți?, teveul național! Teveul naţionaal... Numai puțin...

Pâc!, iar peretele din față se lumină și înaintea lor, fastuos, măreț, cu un turban totuși prea mic și caraghios pe cap prins pe o coroniță răsfrântă de metal, cu o capă purpurie așezată pe umărul drept, agățată într-o fibulă mare, de aur, în partea stângă, Metildumane primea din mâna unui urât tuciuriu și cu păr lins pe spate, îmbrăcat în frac, un buzdugan negru cu bila aurie și o carte cu coperți de aur. Lătră, ca o gorilă plină de prestanță, unei asistențe împodobite, răsfirată la niște mese că... fidel principiilor democrației nu a putut refuza cinstea de a deveni primul împărat al Romaniei și acceptă cu umilință să conducă această fericită nație... Desigur, familia sa se trage din împăratul azer Metildumane și această filiație îi oferă o legitimitate pe care a căutat-o cu specialiști erudiți, cum altfel...

–       Când s-a petrecut asta?

–       Azi. Acum, sau, enfin, acum o oră, două, știți că o transmisie politică în direct, e întârziată... Tataie, tataie, vino să vezi! Pierzi circul!

Lor le părea comic?

„ –  Mersi, mersi şambelane, ăsta să fie înspre binele-mpărăţii ş-alu’ poporu’!”

„ –    Să trăiască împăratu’ Metildumane!...”, etc

S-a urat cu foc și s-a pornit un dans cu dansatori profesioniști în care a fost invitată și protipendada care aplauda extaziată. Metildumane a mișcat osânza înălțimii sale în ritmul manelei împăratului. Fascinant! Dar împărăteasa?

–       N-are împărăteasă împăratul?

–       Are vreo trei...

–       Zeci, continuă „tataie” care a revenit îmbrăcat în popă cu un costum de liturghie, adică alb cu fireturi aurii. Uite-l pe patriarhul romanilor, Goguţă! El i-o fi pus marmota aia pă cap ori muftiul?

–       Ne-știu că n-am prins toată procesiunea...

–       Leagă-mi și mie asta la spate! Las’ că să le fie dă bine tuturor! Că asta au vrut!

–       Auzi cică a fost un împărat azer...

–       Păi au avut azerii împărați?

–       Ha-ha!

–       Închide-l, lasă! I-ai pus filmu’?

–       Îl pun acum, se conformă doamna Leanţa și comută pe alt canal.

Un titlu funebru pe un fundal vechi, maroniu, cu scântei de peliculă de celuloid: „Istoria Postumă a României” și un fel de muzică de marș negru ca zgomotul roților de lemn neunse ale unei căruțe trase prin noroi. Dedesubt o mică subtitrare în franceză. Apăru și căruța, cu o mârţoagă și coviltir, se așezară înainte și văzură ceea ce se presupune că ar fi văzut calul, intrară într-un oraș din vestul Europei, înaintară printre clădirile vechi, cenușii, au privit înălțimea catedralei gotice și au ajuns la Parlamentul european, s-au deschis ușile, apoi au intrat, probabil cu căruță cu tot, în sala unei ședințe normale a plenului. O doamnă striga ceva, ca o femelă cimpanzeu excitată de căldură și de pureci. Ritmul se grăbise subit și s-a năpustit la tribuna vorbitorului un grăsuț foarte blond, cu chelie frontală, dar nici nu apucase să strii-iige, să strii-iige de două trei ori că din sală fu contestat cu aceeași hărmălaie a unei întruniri de cimpanzei.

–       Hai mă tataie, umbli iar la butoane!

–       He-he-he-he! De unde?

–       Nu știu. Faci dumneata ceva...

Georgescu se scutură de această neplăcută senzație, se îndreptă la cocoașă apoi își dădu cu mâna peste pleoape. Îl văzu pe domnul Peer Vanderbal exprimându-și indignarea pe perete dar și în Parlamentul European, iată-l!, considerând ultragiant modul în care Gunther Hausseman, celebrul istoric, folosise expresia „Rumänische Hunde[1]”, ca și cum câinele ar fi fost un animal migrator! Emană și alte parabole memorabile, surâzând ironic, deoarece se înscrisese la cuvânt și era nevoit să țină trei cuvântări pe sesiune, apoi îi lăsă locul lui Michel Cartrier, epicurian, efeminat, charmant, care a definit cu mult „humeur sa sympathie pour le pauvre parent”[2]: „Rude, provincial, miserable, grotesque, reprobable, desagreable, menteur, corrompu... Couppez l’exode! Assez!”[3]

Poporul european se simțea amenințat de acest asalt mişel. A fost o ședință istorică! Madame Desartois, o belgiancă, a vorbit despre proiectul de lege definitivat pe care trebuie să-l  accepte majoritatea cu privire la dezmembrarea regională a României. „Va fi”, a zis doamna în franceză, „o încercare de a restabili administrarea normală a provinciilor românești. Altfel vom fi invadați de milioane de oameni. Este un exod de proporții biblice! De aceea, pentru a nu permite încă o diaspora nedorită și insuportabilă, trebuie sugrumată din fașă. Cu toate mâinile noastre.” Ciudat, nici măcar o voce de protest! S-a aprobat masiv...

Să ne dăm puțin înapoi. Înapoi,... înapoi,... Așa! O adunare a reprezentanților regionali a decis bantustanizarea comunită-ților de slatani care făceau insuportabilă funcționarea instituțiilor în regiunea sudică a României și creau dificultăți majore în aproape toată Europa. Au fost convenite granițe, s-au cedat localități cunoscute, istorice, totul cu speranța că se va găsi un echilibru și că se va putea aduna acolo întreaga populație slatană originară din țară. Atentatele ulterioare au fost organizate dinafară. S-a tot vorbit despre atentate de tip kamikadze. Nici vorbă. Erau bombe telecomandate.

Noua ordine regională a fost o comandă și s-a răspândit pe canale subterane. Masonii au fost cei care s-au pregătit în taină să-și expatrieze averile și familiile, apoi tot grupul marilor bogătași. Au păstrat reprezentanți în posturi care le puteau aduce un ultim profit și au petrecut câte o oră-două în localuri scumpe din țară, să se vadă că trăiesc. Demonul rău, balaurul cu zece capete internaționale, a cerut discreție vampirilor care primiseră acceptul să sugă sângele țării. Câteva întruniri masonice fuseseră filmate cu camera ascunsă. Discuția despre o schimbare teritorială majoră era tema capitală a ședințelor. Transferul tainic al bunurilor se dovedea un lucru dificil și se făcea cu pierderi prin locuri periculoase. În fine, după aproape un an de schimbări, tergiversări, murmure, președintele Cosmin Goanță și-a anunțat demisia recunoscând spășit că eșuase în tentativa de a pacifica națiunea... De unde? Molusca aia ieftină vândută pe mai nimic nu slujea națiunea, – dealtfel, cine slujește națiunea? Până și preoții se consideră slujbașii lui Dumnezeu deși sunt plătiți de enoriași – era un trădător jalnic al celor care-l aleseseră aproape unanim, ca pe un zeu.

–       Ce mincinos patentat! zise bătrânul. S-a constat ulterior că avea gene de slatan, era impur. Uite-uite...!

Cosmin Goanță fusese filmat, imediat după demisie, în vacanță pe o insulă caraibeană, râzând fericit că a scăpat de stresul administrării unui faliment. Milioanele acelea de concetățeni, proștii pe care nu-i suportă nimeni...? Eh! Să se descurce pe cont propriu! El reușise să adune ceva pentru a putea să-și cumpere tot confortul. În definitiv, cu toții ne cumpărăm viața și o avem de calitatea pe care ne-o permitem! Goanță se lăfăia, în acel moment. Dar puțini știu că el a fost eliminat de mafia politico-economică. Avea pe-atunci 68 de ani. Prea mulți pentru o lepră mincinoasă!

–       Crezi că oamenii reprobabili sunt pedepsiți în lumea asta? În „Cartea regilor”, o istorie a șefilor evrei de la Saul până la deportarea în Babilon, se spune că nemernicii au domnit mai mult decât cei virtuoși...

Viu-u-u-up! Ștergem, ştergeeeem,... Stop! Silențium! Încet, ne apropiem de un câmp de corturi. Câini, cai, copii râzând, femei, cântece... „Poporul inimii”, dimensiunea lirică a vieții de șatră. „Cine suntem, de unde venim, unde mergem?” „Denomerea dî roman a fo folos’tî pî ter’toru îsta tare dâmult dăcâ’ îla dî rumun adec’ dî vlah. Vlahii a sos’t acilea ca mergatori şî i-a robât pî moşî şî strîmoşî nost’. Acuma i lebertatî. Este cântări şî veaţî bunî dî slatan! Haai, ta-da-da-da, da-da, da-da...!”[4] Caii nechează cabrați în frâu, femeile se rotesc în soare, căruțele pleacă tot către soare, într-un amurg bine temperat de operatorul francez, atâta poezie și muzică, și bucurie a libertății, a nemărginirii... „Leberte, egalte şî asta... Cum lî spunî, bo? Ai? Fratulâte?” O „fratulâtate” aproximativ francofonă... Aceștia sunt adevărații slatani. Ceilalți au fost pervertii de caracterul dubios al roumain-ilor.

Ultima ședință a Parlamentului României. Se strigă insistent: „Liniște, vă rog! Vă implor, liniște...” Zadarnic. „De ce nu apără armata instituțiile statului? S-a desființat Poliția? Ce s-a întâmplat?” „Fraților deputați! Miniștrii noștri au trecut granița! Cum este posibil?” S-a auzit o răpăială de armă automată. Strigăte, țipete, o mișcare de morișcă în rândurile din spate apoi spre partea frontală... „Mă entetulez Marcatu Florea, pî nomil’ dî stradî Carasu. Aţ’ entrat pî teretoru’ meo, mânca-v-aş! Afar’ cu ei! Daţî-le foc!” Îmbulzeală la ieșire, oamenii calcă unii pe ceilalți... Operatorul focusează pe atrocități și oprește sunetul. Imagine fără sonor! Terifiant! Afară, un tablou apocaliptic! Orașul arde. Din când în când explozii și trombe de fum și praf. Indivizi în grupuri, alergând. Victime sau agresori? Ce mai contează? A murit o națiune datorită propriilor greșeli... Arde pelicula... Fin.

–       Hai. A fost de-ajuns. Dacă dorești să te mai documentezi, uite cartea asta... cartea asta bine documentată-ă-ă... Na!

Cartea bine documentată, „Despre morți numai de bine”.

–       Vezi aici modul în care evoluează poporul european, cum se modifică populațiile, et cetera, et cetera... Hai să mergem că s-a făcut deja târziu!

Georgescu a fost sculat de pe canapea și scos în bezna coridorului. Doamna Elena încheia plutonul și îl blocase pe Georgescu la mijloc. S-au dus către... „bazilică”! „Mergem la bazilică”, spusese bătrânul, iar Georgescu, venit din peninsulă, știa că erau denumite așa bisericile mari catolice. Oare ce putea să fie? Au trecut prin apropierea calului și trupului de principe brav și viteaz strâns de pământ, au depășit coada calului, după care s-au bifurcat canalele. „Pe-aici”, a zis bătrânul și au coborât o scară de beton cu trepte mari în sala pe care o numiseră bazilica. Au tras mânerul unui comutator şi s-a luminat pe alocuri. Era o sală înaltă, cu coloane, coloanele aveau fotografii lipite pe toate părțile...

–       P-aici să intră în crematoriu, dincolo în altar. Pă peretele-ăsta ne stau morții.

Un perete cu o nișă mare și în interior un rastel de unde se trăgeau mici containere...

Familia Stan, familia Georgevici, Raşcu, Petre,... Acolo sus au fost păstrate personalitățile, elita, cum se spune. „Marilor oameni patria le-a fost recunoscătoare” Aiurea! Cinic! Așa?

–       Familia Georgescu... este acolo?

–       Care? Aici e Georgescu... Nu știi care?

–       Din strada Albert de Monaco, cartierul Drumul Taberei...

–       Da. Aici e. Uite, șase borcane!

–       Șase? Oh, Dio! Perché?...

Georgescu începu să plângă. „Oh-oh-oh-oh!” Toți șase, cu nepoate, frate, cumnată... Acolo îi muriseră toți! Și corespondase atâta vreme cu una dintre fete, Mirela... Cine-l mințise? De ce, de ce?... S-a speriat, n-a vrut să privească numele scrise pe borcane. Voia să păstreze speranța în el... Cinci minute a durat plânsul lui. Apoi s-a șters la ochi. Femeia închisese sertarul cu litera „G”.

Catapeteasma era un paravan de bolovani pe care se agățaseră zeci de tablouri cu sfinți.

Astea sunt opera lui Genaru. Cât a trăit la noi omul ăsta n-a încetat să creeze...

Bătrânul și-a făcut repede zece cruci cu mâna dreaptă, din ce în ce mai mici, până la ochi:

Doamne, Doamne Atotmilostiv, iartă-mă pentru ce-am făcut rău și am să mai fac!

Georgescu se cruci și el... Nu-i era prea limpede în minte dacă e bine sau nu să ceară în mod distinct ceva deoarece... deoarece... Georgescu avusese curiozități de natură ezoterică și credea că Dumnezeu îți oferă ajutorul la schimb cu ceva, trebuie să-i dai ofrandă, iar în momentul acela nu prea avea ce să ofere... Poate cei aproape cinci parai... Nu. Mai bine să nu ceară nimic Trinității Dumnezeiești și pleiadei Sale de sfinți.

–       Dooamne Tu ieşti Mare și Mărinimos, Atoatecreator și Mi-i-ilostiv, Tu-u-u ești Adevărul, Absolutul, Lumina lumii, Suublimul viee-e-eţii, Stăpâânul..., își pornise bătrânul slujba, învârtind cu dexteritate o cădelniță aprinsă, adusă de femeie din camera altarului.

În condiții de criză se mai schimbă regulile... Au cântat amândoi Crezul:

–       Cred într-unul Dumnezeu, Tatăl Atotţiitorul, Făcătorul cerului și pământului...

Georgescu știa Credo-ul în limba latină, îl reținuse ca pe o poezie... „Credo in unum Deum, Patrem omnipotentem,...” Ce să spună el? Stătea acolo ca o momâie privindu-i pe bătrân și femeie cum stropeau pereții. Apoi se pregăti pentru un discurs plictisitor și scrută intuitiv ce ajutor ar fi putut să primească de la... patriarh? sau cum... Să fim sobri! Îi părea totul nebunie sau cabotinaj, nici un pic de solemnitate, mai degrabă o farsă. Ridicol. Simți impulsul, pe care nu l-a mai putut reprima, să vorbească în biserică:

–       Faceți zilnic slujba asta?

–       .. aștept învierea morților... Ce altceva am de făcu-ut?

„... expecto resurectionem...”...

–       Chiar credeți?

–       Ce?

–       Că au să reînvie?

–       Da... Da-da, fiole. Cu siguranță. Hai înăuntru să servim o gură din sângele lui Isus, mai zise patriarhul Tataie făcând cu ochiul spre intrarea altarului! Hai, repetă, aproape patern, mielu’ Domnului!

Au închis ușa după ei. Camera în care au intrat părea un laborator științific, aparate ciudate, ecrane transparente, tuburi lungi, răsucite, sticle, eprubete, toate pe două mese, un pat de spital și... pe unul dintre scaune stătea un tip cu haină albastră, Se răsuci cu fața spre ei... Era individul din cârciumă... Acela...  

–       A, zise cu falsă surpriză bătrânul, Petrică, ia te uită! Bo, da’ ieşti un iluzionist?

–       Mă răcunoşti? întrebă Petrică. Ce-ai zis că sunt prost?

Georgescu se întoarse către ușă dar în momentul acela femeia îşi exersă lovitura cu bâta pe bietul său craniu. Se prăbuși tranzit.

–       L-ai omorât!

–       Ne tataie. Doarme cu un cucui pă frunte.

Când s-a trezit, Georgescu a simțit că fusese imobilizat pe un scaun dar nu a reușit să vadă decât mâinile și picioarele sale. Avea ceva pus peste cap.

–       S-a sculat, auzi pe cineva. I actevitate celebrară, uite-aci!

–       Auzi mo? Auzi mo? Ce, te faci că n-auzi?

–       Întreabă dacă e speon!

–       Eşti speon, auzi?

–       Ce-a zis?

Primi o lovitură peste picior.

–       Zi!

–       Au! Nu. Nu sunt spion.

–       Minți!

A fost lovit peste celălalt...

–       Ia zi!

–       Nu sunt, nu sunt...

–       Pă atunci, ce mă-ta cauți aci? Zi mă!

Și a fost iar lovit... A-ah, cum te seacă de viață loviturile peste tibie! Simțea că tot femeia aceea îl pocnea cu bățul. O complexată, dă-o dracului!

–       Nu mai da! strigă. Mă lovești ca proasta! Nu înțelegi că tot ce ți-am zis este adevărat? Am venit aici să-mi taie un dobitoc limba și să văd cum se trăiește în lagăr?

–       Cum te cheamă?

–       Marin Georgescu.

–       Ești rumun?

–       Nu mai știu ce sunt. Eu m-am născut român.

–       Ăsta minte! zise individul care umbla cu aparatul. Zici că tot ce spune e menciună! Cum să poate? Or să defectă mașina? Ia! Zi „da”!

–       Da, spuse repede Georgescu în speranța că defecțiunea aparatului însemna scoaterea sa din culpă.

–       Ete-ete! Vezi? Dă menciună!

–       Bo, se auzi vocea lui Petrică, ați termenat cu prostu’?

–       E strecată mașina.

–       Ah-ah! Ce-ce... Îmi veni să te bag cu capu-n mașină să faci cancier, nepreciputule!

În mintea lui, Georgescu derula un program de relaxare. Deveni inert, absent. Omul care-l interogase a găsit cauza defecțiunii:

–       Ete firile! Am mai avut experenţa asta, na. Eu crez că să joacă cineva. E tataie. E tataie, fă?

–       Ce mă bagi pă mine în jocu’ tău, damblagiule?

–       Nu pot să munciesc cu proasta lângă mine... Ce te uiți?

–       Pleacă fă, îi zise Petrică. Neci io nu pot să sofăr rumuni. Na, dă drumu’ la mașină!

Mașinăria urui din nou când se alimentă dar curând se simți mirosul unui conductor sau o piesă electronică supraîncălzită și brusc aparatul începu să tremure. Georgescu nici nu avu timp să iasă din starea sa cataleptică și fu zdravăn izbit de „clopotul” care-i ascundea capul. Oamenii au fugit din camera care se umpluse de fum de teamă să nu explodeze. Scurtcircuit! S-a întrerupt curentul. De-afară se auzi vocea lui Petrică:

–       Ia vezi, mai trăeşte ăla?

–       Nu intru!

–       Du-te că te-mpuşc boule care mă nenoruciăşti!

Cel care a intrat în cameră a desfăcut clipsul ce prindea mâna stângă a lui Georgescu pentru a-l căuta la puls.

–       E mort dă tot. L-a eletrocutat...

–       A murit?

–       E terminat. Executat...

–       Ce?

Nu se împrăștiase fumul înecăcios când a revenit Georgescu în lumea aceea. Tusea lui nu mai era ascultată de nimeni. Toți plecaseră. Și-a simțit mâna slobodă și s-a eliberat cu totul pentru că avea membrele imobilizate în coliere cu clipsuri. Era întuneric și a orbecăit să găsească ușa. A revenit în „naos”-ul bazilicii. A pipăit peretele. A ieșit astfel, pipăind, în „crematoriu”. Nu și-a dat seama că era într-o încăpere alăturată, lipsită de ușă. Georgescu nu mai umblase prin beciuri întunecate, el își amintea că învățase ceva despre vederea prin întuneric și constata că... nu vedea nimic, nimic-nimic... „Aici e camera crematoriului.” Era o încăpere mare cu câteva trepte de care se împiedică. Acolo îi păru că este o ușă metalică... Aha, era un dulap fichet, mare... Învârti mânerul, iar ușile s-au deschis. Simți curentul de aer care venea de sus. Era lumină foarte departe... Firul de lumină îl ajută să vadă împrejur... Crematoriul... Unde era crematoriul? Nu era nimic înăuntru doar acea incintă... ca un horn. Văzu niște scoabe prinse până sus, pe unul dintre pereți... O ieșire secretă­? Alergă la peretele cu morți incinerați. Știa încă pe unde căutase bătrânul, trase de sertar și orbecăi după borcane... Măcar unul să ia, să-l îngroape, dacă scapă, într-un cimitir, într-un mausoleu alături de el să-l poată cinsti ca pe o rudă apropiată... „Aici erau. Nu se poate să ratez... Aici mi-a arătat...”

Georgescu a pus borcanul la piept, în cămașă, și a pornit să urce pe scoabele acelea. Trebuia să se grăbească deoarece nu reușise să închidă ușile pe dinăuntru, iar banda de asasini era prin prejmă. A urcat, la început într-un ritm optimist, apoi foarte lent până în buza hornului. A privit afară și îi păru că este pe acoperișul unei case. A scos borcanul, l-a așezat pe un colț al hornului care părea foarte fragil și a ieșit deasupra clădirii. Cum să coboare de-acolo? Era pe o casă în mijlocul maidanului, sub el acoperișul  șubred, scârțâitor, cu numeroase spărturi... Simți că se lasă într-o parte, alunecă fără să se poată prinde, și se prăbuși cu zgomot lângă perete înăuntru, borcanul l-a urmat în cădere și la miruit în cap iar conținutul lui s-a risipit în păr și pe față... „Vai, oasele mele...!” S-a scuturat de praf..., borcanul care mirosea a plastic și lemn conținea poate praf amestecat cu cenușă, s-a întins puțin să-l apuce și atunci a văzut două perechi de picioare... Niște boschetari îl priveau hlizindu-se: „Hă-hă-ă!” Se chirci și se retrase instinctiv:

–       Ce vreți? Cine sunteți?

–       Hâă-ă-ă! Hî-î!

Georgescu privi împrejur apoi se controlă să simtă ce nu-i funcționează. Trosni articulațiile. Era valid. Cei doi, un bărbat și o femeie îmbrăcați bizar, cu haine groase, murdare și zdrențuite, căciuli și în picioare bocanci prinși cu sfoară, erau murdari pe fețe și păreau destul de vârstnici, oricum mai bătrâni decât el. Au rămas la colț păstrând un zâmbet grețos și temător.

Georgescu a luat borcanul de jos... Era un borcan cu etichetă de cafea decofeinizată cu aromă de caju. Nu scria altceva decât „Dominocafe” plus datele obișnuite, ce și cât conține..., atât. În interior nu erau rămășițe umane... Chiar îl credeau spion?

–       Voi cine sunteți? strigă spre cei doi zdrențuroși, iar aceștia-și pierdură zâmbetul.

–       Nu-nu-nu...

–       Aveți vreo legătură cu ăștia? Spuneți! Aveți ceva cu persoana mea?

–       Nici... Nici... Nu-nu...

Vorbeau greu. Oare nu erau „rumuni”? Nici nu le mai putea spune „români” pentru că... erau altfel, niște rudimente... Se simți compătimitor, el, un om hăituit.

–       Nu vă fac nici un rău. Eu sunt... român, știți?

Oamenii se îngroziră, se retraseră spre ușă, o gaură-n perete, apoi fugiră afară strigând hăhăit: „Hă-hăăăă-ăăă!” Asta îl făcu pe Georgescu să-și amintească de „periscopul” bătrânului. Cum să se furișeze fără a fi văzut? Era ziuă, chiar miezul zilei sau, aproape de amurg... Nu vedea soarele însă rămăsese o zi frumoasă, cu nori puțini. Își făcu un plan de ieșire. Probabil „Garda de Ordine” nu mai funcționa și ar fi fost mai simplu să se întoarcă la gară pentru a merge până la Snagov unde se afla zona rezidențială cu ambasade. Acolo trebuia să afle oportunitatea care l-ar fi salvat. Sări din casă și se grăbi în salturi scurte, din tufă în tufă, să ajungă la buza gropii. Se luă ușor pe lângă bordură să afle o cărare de urcat, însă nici deasupra nu avea siguranță astfel încât o rupse la fugă pe stradă să scape de Groapa înspăimântătoare... Trebuia să meargă spre Calea Victoriei, de acolo, pe străzi, dincolo de catedrala catolică, în fine, nu mai era mult...  Cât putea ajunge de repede și cum putea pătrunde în gară?

---

[1] tr.ger. Câinele român

[2] tr. fr. „umor simpatia pentru biata sa rudă” 

[3] tr. fr. „Primitiv, provincial, murdar, grotesc, reprobabil, dezagre-abil, mincinos, corupt... Opriți exodul! De-ajuns!”

[4] tr. sl. Denumirea de roman a fost folosită pe teritoriul ăsta tare demult decât ăla de rumun adică de valah. Valahii au sosit aici ca migratori și i-au robit pe moșii și strămoșii noștri. Acum este libertate. Este cântare și viață bună de slatan! Haai, ta-da-da-da, da-da, da-da...!”